Swiss-franc consumer credit arrangement fee clause ruled non-transparent, case remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 1.3 lit. a), b) şi c), art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, art. 6.4 teza I, art. 7.1 lit. h), m), n) şi o), art. 7.2 şi art. 9.12 din contractul de credit nr. x/20.06.2007, eliminarea acestora din convenţia părţilor şi obligarea pârâtei la modificarea graficului de plată, în sensul eliminării sumelor aferente clauzelor constatate nule, precum şi obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare achitat de reclamanţi din luna noiembrie 2009 până la data introducerii acţiunii, şi în continuare, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. De asemenea, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al prevederii cuprinse la art. 6.3 şi convertirea în RON a creditului la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului sau stabilizarea şi aplicarea, pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-RON egal cu cel existent la momentul semnării contractului şi restituirea sumelor achitate de reclamanţi ca diferenţă de curs, calculată începând cu data încheierii contractului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr. 3320 din 30 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit nr. x/20.06.2007 în ceea ce priveşte menţiunile privind "dobânda se poate modifica . . . . . . . . . . conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) şi "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a II-a), precum şi a clauzelor prevăzute de art. 7.1 lit. h), m) şi o) din contractul de credit menţionat; s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 2210/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3320/30.05.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, văzând şi dispoziţiile art. 477 şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a constatat că apelurile nu sunt fondate pentru următoarele considerente comune, prin care a înţeles să răspundă atât motivelor de apel, cât şi apărărilor corelative din cuprinsul întâmpinării.

Cu titlu prealabil, instanţa de apel a menţionat faptul că, pentru acurateţea analizei, având în vedere că prin apelul formulat apelanta-pârâtă a criticat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, referindu-se, la modul general, la întreaga cerere de chemare în judecată, susţineri preluate şi în întâmpinarea formulată la apelul apelanţilor-reclamanţi, se impune a fi analizat cu prioritate apelul declarat de apelanta-pârâtă.

Apelanta-pârâtă a invocat, în cadrul primului motiv de apel, că prima instanţă a reţinut greşit situaţia de fapt cu privire la obligaţiile băncii în perioada anterioară încheierii contractului şi cu privire la alegerea de către împrumutaţi a unui credit cu dobândă variabilă, susţineri care sunt strâns legate de criticile cuprinse în cel de-al treilea motiv de apel, astfel încât acestea au fost analizate cumulat.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanta-pârâtă a susţinut faptul că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contestate fac parte din preţul contractului şi sunt excluse de la analiza caracterului abuziv.

Aceste susţineri şi cele similare expuse în cadrul întâmpinării au fost înlăturate de instanţa de apel în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi la restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului.

Având în vedere cele indicate mai sus şi statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauzele Kasler şi Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noţiunea de "obiect principal al contractului", Curtea a apreciat, în contextul prezentei cauze, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Pe de altă parte, o astfel de analiză nici nu are relevanţă în cauză.

Contractul a fost încheiat de părţi la 20 iunie 2007, dată la care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu fusese completat cu alin. (5) şi (6), ca atare excepţia reglementată în prezent de alin. (6) nu-şi găseşte aplicabilitatea, raportul juridic al părţilor fiind supus legii în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Alegând să nu transpună iniţial în dreptul intern art. 4 alin. (2) din directivă, legiuitorul român a permis să se asigure consumatorului, în conformitate cu art. 8 din directivă, un nivel de protecţie efectivă mai ridicat decât cel stabilit de aceasta, neexistând raţiuni pentru care restricţia impusă de art. 4 alin. (2) din directivă să se aplice direct.

În consecinţă, art. 4 din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului în cauză, permitea instanţei în orice situaţie să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, chiar dacă privea obiectul principal al contractului şi chiar în ipotezele în care această clauză era redactată în prealabil de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil.

Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanta-pârâtă a susţinut faptul că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, prima categorie de critici referindu-se la lipsa caracterului negociat al clauzelor contestate.

Analizând aceste susţineri, văzând şi argumentele prezentate în cuprinsul primului motiv de apel şi în cadrul întâmpinării, Curtea a apreciat, în acord cu opinia primei instanţe, că apelanta-pârâtă nu a făcut dovada negocierii clauzelor contestate şi, prin urmare, condiţia premisă prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 este îndeplinită.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că niciuna dintre clauzele contractuale analizate nu a fost negociată direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că acest contract este standard, preformulat.

Mai mult, atât din Directiva 93/13/CEE, cât şi din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 rezultă, în mod expres, că şi în ipoteza în care o parte din clauzele contractuale au fost negociate individual la momentul încheierii contractului, nu este exclusă, de principiu, posibilitatea ca în acel contract să existe clauze abuzive, deoarece, în general, părţile negociază cu privire la clauze determinante pentru ele, precum cele referitoare la suma împrumutată ori perioada de creditare.

