Prescription of statutory right to compel issuance of supplemental shares for post-privatization land certificates

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la 1 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, reclamanta A. S.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), A. S.A. Craiova şi Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dolj, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în principal să anuleze în integralitate operaţiunea de majorare a capitalului social al societăţii, înregistrată la cererea A.A.A.S. în registrul comerţului prin rezoluţia nr. 15960 din 31 august 2018 şi să dispună radierea menţiunii privind majorarea capitalului social din registrul comerţului, iar în subsidiar să anuleze în parte operaţiunea de majorare a capitalului social pentru suma care depăşeşte valoarea terenurilor rămase în patrimoniul societăţii, stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 143 din H.G. nr. 577/2002, să dispună reducerea majorării capitalului social la suma aferentă anulării parţiale solicitate în subsidiar, cu modificarea corespunzătoare a menţiunii din registrul comerţului. A solicitat obligarea pârâtei A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată.

La 16 ianuarie 2019 reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând instanţei să constate prescris dreptul material la acţiune al pârâtei A.A.A.S. privind solicitarea emiterii de către Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor S.C. A. S.A. a acţiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obţinute certificate de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării. A menţinut solicitarea de obligare a aceleiaşi pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 43 din 12 martie .2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 22 mai 2019, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis acţiunea modificată şi a constatat prescris dreptul material la acţiune al pârâtei de a solicita emiterea de către Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor S.C. A. S.A. a acţiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obţinute certificate de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării.

A reţinut tribunalul, în esenţă, că susţinerile pârâtei în sensul că majorarea capitalului social al societăţii supuse privatizării se realizează ope legis cu c/valoarea terenurilor sunt întemeiate; cu toate acestea, s-a arătat, este necesar a fi îndeplinite anumite formalităţi prevăzute de lege, în sensul că administratorii societăţii comerciale au obligaţia de a solicita înregistrarea majorării capitalului social în registrul comerţului în termen de 30 de zile de la data emiterii certificatului [art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002], iar în cazul în care aceştia nu-şi îndeplinesc obligaţia stabilită de lege, Oficiul Registrului Comerţului va înregistra majorarea, la cererea instituţiei publice implicate, în conformitate cu art. 12 alin. (4) din Legea nr. 137/2002.

Prin urmare, după împlinirea termenului de 30 de zile stabilit de lege (care curge de la emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate), se naşte dreptul de creanţă al A.A.A.S. de a solicita majorarea capitalului social şi, având în vedere că nu există o dispoziţie legală în sensul imprescriptibilităţii, tribunalul a apreciat că acest drept este supus termenul de prescripţie general de 3 ani, prevăzut de art. 1 alin. (1) şi de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care în speţă s-a împlinit la 31 aprilie 2017.

Împotriva acestei sentinţe, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 709 din 24 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea modificată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că "nu se poate susţine că suntem în prezenţa unui drept de creanţă - dreptul apelantei de a cere majorarea capitalului social şi emiterea de către A.G.E.A. a acţiunilor corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obţinute certificate de atestare a dreptului de proprietate - ci în prezenţa îndeplinirii unor formalităţi de către persoane cărora le sunt opozabile operaţiunile în discuţie. Aportul în natură al statului există, majorarea capitalului social s-a produs în temeiul legii odată cu emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar această majorare a avut ca efect dobândirea calităţii de acţionar, presupunând emiterea unor acţiuni suplimentare, legea nedând vreun drept de opţiune".

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.A a declarat recurs, solicitând casarea acesteia.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că se impune casarea deciziei recurate, în baza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident atunci când instanţa aplică un text de lege care nu se află în legătură cu cauza ori când ignoră existenţa unei norme legale relevante sau aplică o normă generală cu nesocotirea unei norme speciale sau invers ori când, plecând de la dispoziţiile legale proprii litigiului, le interpretează eronat sau califică în mod greşit faptele reţinute, în raport cu exigenţele textului de lege reţinut în cauză.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a soluţionat cauza dedusă judecăţii în baza unui raţionament eronat, reţinând, în esenţă, că Statul Român, prin instituţia publică implicată, nu ar deţine un drept de creanţă constând în emiterea de către A.G.E.A. a acţiunilor corespunzătoare terenurilor, întrucât majorarea capitalului social cu valoarea acestora s-ar fi produs o dată cu emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, când, prin efectul legii, Statul Român ar fi dobândit şi calitatea de acţionar.

