CHF borrowers' unfair-terms claims fail as currency risk falls outside Directive 93/13; fees and interest clauses upheld.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalui Constanţa, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contract şi eliminarea acestora;

- obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor şi obligarea la restituirea sumelor încasate abuziv;

- constatarea ca abuzivă a clauzei înserate în cadrul contractului nr. x prevăzută la art. 3.7 privind cuantumul dobânzii în cazul în care debitorul optează pentru dobânda aniversară, situaţie în care dobânda devine variabilă, banca modificând dobânda după evoluţia pieţei financiare, neindicând în concret un mod de calcul;

- constatarea ca abuzivă a comisionului de procesare de 2,2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului acordat;

- constatarea ca abuzivă a clauzei ce priveşte comisionul de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la sold cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul încheierii contractului.

Prin sentinţa civilă nr. 1495 din 24 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Constanţa a respins, ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Au solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii de fond, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia civilă nr. 204 din 17 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1495 din data de 24 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Prin încheierea pronunţată la data de 12 iulie 2019 în Camera de consiliu, în baza art. 442 C. proc. civ., Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019, anterior menţionate, în sensul de a se trece calea de atac ca fiind "Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel Constanţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub sancţiunea nulităţii" în loc de "Definitivă", cum s-a menţionat, în mod greşit.

La data de 19 august 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Au solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 august 2019.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând ca instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încalcarea normelor dreptului material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cadrul deciziei atacate, instanţa de apel a reţinut greşit faptul că prevederile privind comisioanele de administrare şi acordare fac parte din obiectul contractului şi că aceste clauze nu sunt abuzive, în sensul Legii nr. 193/2000.

Au arătat că, în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a stabilit că se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează, în timp ce clauzele cu caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

Din acest punct de vedere, au apreciat că instanţa de apel a greşit atunci când a stabilit că dispoziţiile privind comisionul de administrare şi comisionul de acordare fac parte din obiectul principal al contractului, deşi aceste prevederi nu sunt esenţiale existenţei contractului de împrumut, fiind astfel aplicate greşit normele cuprinse în Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, au invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 de către instanţa de apel, prin aceea că s-a reţinut, în mod eronat, că dispoziţiile contractuale ce prevăd perceperea acestui comision fac parte din obiectul principal al contractului.

De asemenea, au arătat că, deşi legiuitorul nu a interzis perceperea unor sume cu titlu de comision de administrare, acest lucru nu exclude caracterul abuziv al unei astfel de clauze şi au învederat faptul că acest comision de administrare este perceput, în cauză, în lipsa unor contraprestaţii din partea băncii, întrucât aceste activităţi de "administrare" sunt inerente contractului de credit, nefiind necesar să se perceapă sume suplimentare faţă de dobândă.

Au considerat că respectivul comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, iar disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei credinţe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor bănci şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.

Cu referire la clauza care prevede perceperea unui comision de acordare, au susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a omis să analizeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text, făcând abstracţie de faptul că respectivul comision nu este esenţial pentru contract şi nu face parte din obiectul principal al contractului.

În ceea ce priveşte clauza care prevede posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, au menţionat că aceasta nu are un caracter clar, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 deoarece formularea "în funcţie de politica băncii" nu permite subiectul de drept civil să aprecieze efectele juridice pe care le implică perfectarea actului juridic, în sensul că acesta nu are reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor acestui act.

În plus, au arătat că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţelor, iar în cazul de faţă nu există nicio modalitate de a determina felul dobânzii şi/sau indicele în funcţie de care variază, clauza nefiind suficient de clară.

Astfel, au susţinut că, pentru a putea fi clară şi inteligibilă, nu este de ajuns ca o clauză sa fie exprimată în limbaj clar din punct de vedere gramatical, ci trebuie sa fie inteligibilă în sens economic şi din punct de vedere al consecinţelor pe care le produce. Au făcut referire la textul art. 1 din Legea nr. 193/2000 precizând că redactarea clauzei contestate dă posibilitatea interpretărilor multiple şi permite apelantei să modifice, într-o manieră inechitabilă, dispoziţia contractuală privind dobânda.