În aceste contracte de adeziune este prezumată lipsa negocierii prealabile, iar în situaţia în care comerciantul susţine că o anumită clauză a făcut obiectul negocierii la momentul încheierii contractului, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, acestuia îi revine obligaţia de a dovedi faptul că a negociat în mod direct aceste clauze cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Argumentele apelantei-pârâte privind existenţa posibilităţii de negociere, pe care apelanţii-reclamanţi nu au înţeles să o valorifice, nu au fost reţinute.

Astfel, s-a arătat că posibilitatea clientului de a accesa condiţiile generale puse la dispoziţie de bancă şi, eventual, de a solicita băncii informaţii suplimentare, explicaţii şi clarificări nu echivalează cu o informare corectă şi completă a consumatorului şi nici cu o posibilitate reală a acestuia de a negocia clauzele concrete ale contractului.

În cauză, nu s-a dovedit că s-a înmânat reclamanţilor un model al contractului ce urma a fi încheiat, cuprinzând o ofertă personalizată, pe care aceştia erau în măsură a o analiza în detaliu.

Or, teza probatorie vizată de legiuitor priveşte o etapă anterioară celei a realizării acordului de voinţă, respectiv faza negocierii, nefiind acordată preferinţă necondiţionată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

Condiţia negocierii directe a contractului nu poate fi considerată ca îndeplinită nici în raport de dispoziţiile art. 11.2 alin. (2) din contract. Potrivit acestei clauze, împrumutatul confirmă faptul că banca i-a furnizat o copie a contractului cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării, dar însăşi această clauză este una standard, cuprinsă într-un contract preformulat, care în aceste condiţii nu poate face dovada negocierii directe a clauzelor contestate, cel mult probează o informare minimă a consumatorilor cu privire la conţinutul contractului.

Curtea a constatat că apelanta-pârâtă a formulat apel, criticând soluţia de admitere a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă.

Conform clauzei cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit, dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii, iar în cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 p.p. (în plus sau în minus) banca poate modifica dobânda în orice moment conform deciziei sale, noul procent de dobândă aplicându-se asupra soldului existent.

De asemenea, potrivit art. 5.4 din contractul de credit, în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat.

În raport de conţinutul clauzelor contestate şi de probele aflate la dosar, Curtea a apreciat că susţinerile apelantei-pârâte nu sunt fondate, prima instanţă admiţând, în mod corect, cererea de constatare a caracterului abuziv al acestor clauze contractuale, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale.

Sub acest aspect, s-a menţionat faptul că furnizorul de servicii bancare are, în principiu, posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, fără ca prin aceasta să atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze.

Cu toate acestea, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiţionează această operaţiune de existenţa unui motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, acesta fiind conţinutul textului la data încheierii contractului, şi nu cel la care se referă apelanta-pârâtă.

În speţă, din modul în care au fost formulate aceste clauze, ce dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente, se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părţile (sau instanţa - în eventualitatea unui litigiu) să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia, astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piaţa financiară sau în politica de credite a băncii sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei, reprezentând o motivaţie întemeiată.

În lipsa unor criterii comune de apreciere, stabilite şi evidenţiate în contract, ceea ce pentru bancă poate apărea ca fiind justificat pentru revizuirea dobânzii, pentru cealaltă parte poate să nu aibă aceeaşi semnificaţie.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Se impunea aşadar ca banca să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contractele de credit situaţia clară (motivaţia întemeiată) care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii, astfel încât, la momentul perfectării acesteia, clauza să fie previzibilă, altfel spus, consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.

S-a preferat utilizarea în contract a unei expresii generale şi foarte cuprinzătoare, banca fiind singura în măsură să aprecieze dacă la un moment dat are interesul să modifice dobânda, în raport de împrejurări apreciate ca atare de ea. Acest mod de lucru denotă intenţia băncii de a transfera toate riscurile modificării pieţei financiare în sarcina clientului, fără ca ea să suporte parte din acestea.

Stabilirea formulei de calcul a ratei dobânzii prin elemente extrinseci şi ulterioare convenţiilor părţilor nu poate fi luată în considerare, întrucât nu este evidenţiată în convenţiile de credit, plasând contractele, din perspectiva clauzelor analizate, în afara oricărei limite de previzibilitate.

În consecinţă, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilite prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv, clar şi previzibil, modificarea dobânzii este lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, făcând loc arbitrariului şi creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe apelanţii-reclamanţi.

Din perspectiva analizei caracterului abuziv al clauzelor, sunt irelevante argumentele apelantei-pârâte care, în opinia sa, au justificat modificarea marjei băncii pe parcursul executării contractului, argumente cuprinse în cadrul primului şi celui de-al treilea motiv de apel.

Curtea a avut în vedere că modul de derulare a contractului este irelevant pentru analiza caracterului abuziv al clauzelor pe care le cuprinde, faţă de caracterul retroactiv al sancţiunii nulităţii, ataşată acestui caracter abuziv.

Legea nr. 193/2000 a înţeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniştii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului şi faza negocierilor. De aceea, analiza tuturor condiţiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente.