A subliniat recurenta că nelegalitatea deciziei atacate decurge, pe de o parte, din încălcarea dispoziţiilor art. 322 alin. (1) şi (5) din O.U.G. nr. 88/1997 şi a dispoziţiilor art. 215, art. 210 alin. (1) şi art. 113 lit. f) din Legea nr. 31/1990, a căror incidenţă nu a fost reţinută în cauză, iar, pe de altă parte, din interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 12 alin. (3) - (5) şi (6) din Legea nr. 137/200210, precum şi a art. 143, art. 145 şi art. 146 din H.G. nr. 577/2002.

Sub un prim aspect, a susţinut că dispoziţiile legale menţionate mai sus, interpretate în mod sistematic, consacră dreptul de creanţă (drept personal cu conţinut patrimonial) al Statului Român cu privire la emiterea acţiunilor suplimentare, corespunzătoare valorii terenurilor pentru care certificatele de atestare a dreptului de proprietate s-au emis ulterior privatizării.

Or, de esenţa drepturilor personale este prerogativa juridică oferită titularului dreptului de a pretinde subiectului pasiv să-şi îndeplinească obligaţia corelativă, în speţă emiterea acţiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor.

În opinia recurentei, contrar celor reţinute de instanţa de apel, dreptul de a solicita emiterea acţiunilor suplimentare nu constituie o "formalitate", ci un veritabil drept de creanţă, ce implică prerogativa Statului Român de a solicita societăţii, prin A.A.A.S., în calitate de instituţie publică implicată, îndeplinirea obligaţiei corelative, respectiv emiterea acţiunilor corespunzătoare valorii terenurilor.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că dreptul A.A.A.S. de a solicita emiterea acţiunilor este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, care s-a împlinit la 31 aprilie 2007.

În acest context, a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel cum au fost interpretate în practica judiciară, consecinţele împlinirii termenului de prescripţie constau în stingerea dreptului la acţiune în sens material, iar nu a însuşi dreptului subiectiv, ceea ce presupune, pe de o parte, faptul că titularul dreptului subiectiv nu mai are posibilitatea de a obţine realizarea dreptului său prin forţa coercitivă a statului, iar, pe de altă parte, că cel în folosul căruia curge prescripţia este îndreptăţit să refuze îndeplinirea obligaţiei corelative.

Cum prescripţia sancţionează lipsa de acţiune sau neglijenţa titularului dreptului, sunt eronate concluziile instanţei de apel potrivit cărora, "este necontestată pasivitatea apelantei în luarea unor măsuri în scopul emiterii acţiunilor pentru majorarea de capital social, de care a luat, în mod cert, cunoştinţă în cursul anului 2019. Această pasivitate nu are ca efect însă prescrierea dreptului său de a cere emiterea acţiunilor (...)".

A subliniat recurenta că dreptul conferit de lege Statului Român, prin instituţia publică implicată, de a solicita societăţii emiterea acţiunilor suplimentare, în considerarea valorii terenurilor pentru care s-au emis certificatele de atestare, constituie un drept de creanţă născut în patrimoniul Statului încă din 31 aprilie 2004 (data împlinirii în speţă a termenului de 30 de zile acordat de legiuitor administratorului societăţii beneficiare a certificatelor de atestare pentru efectuarea şi înregistrarea majorării de capital, în raport cu dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, coroborate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 şi este prescris încă de la 31 aprilie 2007, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Mai mult decât atât, a susţinut că în speţă nu există nicio dispoziţie legală, generală sau specială, care să deroge de la regula prescriptibilităţii drepturilor de creanţă, astfel cum a fost consfinţită de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Sub un al treilea aspect, a arătat recurenta că dispoziţiile Legii nr. 137/2002 nu derogă de la normele generale privind majorarea capitalului social prin aporturi în natură, în sensul reţinut de instanţa de apel, potrivit căreia Statul Român ar deţine calitatea de acţionar la societăţile privatizate ca efect al emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

O asemenea concluzie eronată atrage consecinţe nepermise, ce ar afecta în mod iremediabil securitatea raporturilor juridice, ca principiu de drept care prevalează în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor juridice.