Au mai arătat că, în hotărârea din 3 iunie 2010 pronunţată în cauza C-484/08, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în realitate, clauzele vizate de art. 4 alin. (2) din Directivă sunt exceptate de la aprecierea caracterului abuziv numai în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil.

Astfel, au apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1 lit. a) din Lista anexă la Legea nr. 193/2000, care stabileşte că este abuzivă clauza care dă dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat precizat în contract.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, au considerat că motivul prevăzut în contract nu este unul întemeiat, iar art. 1 lit. a) din Lista anexă la Legea nr. 193/2000 nu exclude din start caracterul abuziv al unei clauze, doar pentru faptul că ar exista un anumit motiv pentru care ar varia dobânda.

Au mai susţinut că posibilitatea băncii de a rezilia contractul, în cazul în care aceasta modifică unilateral rata dobânzii, conduce la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, de tipul celui prevăzut de art. 4 din Legea nr. 193/2000, însă instanţa de apel nu a reţinut acest aspect.

În plus, au precizat că, potrivit textului art. 1179 C. civ., o condiţie esenţială a contractului este existenţa unui obiect determinat sau determinabil, situaţie în raport cu care au considerat că şi modificarea unui contract trebuie să aibă loc, în temeiul principiului simetriei, tot prin acordul expres al părţilor.

În legătură cu prevederea din contractul de împrumut care impune suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi, au menţionat că instanţa de apel a apreciat şi motivat greşit aplicarea principiului nominalismului prevăzut de art. 1578 alin. (2) din C. civ. din 1864, deoarece a nu a avut în vedere că împrumutaţii au încasat RON, nu franci elveţieni.

Or, principiul nominalismului nu interzice îngheţarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valuta.

Conform art. 1578 alin. (2) din C. civ. din 1864 dacă există o variaţie a "preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în "specia" aflătoare în curs la data plaţii.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că, la momentul redactării şi intrării în vigoare a C. civ. din 1864, nu exista o monedă naţională a României, leul intrând în circulaţie abia în anul 1867.

Au conchis că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale ce prevăd principiul nominalismului, arătând că acest principiu nu are caracter absolut.

În acest sens, au subliniat că între împrumutaţi şi bancă a intervenit un contract de credit în moneda străină, respectiv francul elveţian, informaţiile despre procedura de creditare fiind aproape inexistente, fapt ce constituie o vădită încălcare a dispoziţiilor art. 6.3. din Legea nr. 289/2004 a creditului de nevoi personale (care impune creditorului: să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul şi suma totală a creditului cele mai adecvate, luând în calcul situaţia financiară a consumatorului, avantajele şi dezavantajele asociate cu produsul propus, precum şi scopul creditului; să prezinte consumatorului informaţiile exacte şi complete necesare privind contractul de credit avut în vedere; să informeze consumatorul despre documentaţia de credit necesară acordării unui credit, documentaţie care trebuie să cuprindă cel puţin, situaţiile financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecţia fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor, o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei, o descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, valoarea DAE, rata dobânzii, schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul).

Recurenţii-reclamanţi au făcut referire la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc vs D., ce vizează creditele în franci elveţieni şi au considerat că banca avea obligaţia să prezinte împrumutatului posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină, iar în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revenind instanţei naţionale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credintă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.

Au mai făcut referire şi la hotărârea pronunţată în cauza C-484/08 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care menţionează că:

"dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Au considerat că, în raport cu jurisprudenţa anterior menţionată, în mod greşit a concluzionat instanţa de apel că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Au făcut trimitere la practica Înaltei Curţi şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, arătând că, din această perspectivă, instanţa de apel nu a realizat o analiză corectă a caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului.

La data de 8 octombrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a transmis la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat, ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 martie 2020 s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 3.12 privind comisionul de procesare şi la art. 3.14 privind comisionul de administrare, din Contractul de credit nr. x/01.07.2008, decizia atacată este legală.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Curtea a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare şi cel de administrare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Condiţiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar şi de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului.