Apelanta-pârâtă are aşadar dreptul exclusiv de a revizui rata dobânzii curente şi, implicit, dreptul de a o încasa în detrimentul reclamanţilor, fără ca noua rată să fie negociată cu aceştia, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă a băncii pârâte se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului reclamanţilor, împrejurare ce dă naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, aşa cum susţin şi apelanţii-reclamanţi, în timp ce pârâta are dreptul de a stabili, în mod unilateral, o dobândă majorată şi de a solicita plata acesteia, reclamanţii au dreptul de a fi informaţi asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecinţă, prescripţiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia, chiar dacă banca nu are un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită şi condiţia inserării în contract a clauzelor referitoare la revizuirea dobânzii contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În primul rând, s-a arătat că legislaţia în materie prevede în sarcina comerciantului obligaţia formulării unor clauze contractuale clare, fără echivoc, obligaţie nesocotită în speţă de către pârâtă, fapt ce înlătură buna-credinţă a acesteia.

De asemenea, inserarea unei astfel de clauze care, coroborată cu posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o implicit şi intenţionat de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului şi fără acordul acestuia, la oricare dintre indicii financiari, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia, afectând în egală măsură şi buna sa credinţă.

Pentru aceste motive, fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, Curtea a apreciat că se impune a se constata caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale, fiind neîntemeiate criticile formulate de apelanta-pârâtă în cadrul primului şi celui de-al treilea motiv de apel.

Prin cel de-al patrulea motiv de apel, apelanta-pârâtă a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva faptului că aceasta a apreciat greşit cu privire la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 7.1 lit. h), m) şi o) din contract.

Curtea a reţinut că aceste cazuri de neîndeplinire pot sta la baza rezoluţiunii contractului de credit, conform art. 7.2, însă rezoluţiunea contractului sinalagmatic intervine în cazul neexecutării obligaţiilor esenţiale asumate prin respectivul contract, iar nu pentru obligaţii neesenţiale rezultând din contract sau în urma intervenirii unor împrejurări neimputabile părţii cocontractante.

Nu sunt indicate în contract criterii obiective pe baza cărora banca să declare rezoluţiunea contractului în aceste situaţii, fiind prevăzut un drept exclusiv şi discreţionar în favoarea pârâtei, ce contravine echilibrului contractual care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faţă de considerentele menţionate, nu se poate reţine argumentul pârâtei în sensul că dezechilibrul este înlăturat prin reglementarea procedurii de la art. 7.2 din contract, potrivit căruia împrumutatul are la dispoziţie un termen maxim de 30 de zile de la notificarea băncii pentru a remedia cazul de neîndeplinire, cu atât mai mult cu cât şi "remedierea" este lăsată la libera apreciere a băncii, aceasta fiind exclusiv îndreptăţită să aprecieze, conform art. 7.2, dacă cazul de neîndeplinire a fost sau nu remediat "în mod satisfăcător".

Nu este întemeiată nici apărarea pârâtei în sensul că, prin eliminarea acestor clauze, nu va mai putea urmări împrumutaţii în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale, întrucât devin aplicabile dispoziţiile legale generale care reglementează posibilităţile creditorilor de urmărire a debitorilor în astfel de situaţii.

În legătură cu clauzele cuprinse în art. 7.1 lit. m) şi o), Curtea a reţinut că formulările generale folosite sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv de declarare a rezoluţiunii.

În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara rezoluţiunea contractului, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul. Clauzele analizate sunt abuzive, întrucât exclud, prin modul în care sunt formulate, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le presupun, neavând relevanţă împrejurarea că s-ar aplica doar la data la care clientul nu şi-ar executa obligaţiile contractuale, întrucât şi într-o astfel de situaţie neexecutarea trebuie raportată la criterii obiective.

Prin urmare, Curtea a înlăturat şi criticile apelantei-pârâte cuprinse în ultimul motiv de apel.

Apelanţii-reclamanţi au criticat în cuprinsul primului motiv de apel soluţia primei instanţe de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzei de la art. 1.2 din contractul de credit şi a cererii de restituire a sumelor reprezentând diferenţa între dobânda plătită efectiv şi cea prevăzută la semnarea contractului.

Referitor la această clauză, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi a relei-credinţe.

Pentru perceperea dobânzii, există o contraprestaţie a apelantei-pârâte, respectiv aceasta a pus la dispoziţia împrumutaţilor un credit în valoare de 212.000 CHF.

Ca atare, dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clienţilor, neputându-se susţine că ar exista un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor prin încasarea dobânzii de către bancă.

Referitor la instituirea mecanismului de determinare a dobânzii, Curtea a considerat că nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor-reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional. În acest sens, trebuie observat că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică stipularea unui astfel de mecanism de stabilire a dobânzii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 93 lit. g) din O.G. nr. 21/1992, invocate de apelanţii-reclamanţi în susţinerea acestui capăt de cerere, în mod corect prima instanţă şi apelanta-pârâtă au arătat că acestea nu sunt incidente, întrucât nu erau în vigoare la data încheierii contractului analizat, respectiv 20.06.2007.