Potrivit recurentei, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că "aportul în natură al statului există, majorarea capitalului social s-a produs în temeiul legii odată cu emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar această majorare a avut ca efect dobândirea calităţii de acţionar, presupunând emiterea unor acţiuni suplimentare, legea nedând vreun drept de opţiune."

Aceasta întrucât dreptul conferit A.A.A.S., în calitate de instituţie publică implicată, de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, anume cel de a solicita înscrierea în registrul comerţului a majorării de capital social, nu implică şi substituirea în dreptul A.G.E.A. de a decide emiterea acţiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor ce fac obiectul certificatelor de atestare, astfel cum acesta este consfinţit de dispoziţiile art. 322 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 31/1990, neînlăturând rolul şi atribuţiile Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor în cadrul operaţiunii de majorare a capitalului social.

A arătat recurenta că Legea nr. 137/2002 a abrogat doar parţial dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 privitoare la procedura de majorare a capitalului social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietate, legiuitorul înţelegând să menţină prerogativa A.G.E.A. de a decide emiterea acţiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor ce constituie aporturi în natură la capitalul societăţilor privatizate.

Astfel, potrivit art. 322 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997, "Adunarea generală care decide emiterea acţiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenului poate să hotărască convertirea automată a acestora în acţiuni preferenţiale, cu dividend prioritar, fără drept de vot, pe data expirării termenului de exercitare a dreptului de opţiune ori, după caz, la data rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare a acţiunilor."

De altfel, s-a arătat, dispoziţiile art. 322 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 nu derogă de la dispoziţiile generale în materie, respectiv de la prevederile art. 215, coroborate cu cele ale art. 210 alin. (1) şi ale art. 113 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990 privitoare la atribuţiile A.G.E.A. de a decide emiterea de acţiuni în cadrul operaţiunii de majorare a capitalului social prin aporturi în natură.

De asemenea, s-a mai afirmat că, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, "în cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căreia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate."

În opinia recurentei, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale menţionate rezultă că majorarea capitalului social al societăţilor comerciale cărora li s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ulterior privatizării, se realizează prin emiterea de acţiuni suplimentare; atribuţia de a decide emiterea acţiunilor suplimentare revine Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor societăţii privatizate, iar Statul Român, prin instituţia publică implicată, în calitate de titular al aporturilor în natură constând în terenurile pentru care s-au emis certificatele de atestare a dreptului de proprietate, beneficiază de dreptul conferit de lege de a solicita societăţii emiterea de acţiuni suplimentare.

La 7 februarie 2020 intimata A.A.A.S. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

În cauză s-a dispus şi s-a întocmit, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor.

Intima A.A.A.S. a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 23 septembrie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, admiţând în principiu calea de atac şi acordând termen de judecată în şedinţă publică, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca întemeiat şi îl va admite pentru considerentele ce succed:

Invocând în susţinerea recursului motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta îşi dezvoltă raţionamentul pe trei linii argumentative, susţinând în primul rând că instanţa de apel a statuat greşit asupra naturii juridice a dreptului dedus judecăţii, în al doilea rând că acest drept este unul de creanţă, personal patrimonial, aşadar supus prescripţiei extinctive în condiţiile legislaţiei privatizării şi ale Decretului nr. 167/1958 şi în al treilea rând că dispoziţiile Legii nr. 137/2002 nu derogă de la prevederile legale de drept comun care reglementează majorarea capitalului social, instanţa de apel conchizând în mod greşit că, urmare a aportului în natură, statul devine, prin instituţia publică implicată în privatizare, acţionar în puterea legii al societăţii şi este îndrituit aşadar la acţiunile suplimentare corespunzător majorării capitalului social cu aportul în natură.

