Tort claim time-barred from equipment handover; appeal rejected, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 31 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B. i-a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ, C., D., E. şi F., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îi oblige în solidar pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 195.386,80 RON, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului rezultat din achiziţionarea şi montarea a două lifturi la un imobil ce nu aparţine societăţii, respectiv la G..

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.357 alin. (1) şi art. 1.382 C. civ., precum şi cele ale art. 155 din Legea nr. 31/1990.

La 30 august 2018, reclamanta a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că în cuprinsul cererii introductive a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, în care nu se distinge între răspunderea contractuală şi delictuală. În atare situaţie, reclamanta a optat pentru răspunderea civilă delictuală, însă a solicitat instanţei să recalifice corect temeiul juridic, în situaţia în care apreciază că acest lucru se impune.

Prin încheierea din 17 octombrie 2018, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a disjuns cauza cu privire la pârâţii persoane fizice, ulterior disjungerii formându-se dosarul nr. x/2018.

În dosarul nou format, prin încheierea din 9 ianuarie 2019 Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a introdus în cauză, în calitate de pârâţi, Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ şi A.N.A.F. - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

Prin încheierea din 30 ianuarie 2019, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus citarea Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, în calitate de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 185/C din 13 martie 2019, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E., C., H. şi, în consecinţă, a respins acţiunea precizată formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta F. şi a respins ca prescrisă acţiunea precizată formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 784 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimatelor C. şi F. câte 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că termenul de prescripţie începe să curgă de la 24 noiembrie 2011, dată la care ar fi cunoscut existenţa prejudiciului.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că termenul de prescripţie curge de la data constatării prejudiciului de către organele de inspecţie fiscală, deoarece momentul de la care reclamanta a cunoscut sau cel puţin trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de ea este data inserării în propriul registru inventar a sumei solicitate.

Prejudiciul pretins în prezenta cauză este reprezentat de o investiţie, respectiv contravaloarea achiziţiei şi montării a două lifturi la imobilul G. din Municipiul Piatra Neamţ, în sumă de 195.386 RON.

Recurenta a mai arătat că, dacă ar fi cunoscut prejudiciul reprezentat de această investiţie la momentul efectuării ei, în mod evident nu ar fi efectuat o investiţie cu valoare de prejudiciu.

Calificarea investiţiei ca fiind un prejudiciu a fost realizată, în opinia recurentei, ulterior, prin raportul şi dispoziţia organelor de control, pe baza criteriilor specifice activităţii de control realizate, nicidecum pe criterii comune unui nivel de percepţie şi cunoştinţe uzual, comun, pretins a fi cunoscute de orice subiect de drept, nespecializat.

A afirmat recurenta că instanţa s-a aflat într-o mare eroare, confundând valoarea investiţiei prin recalificarea sa în prejudiciu.

În continuare, recurenta a arătat că a predat investiţia în anul 2011, însă această sumă reprezenta la momentul respectiv valoarea unei investiţii, nicidecum valoarea unui prejudiciu.

Prin urmare, s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 2.528 C. civ., în contextul în care recurenta nu a cunoscut şi nici nu avea cum să cunoască existenţa prejudiciului anterior efectuării controlului, potrivit unui nivel de percepţie şi cunoştinţe uzual, comun, pretins a fi cunoscute de orice subiect de drept, nespecializat.

Referitor la excepţia lipsei de interes pentru cazul prevăzut de art. 155 din Legea nr. 31/1990, care instituie răspunderea pentru daunele cauzate societăţii în sarcina fondatorilor, directorilor, recurenta a susţinut că a formulat acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ, în calitate de fondator şi cu E., C., H., în calitate de membri A.G.A., reprezentanţi ai acţionarului în cadrul societăţii.

Or, s-a afirmat, aceste chestiuni nu au fost analizate de instanţă, care nu a luat în examinare împrejurarea că în cauză consiliul local are calitate de fondator, iar pârâţii persoane fizice au calitate procesuală pasivă, deoarece sunt reprezentanţii legali ai acţionarului unic al societăţii la adoptarea hotărârilor prin care s-au decis investiţiile.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

Intimata F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele de recurs dezvoltate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod.

Pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală, având în vedere că acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului de 3 ani, astfel că este prescrisă.

A solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus şi s-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care a fost comunicat părţilor.

Părţile nu au uzat de dreptul de a depune puncte de vedere la raport.

La termenul din 23 septembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata F..

La acelaşi termen a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen în şedinţă publică la 11 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat expres în care dintre ipotezele art. 488 alin. (1) C. proc. civ. îşi plasează calea de atac, însă dezvoltarea criticilor formulate conduce indubitabil la concluzia că acestea pot fi încadrate în pct. 8 al textului legal, în condiţiile în care se contestă aplicarea dispoziţiilor art. 2.528 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prima critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Recurenta-reclamantă, invocând nesocotirea dispoziţiilor art. 2.528 C. civ. din perspectiva datei de la care începe să curgă termenul prescripţiei extinctive, contestă în realitate modul în care instanţa de apel determină momentul când s-a născut dreptul la acţiune, în concret modul în care se raportează la izvorul prejudiciului, care în opinia recurentei-reclamante a virat de la investiţie la faptă ilicită, prescripţia începând să curgă, în aprecierea acesteia, abia din momentul în care organele de control, având calificarea necesară, au stabilit că investiţia a avut caracter prejudiciabil.

Această susţinere nu poate fi primită.

Potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul legal evocat stabileşte în cazul răspunderii civile delictuale debutul cursului prescripţiei extinctive prin raportare la momentul subiectiv la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască în mod cumulativ paguba şi pe cel răspunzător de producerea acesteia.

În speţă păgubitul, adică recurenta-reclamantă, susţine că acest moment trebuie legat de calificarea pe care organul de control autorizat a dat-o faptei, pe care a caracterizat-o drept ilicită, întrucât până la acest moment recurenta-reclamantă, în limitele competenţelor proprii, lipsite de expertiză a perceput fapta drept investiţie.

Distincţia propusă de recurenta-reclamantă nu poate fi primită în mod fundamental pentru că ea este fără temei legal, dispoziţiile C. civ. referitoare la prescripţia extinctivă neatribuind nicio valenţă modului personal în care păgubitul şi-a format percepţia asupra caracterului licit/ilicit al faptei imputate, stabilind ca moment de referinţă doar data cunoaşterii pagubei şi a celui chemat să răspundă pentru producerea acesteia.

Revenind la speţă, instanţa supremă constată că în chiar cererea introductivă de instanţă reclamanta, recurentă în acest stadiu al procesului, arată că în urma controlului efectuat de către A.N.A.F. - Direcţia Regională a Finanţelor Publice Iaşi s-a stabilit că a angajat cheltuieli în realizarea unui obiectiv, că aceste cheltuieli nu au fost recuperate şi că, în plus, investiţia nu a condus la obţinerea niciunui profit, aspect care nu este în acord cu scopul lucrativ pentru care s-a înfiinţat reclamanta, societate pe acţiuni.

În acest context, deşi este rezonabil a aprecia că realizarea obiectivului arătat a fost percepută iniţial drept o investiţie de către recurenta-reclamantă, totuşi, ulterior, nerecuperarea investiţiei efectuate, precum şi neobţinerea niciunui profit din exploatarea acestui obiectiv (lăsat în folosinţa exclusivă a acţionarului unic) puteau şi trebuia să contureze ideea unui prejudiciu în patrimoniul societăţii, distinct de cel al acţionarului, precum şi pe cea a responsabilului de producerea prejudiciului respectiv.

Aceasta în contextul în care recurenta-reclamantă însăşi arată în cererea de chemare în judecată că are statut de societate pe acţiuni, a cărei înfiinţare a fost făcută în scopul desfăşurării de activităţi comerciale generatoare de profit, nu în scopul realizării de investiţii publice, generatoare exclusiv de costuri.

Cum prin cererea introductivă de instanţă recurenta-reclamantă a solicitat doar despăgubiri aferente investiţiei realizate şi nerecuperate de la beneficiar, în mod corect s-a reţinut că momentul producerii pagubei şi al cunoaşterii persoanei răspunzătoare pentru producerea acesteia este cel al predării bunului către beneficiar, reţinut în raportul de control ca fiind 24 octombrie 2011, această dată neformând obiect de contestaţie.