Este neîntemeiată şi susţinerea apelanţilor-reclamanţi potrivit căreia, în baza acestei clauze, banca ar fi avut posibilitatea stabilirii unilaterale a dobânzii, prin modificarea discreţionară a marjei. Aşa cum rezultă cu evidenţă din cuprinsul art. 1.2 din contract, în cuprinsul acestuia s-a stabilit doar caracterul variabil al marjei, dispoziţie care nu contravine prevederilor legale de la data încheierii contractului, nu şi condiţiile în care aceasta variază.

Împrejurarea că apelanţii-reclamanţi nu ar avea controlul asupra modalităţii de variabilitate a marjei este un aspect care a fost analizat de instanţa de apel atunci când s-a pronunţat asupra criticilor care vizau clauzele inserate la art. 5.1 şi art. 5.4, întrucât prin aceste prevederi contractuale era reglementat mecanismul prin care putea varia marja.

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia relei-credinţe, întrucât, raportat la toate circumstanţele cauzei, existau premise ca apelanta-pârâtă să considere că apelanţii-reclamanţi ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, această clauză.

În acest sens, trebuie observat că banca a acţionat corect şi echitabil în stabilirea clauzei contractuale, întrucât nu a urmărit perceperea dobânzii fără a presta vreun serviciu. Mai mult, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică stipularea unui astfel de mecanism pentru stabilirea dobânzii.

Apoi, chiar admiţând cererea şi constatând caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale, Curtea a apreciat că este neîntemeiată cererea privind restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ţinând cont de dobânda de referinţă variabilă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,2 p.p., la care se adaugă dobânda legală.

S-a arătat, pe de o parte, că nu a fost reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă cuprinse în art. 5.1 şi art. 5.4 în integralitatea lor, iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi reţinut acest caracter abuziv, instanţa de judecată nu poate constata aplicabilitatea formulei iniţiale de calcul a dobânzii pe toată perioada de derulare a contractului de credit, ulterior perioadei de graţie, din moment ce art. 1.2 reglementa caracterul variabil al marjei.

În cazul sesizării directe de către un consumator cu o acţiune întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 193/2000, instanţa poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale şi să înlăture efectele produse de acestea asupra consumatorului.

Curtea a constatat că nu există o normă naţională care să permită instanţei de judecată să înlocuiască, cu o altă dispoziţie supletivă de drept naţional, clauzele referitoare la posibilitatea băncii de a modifica marja conform deciziei sale.

De asemenea, a reţinut că nu există nicio dispoziţie supletivă care să aibă conţinutul în sensul indicat de apelanţii-reclamanţi. Trebuie observat că, la momentul încheierii contractului, s-a convenit o dobândă variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi o marjă variabilă, or, este evident că prin acceptarea modalităţii de calcul a dobânzii propuse de reclamanţi s-ar nesocoti acordul de voinţă al părţilor.

Chiar dacă unele clauze contractuale au fost declarate abuzive, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

În concluzie, faţă de stadiul actual al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi al legislaţiei naţionale, Curtea a considerat că nu este fondată această cerere a reclamanţilor.

Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanţii-reclamanţi au susţinut că este nelegală soluţia instanţei de fond privitoare la art. 1.3 lit. a) din contract, care reglementează comisionul de acordare.

Prealabil analizei pe fond, Curtea a constatat că prima instanţă nu s-a limitat la concluzia că, făcând parte din obiectul principal al contractului, acest comision este exclus de la analiza caracterului abuziv, ci a detaliat inclusiv motivele pentru care a considerat că acest comision nu creează o disproporţie vădită între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând lipsa caracterului negociat al clauzei, potrivit celor arătate în cuprinsul deciziei, Curtea a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din chiar denumirea sa reiese că acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit şi acordării acestuia, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului, operaţiuni specifice fiecărui credit în parte. Toate aceste activităţi sunt desfăşurate de către bancă în vederea acordării creditelor solicitate, iar ele nu ar fi fost executate dacă apelanţii-reclamanţi nu ar fi formulat cererea de creditare.

Având în vedere că aceste operaţiuni presupun aspecte ce diferă de la un caz la altul, nu se poate susţine, în mod justificat, nici că operaţiunea de acordare a creditului este o operaţiune-tip ce o exercită banca şi că nu s-ar justifica raportarea acestui comision la valoarea creditului.

În acest context, instanţa de apel a sublinit că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate pe eventuale argumente prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate (o considerare a comisionului de acordare ca fiind prea mare valoric), deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la un dezechilibru juridic, iar nu valoric.

Curtea a constatat, de asemenea, că prin inserarea acestei clauze referitoare la comisionul de acordare, apelanţii-reclamanţi nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, căci la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, astfel că nu a fost impusă împrumutaţilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Cât priveşte transparenţa clauzei referitoare la comisionul de acordare, instanţa de apel a apreciat că aceasta este clară şi inteligibilă.