Prima critică subsumată de recurentă motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiată.

Înalta Curte constată că prin cererea modificatoare depusă la 16 ianuarie 2019 recurenta-reclamantă a solicitat in terminis ca instanţa să constate că este prescris dreptul pârâtei A.A.A.S. de a cere adunării generale extraordinare emiterea acţiunilor suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor pentru care au fost obţinute certificate de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării.

Acestei cereri intimata-pârâtă i-a opus excepţia inadmisibilităţii, argumentată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ. .

Excepţia a fost calificată de tribunal ca excepţie a lipsei de interes şi a fost respinsă, iar curtea de apel, menţinând soluţia primei instanţe, a reţinut în plus şi faptul că în cauză nu s-a probat care ar fi fost acţiunea în realizare pe care intimata-reclamantă o avea la dispoziţie, raportându-se astfel la condiţia impusă de art. 35 C. proc. civ. pentru admisibilitatea acţiunii în constatare.

În această ordine de idei, plecând de la termenii în care a fost formulată cererea modificatoare şi de la percepţia pe care intimata A.A.A.S., tribunalul şi chiar instanţa de apel au avut-o cu privire la această cerere, instanţa supremă stabileşte că recurenta-reclamantă a învestit instanţele de judecată cu o acţiune în constatarea inexistenţei, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive, a dreptului intimatei-pârâte A.A.A.S. de a solicita emiterea de către adunarea generală a acţionarilor a acţiunilor suplimentare aferente majorării de capital prin aportul în natură de terenuri, cerere care se circumscrie ipotezei art. 35 C. proc. civ.

Cât priveşte natura juridică a dreptului dedus judecăţii prin acţiunea în constatare, Înalta Curte apreciază - şi în acest fel răspunde şi celorlalte argumente subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, în dezacord cu statuarea instanţei de apel, că acesta este unul personal patrimonial, evaluabil în bani, în considerarea finalităţii demersului pe care instituţia implicată în privatizare l-ar putea întreprinde.

Astfel, plecând de la dispoziţiile art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, trebuie conchis asupra faptului că eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor are efect direct asupra capitalului societăţii beneficiare, care se majorează de drept cu valoarea terenurilor.

Corelativ acestei sporiri a capitalului social, societăţii îi revine obligaţia de a emite acţiuni suplimentare corespunzătoare valorii terenurilor, adunarea generală a acţionarilor având obligaţia, potrivit art. 215 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, de a trece în hotărârea adoptată cu prilejul majorării de capital social descrierea aporturilor în natură, numele persoanelor ce le efectuează şi numărul acţiunilor ce se vor emite în schimb.

În acest context, în care intimata-pârâtă A.A.A.S., ca instituţie publică implicată, se adresează adunării generale a acţionarilor în vederea alocării acţiunilor suplimentare aportului în natură la majorarea capitalului social, scopul urmărit de aceasta este unul funciarmente patrimonial şi constă în dobândirea dreptului de proprietate asupra acţiunilor suplimentare, care îi conferă atât dreptul fundamental de vot în adunarea generală şi drepturile conexe acestuia, cât şi dreptul de proprietate asupra valorii acţiunilor, fiind esenţial emolumentul acţiunilor astfel dobândite, acţiuni care sunt valori mobiliare şi care îndreptăţesc participarea deţinătorului la repartizarea profitului societăţii.

Înalta Curte constată, în dezacord cu statuarea instanţei de apel, că scopul urmărit de instituţia publică implicată în privatizare nu este acela al îndeplinirii unei simple formalităţi de către adunarea generală a acţionarilor, întrucât, deşi art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997 prevede la alin. (1) că, la eliberarea certificatului de atestare fiscală, capitalul social al societăţii se majorează de drept cu valoarea terenurilor din certificat, această reglementare de principiu are valenţa de a impune adunării generale decizia majorării capitalului social (când nu este hotărâtă acordarea de despăgubiri), dar nu autorizează, prin ea însăşi, concluzia că titularul aportului în natură dobândeşte automat dreptul de proprietate asupra acţiunilor corespunzătoare valorii aportului.