Pe cale de consecinţă, de la 24 octombrie 2011 recurenta-reclamantă putea şi trebuia să aibă reprezentarea faptului că suma cheltuită pentru realizarea obiectivului propus nu mai are caracterul unei investiţii, ci pe cel al unei pagube, câtă vreme bunul pentru a cărui procurare s-a realizat cheltuiala a fost predat beneficiarului, fără ca acesta din urmă, acţionar al societăţii, dar subiect de drept distinct, cu patrimoniu propriu, să facă plata pentru achiziţie.

În consecinţă, în mod corect s-a reţinut data de 24 octombrie 2011 ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în condiţiile art. 2.528 alin. (1) C. civ., fiind fără relevanţă momentul constatării prejudiciului de către organul de control autorizat, în condiţiile în care prejudiciul era preexistent, fiind la îndemâna persoanei păgubite să cunoască atât data la care acesta s-a produs, cât şi pe autorul răspunzător de producerea lui.

În consecinţă, instanţa supremă apreciază că dispoziţiile art. 2.528 alin. (1) C. civ. au fost corect aplicate raportat la specificul cauzei, critica având acest obiect urmând a fi înlăturată.

A doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi este apreciată de Înalta Curte ca nefondată.

Prealabil, instanţa supremă subliniază că în primă instanţă soluţia s-a pronunţat prin raportare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E., C. şi H., ca şi prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce o priveşte pe pârâta F., iar în calea de atac a apelului această soluţie a fost menţinută, nefiind discutată excepţia lipsei de interes în acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor persoane fizice nici în apelul reclamantei, nici la solicitarea părţilor adverse şi nici din oficiu, de către instanţă.

De aceea, singurul argument adus de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate în care se face referire la interes (ultimul paragraf al paginii 3 a deciziei) poate fi considerat unul supraabundent, pe de o parte în considerarea cadrului procesual pasiv, iar pe de altă parte în considerarea faptului că în acţiunea iniţială s-a dispus disjungerea cauzei, păstrându-se în cauza dedusă judecăţii de faţă doar pârâţii persone fizice, iar introducerea în cauză a consiliului local a avut loc din oficiu, tribunalul procedând în acest sens la termenul din 9 ianuarie 2019 în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate .

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că analiza criticii de faţă, circumscrisă de parte greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, vizează în realitate calitatea procesuală a intimaţilor- pârâţi E., C. şi H. din perspectiva calităţii lor de reprezentanţi ai consiliului local, care, la rândul său, are calitate de fondator şi de acţionar unic al societăţii recurente, recurenta-reclamantă susţinând că analiza instanţei de apel nu s-a realizat plecând de la aceste premise.

Critica nu poate fi primită.

Examinarea apelului declarat în cauză relevă faptul că hotărârea primei instanţe a fost criticată exclusiv din perspectiva soluţiei pronunţate cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, apelanta-reclamantă neatacând soluţia dată excepţiei calităţii procesuale pasive, care astfel a căzut în puterea lucrului judecat.

De aceea, a doua critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar formal raportată la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi vizând în realitate calitatea procesuală pasivă, este apreciată ca fiind formulată omisso medio şi va fi înlăturată, ea neputând fi primită nici pentru situaţia în care decizia primei instanţe de control judiciar ar conţine considerente legate de această excepţie, întrucât aceste considerente, prin raportare la limitele devoluţiunii stabilite de parte, la dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. şi la principiul tantum devolutum quantum apellatum, sunt supraabundente şi nu influenţează soluţia pronunţată.

Pentru aceste considerente, apreciind că niciuna dintre criticile formulate în cadrul căii de atac nu are aptitudinea de a atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă F., cheltuieli constând în onorariu de avocat, potrivit dovezii aflate la dosarului de recurs.

Vor fi respinse cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimatele-pârâte H. şi C., întrucât acestea nu sunt dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei civile nr. 784/11.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata-pârâtă F. a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimatele-pârâte H. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.