Astfel, s-a reţinut că apelanţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în valoare de 2%, plătibil integral la data tragerii creditului. Aceasta chiar dacă s-a stipulat plata lui în Eur, în condiţiile în care reclamanţii au plătit din fonduri proprii comisionul de acordare la data tragerii creditului.

Valoarea şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu uşurinţă din denumirea sa, aşa cum s-a arătat anterior.

Împrejurarea că în cuprinsul clauzelor contractuale nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că apelanţii-reclamanţi nu au avut posibilitatea să prevadă care sunt acestea.

Curtea a concluzionat în sensul că există o contraprestaţie din partea băncii pentru comisionul de acordare, contraprestaţie care nu se confundă cu împrumutul propriu-zis al banilor, pentru care se percepe dobânda, iar apelanţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision, astfel că nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situaţia juridică şi economică a consumatorilor.

Nu este îndeplinită nici condiţia relei-credinţe întrucât, raportat la toate circumstanţele cauzei, instanţa de apel a apreciat că existau premise ca apelanta-pârâtă să considere că apelanţii-reclamanţi ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, clauza referitoare la comisionul de acordare, banca acţionând corect şi echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, fără să urmărească perceperea comisionului fără a presta vreun serviciu.

Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanţii-reclamanţi au criticat soluţia dată de prima instanţă cu privire la comisionul de rambursare anticipată, susţinând, de asemenea, că art. 1.3 lit. b) şi art. 6.4 teza I din contractul de credit reprezintă clauze abuzive.

În privinţa acestor clauze, referitoare la comisionul de rambursare în avans şi condiţiile în care se putea realiza rambursarea în avans, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu au caracter abuziv, banca fiind îndreptăţită să obţină o compensaţie pentru rambursarea anticipată, atât timp cât metoda de calcul a compensaţiei este clară şi uşor verificabilă, iar valoarea acestei compensaţii este rezonabilă şi a fost acceptată ca atare de împrumutaţi.

S-a constatat că prin această clauză nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor-reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional la momentul încheierii contractului.

Faţă de data încheierii contractului de credit şi, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. g) şi k) din Legea nr. 289/2004, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 289/2004, ci dispoziţiile art. 1101 din C. civ. de la 1864, care stipulează că debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, chiar dacă datoria este divizibilă.

Din interpretarea acestei dispoziţii legale rezultă că banca nu era obligată să accepte rambursări parţiale în avans. Cu toate acestea, banca a fost de acord să ofere împrumutatului posibilitatea să achite, în avans, o parte din credit, însă această dispoziţie contractuală de favoare în beneficiul împrumutatului nu poate obliga banca la acordarea şi a altor beneficii neprevăzute în legislaţie şi nu poate fi apreciată, în situaţia în care se produce contra unui comision, ca producând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Curtea a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia relei-credinţe, întrucât se poate observa că banca a acţionat corect şi echitabil în stabilirea acestei clauze contractuale, având în vedere că nu era obligată să accepte rambursări parţiale în avans, potrivit art. 1101 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 66 şi art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010, acestea nu sunt de natură a înlătura concluzia de mai sus, caracterul abuziv al clauzelor fiind analizat în raport de momentul încheierii contractului, or, la data de 20 iunie 2007 nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică comisionul de rambursare anticipată.

Modificările legislative intervenite ulterior, precum art. 66 şi art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010, nu atribuie caracter abuziv acestor clauze şi nu determină retroactiv inaplicabilitatea lor.

Prevederea art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, urmează a se aplica corespunzător contractului în speţă, dar nu conduce la constatarea caracterului abuziv al clauzelor analizate, la momentul încheierii contractului nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin cel de-al patrulea motiv de apel, apelanţii-reclamanţi au susţinut faptul că prevederea inserată la art. 1.3 lit. c) din contract, care reglementează comisionul de conversie, are caracter abuziv, prima instanţă reţinând, în mod greşit, că acest comision face parte din obiectul principal al contractului şi ca atare este exclus de la analiza caracterului abuziv.

Deşi susţinerea este întemeiată, Curtea arătând mai sus de ce consideră că această clauză nu reglementează un element al obiectului principal al contractului, totuşi această împrejurare nu justifică schimbarea soluţiei primei instanţe.

Au fost apreciate ca nefondate criticile apelanţilor-reclamanţi referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3. lit. c) din contractul de credit care stabileşte comisionul de conversie, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi a încălcării cerinţelor bunei-credinţe.

Contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, instanţa de apel a subliniat că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate pe eventuale argumente/susţineri/apărări prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, întrucât dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE interzic acest lucru.

În al doilea rând, Curtea a apreciat că prin clauza referitoare la comisionul de conversie nu a fost afectată situaţia juridică a apelanţilor-reclamanţi, aceştia nefiind puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional.