De aceea, instanţa supremă apreciază ca fiind necesară adoptarea unei hotărâri A.G.A., care să decidă fie plata către instituţia publică privatizată a unei despăgubiri, în condiţiile art. 322 alin. (6) - (9) din O.U.G. nr. 88/1997, fie emiterea în favoarea acestei instituţii a acţiunilor suplimentare aferente valorii terenurilor.

În această din urmă situaţie, agreată de părţi a fi specifică raporturilor juridice concrete dintre ele, procedura de majorare a capitalului social, de emitere a acţiunilor suplimentare şi de alocare a acestora este atributul exclusiv al adunării generale a acţionarilor, aşa cum rezultă din interpretarea art. 113 lit. f), a) art. 210 alin. (4) şi a art. 215 din Legea nr. 31/1990, cu raportare la art. 142 lit. b) din H.G. nr. 577/2002, hotărârea A.G.A. de majorare a capitalului social putând fi suplinită exclusiv în situaţia prevăzută de art. 12 alin. (3) - (4) din Legea nr. 137/2002.

Analiza coroborată a textelor legale evocate conduce la concluzia că nici dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, nici cele ale Legii nr. 137/2002 şi nici cele ale H.G. nr. 577/2002 nu exclud în situaţia particulară dedusă judecăţii, anume aceea a emiterii de certificate de atestare a dreptului de proprietate, aplicarea dispoziţiilor de drept comun din Legea nr. 31/1990 cu privire la procedura majorării capitalului social şi la rolul pe care îl joacă adunarea generală a acţionarilor în această procedură, aplicarea textelor legale impunându-se a se realiza integrat şi sistematic, cu respectarea principiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, potrivit căruia textele legale trebuie interpretate în sensul în care pot produce un efect, nu în sensul în care nu produc niciunul.

Conchizând, instanţa supremă apreciază că dreptul urmărit în cauză de instituţia publică implicată în privatizare, în legătură cu care se solicită constatarea intervenirii prescripţiei, este unul patrimonial, a cărui finalitate este trecerea în patrimoniul acesteia a unui drept evaluabil în bani (dreptul de proprietate asupra acţiunilor suplimentare), neputând fi limitat la obţinerea îndeplinirii unei formalităţi (adoptarea unei hotărâri A.G.A.), ci vizând chiar recunoaşterea proprietăţii asupra acţiunilor, cu consecinţele preponderent patrimoniale ce decurg din această calitate, toate susţinerile recurentei-reclamante formulate din această perspectivă fiind apreciate ca întemeiate.

Aceste premise de analiză fiind stabilite, instanţa supremă apreciază ca întemeiată şi critica referitoare la caracterul prescriptibil al acţiunii formulate.

Este un element necontestat eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate de către Ministerul Economiei şi Comerţului la 31 martie 2004, astfel că obligaţia instituită de art. 12 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 în sarcina administratorului societăţii, de a solicita înregistrarea majorării capitalului social în registrul comerţului, avea ca termen final data de 30 aprilie 2004, de la această dată născându-se dreptul la acţiune al instituţiei implicate de a proceda ea însăşi la suplinirea voinţei societare.

Raporturile juridice dintre părţi, în contextul prezentat, sunt, din perspectiva prescripţiei extinctive, supuse dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, conform principiului de drept tempus regit actum şi dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevăd că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, trebuie conchis în sensul că dreptul intimatei-pârâte A.A.A.S. de a solicita emiterea de către A.G.E.A. a acţiunilor suplimentare aferente valorii terenurilor pentru care s-au emis certificate de atestare a dreptului de proprietate era prescris la data introducerii cererii de chemare în judecată de faţă, termenul prescripţiei extinctive împlinindu-se, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, la 30 aprilie 2007.

În raport de aceste argumente, instanţa supremă apreciază că dezlegările date în cauză de către instanţa de prim control judiciar sunt eronate, hotărârea fiind pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material menţionate în considerentele ce preced.

Reţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2) şi al art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa în tot decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 709/24.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza curţii de apel spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 noiembrie 2020.