S-a constatat astfel că, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de derularea unui credit. Prin urmare, nu există niciun drept care să fie prevăzut în legislaţia naţională şi al cărui conţinut să fi fost restrâns ori a cărui exercitare să fi fost împiedicată prin stipularea acestei clauze.

Totodată, Curtea a reţinut că reclamanţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestui comision, valoarea lui, modalitatea de calcul şi scadenţa fiind stipulate foarte clar, iar motivele perceperii lui rezultă din cuprinsul clauzei care îl reglementează şi din denumirea acestuia.

Nu poate fi reţinută susţinerea apelanţilor-reclamanţi în sensul că banca ar beneficia de două comisioane în cazul conversiei creditului, deoarece conversia s-ar realiza la cursul de schimb al băncii care ar include deja un comision de schimb valutar.

Aceasta, deoarece între aspectele învederate de reclamanţi nu există nicio legătură, comisionul de conversie fiind perceput pentru operarea modificării condiţiilor contractuale, în timp ce conversia creditului operează la un curs convenit de părţi, fără a pune în discuţie un schimb valutar propriu-zis, pentru care să fie perceput un comision corespunzător.

Împotriva deciziei nr. 2210/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 8 iunie 2018.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Relativ la comisionul de acordare, comisionul de conversie şi rambursare anticipată, instanţa a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000.

Clauzele contractuale prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligaţia de plată a unui comision dc acordare, conversie şi rambursare anticipată nu au fost negociate cu consumatorul.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care este necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienţilor în baza unui model validat în prealabil de BNR, astfel încât "libertatea de voinţă" a clientului se rezumă la a semna sau nu contractul (sau actul adiţional) pe care l-a ales anterior.

Nu poate fi primit argumentul pârâtei în raport de care banca nu era obligată să indice expres motivele pentru care a înţeles să perceapă comisionul de acordare, întrucât Legea nr. 193/2000 nu impune profesionistului obligaţia de a detalia într-un contract de adeziune motivul pentru care consumatorul datorează o anumită prestaţie.

Dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea comisioanelor sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea unor asemenea comisioane.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, comisioanele trebuie examinate prin raportare la întreaga economie a contractului şi la serviciile efectiv prestate de către bancă şi care ar putea justifica perceperea lor.

În ceea ce priveşte condiţia privind inducerea, prin intermediul clauzelor contestate, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, recurenţii au făcut referire la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-415/11 (Mohamed Aziz vs. Catalunyacaixa).

Caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al modului dc calcul al comisionului la care face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de către bancă în considerarea comisioanelor percepute.

Activitatea generică ce rezultă clar din denumirea unui atare comision nu justifică valoarea acestuia şi nici nu indică riscurile la care banca se expune şi care fac necesară plata sumelor datorate cu acest titlu.

Pentru aceste argumente, recurenţii-reclamanţi apreciază că dispoziţiile contractuale criticate sunt abuzive şi, în consecinţă, lovite de nulitate absolută.

Faţă de caracterul abuziv al clauzei contractuale, în baza căreia s-a perceput comisionul de acordare, recurenţii susţin că se impune restituirea prestaţiilor efectuate cu acest titlu.

Este pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 1341 şi urm. din C. civ. care reglementează instituţia plăţii nedatorate, recurenţii-reclamanţi au apreciat că sunt întrunite cumulativ condiţiile acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanţi cu privire la comisionul de acordare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, iar datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzei contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute.

În ceea ce priveşte dobânda, recurenţii-reclamanţi au precizat că instanţa a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, în sensul că trebuia să aibă în vedere faptul că în anul 2010 a intervenit obligaţia băncii de a se conforma prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

Această ordonanţă de urgenţă a stabilit obligaţia ca dobânda să fie raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.

Prin urmare, la acel moment, s-a prevăzut obligaţia, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, ca în contracte să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile.

În speţă, banca pârâtă a înţeles să majoreze, în mod unilateral, dobânda aplicabilă creditului prin majorarea marjei băncii.

Or, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu permit majorarea dobânzii aplicabile şi nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile.

Concret, s-a arătat că potrivit acestei ordonanţe în contract trebuie să fie prevăzută compunerea dobânzii aplicabile, aşa cum a fost stabilită şi acceptată de părţi, raportat la indicele de referinţă şi o marjă a băncii, marjă care urmează să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului.

Pentru toate aceste argumente, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului. Totodată, au invocat jurisprudenţa instanţelor naţionale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 31 iulie 2018 recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că aceasta este lipsită de legitimitate constituţională.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi un supliment la raport, care, după analiza în completul de filtru, au fost comunicate părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen la data de 5 decembrie 2019, pentru judecata pe fond a acestuia, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petenţii A. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La acelaşi termen de judecată, respectiv 5 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Recurenţii-reclamanţi au depus la 19 mai 2020 o cerere de redeschidere a judecăţii şi concluzii scrise, iar prin viza din 28 iulie 2020 s-a repus cauza pe rol şi s-a fixat termen la 19 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile referitoare la comisionul de acordare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Clauza prevăzută de art. 1.3 lit. a) din contractul de credit are următorul conţinut:

"pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii un comision de acordare de 2% Eur care se achită la data tragerii creditului din fondurile proprii ale împrumutatului".

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reţine că acesta nu a fost negociat de părţile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa supremă reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supusă discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale şi nu din deducţiile părţilor sau judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit şi în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă, în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Înalta Curte constată că sunt greşite argumentele instanţei de apel în sensul că este posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului de acordare din chiar denumirea acestuia şi că acesta este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit şi acordării împrumutului, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului, operaţiuni specifice fiecărui credit în parte. Aceasta, deoarece respectivele operaţiuni sunt operaţiuni bancare pe care le desfăşoară în mod obişnuit banca şi care sunt aceleaşi pentru clienţii cărora li se aprobă cererea de creditare, cât şi pentru clienţii cărora li se resping respectivele cereri.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stataut că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Faţă de această hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare şi dacă respectivele servicii au dus la cheltuieli efectuate de bancă.

Aşa fiind, nu este corectă argumentarea instanţei de apel în sensul că nu există un dezechilibru semnificativ care să afecteze situaţia juridică şi economică a consumatorilor şi nici nu au fost încălcate exigenţele bunei-credinţe.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar banca pârâtă nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului a perceput şi comisionul de acordare, respectiv o sumă de bani pentru acordarea creditului, adică pentru acordarea unei sume de bani.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată întemeiate criticile referitoare la clauza privind comisionul de acordare, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din acelaşi cod, recursul urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte.

Cauza va fi trimisă la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanţii A. şi B. în privinţa clauzei inserate la art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare din contractul de credit. Se vor menţine celelalte dispoziţii.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1 lit. B) din anexa 1 la Legea nr. 193/2000, susţinând că la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, care prevedea ca băncile să raporteze dobânda la fluctuaţiile indicilor de referinţă Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care împrumutătorul putea adăuga o anumită marjă, fixă pe totă durata derulării contractului, intimata-pârâtă a comis un nou abuz, nesancţionat de instanţă.

Cu întâietate, pe această chestiune a dobânzii revizuite, trebuie reţinut faptul că recurenţii nu au indicat expres şi nici nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Din perspectiva condiţiilor obligatorii ce trebuie avute în vedere de judecător la momentul examinării unei clauze contractuale apreciată ca fiind abuzivă, în contextul art. 4 din Legea nr. 193/2000, se observă că recurenţii-reclamanţi, deşi critică dreptul băncii de a revizui dobânda ulterior primului an de acordare a creditului, aduc argumente care vizează intervenţia legiuitorului prin O.U.G. nr. 50/2010.

În niciun moment recurenţii nu precizează în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, iar invocarea generică a prevederilor art. 1 lit. B) din anexa 1 la Legea nr. 193/2000 în susţinerea singurei idei din cererea de recurs, potrivit căreia banca nu ar mai fi avut dreptul, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, să mai perceapă o altă marjă în afara celei fixe, cu ocazia calculării dobânzii contractuale, pe toată perioada convenţiei de credit, nu suplineşte obligaţia părţii de a indica în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel ori în ce ar consta abuzul băncii, prin raportare la convenţia părţilor şi la modul de redactare a clauzelor pretins abuzive.

Pe cale de consecinţă, critica formulată de recurenţii-reclamanţi sub acest aspect va fi înlăturată.

Sunt neîntemeiate şi susţinerile vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la perceperea comisioanelor de rambursare anticipată şi de conversie.

În ceea ce priveşte aceste clauze contractuale, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi nu au invocat aspecte care să vizeze nelegalitatea soluţiei date de instanţa de apel, ci s-au limitat la a susţine că nu au fost negociate cu consumatorii clauzele prin care s-a stabilit în sarcina acestora obligaţia de plată a unor comisioane de conversie şi rambursare anticipată.

De asemenea, se reţine că acestea nu pot fi considerate abuzive şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, atâta timp cât au fost doar stipulate în convenţia părţilor şi nu şi-au produs efectele.

Recurenţii-reclamanţii au invocat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 1.3 lit. b), prin care s-a prevăzut în sarcina lor un comision de rambursare anticipată stabilit ca procent astfel: pentru primii 5 ani (inclusiv) - 2% plus dobânda aferentă primelor 6 luni considerate promoţionale, iar după 5 ani - 2% (minim 100 EURO sau echivalent RON/USD/CHF), aceştia raportându-se la dispoziţiile cuprinse la pct. 39 din Legea nr. 288/2010 şi art. 66 din O.U.G. nr. 50/2010, acte normative care nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de credit analizat.

În cauză, nu s-a probat că până la apariţia O.U.G. nr. 50/2010 împrumutaţii ar fi solicitat rambursarea anticipată a creditului, iar prin dispoziţiile art. 68 din O.U.G. nr. 50/2010 aplicabile şi contractelor în curs de derulare, faţă de dispoziţiile art. 95 din acelaşi act normativ, s-a stipulat că nu se solicită o compensaţie pentru rambursarea anticipată în ipoteza în care rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferentă creditului nu este fixă.

În ipoteza în care reclamanţii îşi vor exprima intenţia cu privire la rambursarea anticipată a creditului, va fi verificat caracterul dobânzii (fixă sau variabilă) şi, în raport de situaţia existentă la acel moment, se va aprecia dacă banca poate pretinde acest comision.

Potrivit clauzei de la art. 1.3 lit. c) din contract, "în situaţia în care împrumutatul solicită şi banca acceptă, modificarea valutei sau a altor condiţii ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 EURO sau echivalent RON, CHF), aplicat la soldul creditului".

Din conţinutul acesteia rezultă că devine operantă doar în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: reclamanţii să solicite modificarea valutei sau a altor condiţii ale creditului, iar banca să accepte respectiva solicitare, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate: Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2210/2017 din 13 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanţii A. şi B. în privinţa clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare din contractul de credit.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare, consider că sunt nefondate şi criticile referitoare la comisionul de acordare, astfel încât recursul trebuia respins, pentru următoarele considerente:

Susţin recurenţii că este abuzivă clauza ce prevede comisionul de acordare, întrucât perceperea acestuia nu este justificată în mod clar şi neechivoc în cadrul contractului, respectiv nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

Cu privire la acest comision, instanţa de apel a reţinut că "apelanţii reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în valoare de 2%, plătibil integral la data tragerii creditului. Aceasta chiar dacă s-a stipulat plata lui în Eur, în condiţiile în care reclamanţii au plătit din fonduri proprii comisionul de acordare la data tragerii creditului."

S-a mai constatat că "Din chiar denumirea sa reiese că acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit şi acordării acestuia, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza şi decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului, operaţiuni specifice fiecărui credit în parte. Toate aceste activităţi sunt desfăşurate de către bancă în vederea acordării creditelor solicitate, iar ele nu ar fi fost executate dacă apelanţii reclamanţi nu ar fi formulat cererea de creditare.

Având în vedere că aceste operaţiuni presupun aspecte ce diferă de la un caz la altul, nu se poate susţine în mod justificat nici că operaţiunea de acordare a creditului este o operaţiune-tip ce o exercită banca şi că nu s-ar justifica raportarea acestui comision la valoarea creditului."

Aşa cum a statuat şi CJUE, inclusiv în practica sa recentă, în Hotărârea pronunţată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., "faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său."

În aceeaşi hotărâre s-a concluzionat că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Aşa cum s-a arătat la punctul 66 din Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, "potrivit unei jurisprudenţe constante, competenţa Curţii în materie priveşte interpretarea noţiunii "clauză abuzivă", menţionată la articolul 3 alin. (1) din directivă şi în anexa la aceasta, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile directivei, avându-se în vedere că este de competenţa instanţei menţionate să se pronunţe, ţinând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanţei de trimitere indicaţii de care aceasta din urmă trebuie să ţină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuţie".

În consecinţă, câtă vreme instanţa de apel a analizat conţinutul concret al prevederilor contractuale contestate, prin raportare la criteriile indicate în jurisprudenţa CJUE, şi a concluzionat că "apelanţii reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în valoare de 2%, plătibil integral la data tragerii creditului", în mod corect, şi în concordanţă cu practica CJUE, a apreciat că simpla neindicare a activităţilor concrete ce se circumscriu serviciului de acordare a creditului prestat de bancă, nu poate duce la concluzia că prevederea acestui comision ar fi lipsită de cerinţa de transparenţă impusă de necesitatea exprimării clauzei contractuale în mod clar şi inteligibil.

Se mai impune şi sublinierea faptului că recurenţii nu contestă prestarea efectivă a serviciului de acordare a creditului, respectiv activităţile desfăşurate de bancă în vederea acordării creditului, ci susţin doar că acestea ar fi unele tipice, respectiv aceleaşi activităţi, indiferent de creditul acordat.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare nu se poate fundamenta însă pe argumente prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, respectiv pe o apreciere a comisionului de acordare ca fiind prea mare valoric, deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la dezechilibru juridic şi nu valoric.

Cât priveşte invocatul dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenţei CJUE, "acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În speţă însă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, referitoare la comisionul de acordare, recurenţii nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Pe de altă parte, susţinerea în sensul că activităţile desfăşurate de bancă în vederea acordării creditului ar fi aceleaşi, indiferent de persoana solicitantului sau de valoarea creditului solicitat, nu pot fi primite. Astfel, chiar dacă ar fi vorba de operaţiuni-tip pe care le desfăşoară banca, respectiv de tipuri de contracte preformulate, aceasta nu înseamnă că activităţile respective nu există, sau că nu sunt prestate efectiv de către bancă, în condiţiile în care este de necontestat faptul că analiza şi decizia cu privire la fiecare cerere de acordare credit este strâns legată de circumstanţele personale concrete ale fiecărui solicitant-consumator.