Înalta Curte reţine modul clar, inteligibil şi uşor de înţeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum şi faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiţi termeni uzuali, pentru operaţiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă sus-arătată se regăseşte în clauzele privind comisioanele de procesare şi de administrare.

Cu privire la comisionul de procesare, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanţa de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum şi la raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În acest context de analiză, instanţa de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reţine că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.12 din contractul de credit, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deşi clauza privind comisionul de procesare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcţie de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii şi nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că în lumina jurisprudenţei C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile şi obligaţiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerinţa de bună credinţă a Băncii este respectată prin stabilirea clară a procentului de 2,2% la momentul semnării contractului de credit, ce urma să fie plătită cu titlu de comision de procesare, fiind prevăzută într-un cuantum clar, ca procent calculat în funcţie de valoarea creditului, care se plăteşte o singură dată.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar şi inteligibil în condiţiile în care conţine suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, 0,15 % calculat la soldul creditului, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă preţul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituţia de credit pe parcursul derulării contractului.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserate la art. 3.7 privind dobânda, decizia atacată este legală.

Prin art. 3.1. din contract s-a prevăzut că, pentru creditul acordat împrumutaţii datorează băncii o dobândă iniţială fixă pentru primul an de creditare (art. 3.1 pct. 1), iar pentru următorii ani de creditare împrumutatul va opta, la fiecare dată de aniversare a creditului, pentru una dintre următoarele variante de dobândă aniversară: a) dobânda aniversară fixă pentru un an de creditare; b) dobânda aniversară fixă pentru trei ani de creditare; c) dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare (art. 3.1 pct. 2).

Potrivit prevederilor art. 4.2 din contractul de credit, dacă împrumutatul nu îşi exercita opţiunea pentru oricare variantă din cele menţionate la art. 4.1 pct. 2 la fiecare dată de aniversare a creditului, prin semnarea unui act adiţional, părţile au convenit să se aplice creditului dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare afişată la sediile băncii.

Astfel cum au reţinut instanţele fondului, reclamanţii şi-au asumat expres prin semnătură caracterul variabil al dobânzii, iar banca le-a dat posibilitatea acestora să opteze între o dobândă fixă pe un an de 9,5%, o dobândă fixă pe trei ani de 14% şi o dobândă revizuibilă de 6,5%, în cazul neexercitării opţiunii, creditului urmând să i se aplice automat dobânda revizuibilă de 6,5%; dispoziţia contractuală privind dobânda variabilă de 6,5% a fost activată numai între data primei aniversări a creditului, respectiv 04.07.2009 şi până la 13.11.2009 când a intervenit o restructurare a creditului, părţile negociind o dobândă fixă de 2,3% pe o perioadă de 1 an de zile, ca după expirarea respectivului act adiţional, dobânda să devină variabilă după criteriul obiectiv al indicelui Libor 6 luni plus marja fixă.

Înalta Curte reţine că, la data semnării contractului de credit (1 iulie 2008), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză abuzivă este o prevedere care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că în speţă este îndeplinită condiţia existenţei unei motivaţii întemeiate pentru modificarea dobânzii, în condiţiile în care banca a dat posibilitatea împrumutaţilor să modifice dobânda prin exprimarea opţiunii pentru una dintre cele trei variante prevăzute de art. 3.1 pct. 2, aceştia asumându-şi expres prin semnarea contractului caracterul revizuibil/variabil al dobânzii.

Instanţa de apel în mod legal a apreciat că, întrucât împrumutaţii nu şi-au exercitat niciodată dreptul de opţiune între cele trei variante de dobândă, s-au aplicat prevederile art. 3.1 pct. 2 lit. c) referitoare la dobânda aniversară revizuibilă din al doilea an de creditare, care nu reprezintă o modificare unilaterală a contractului de către bancă, ci este consecinţa acordului de voinţă al părţilor exprimat în contractul de credit, dar şi a lipsei opţiunii împrumutaţilor cu prilejul aniversării creditului.

Mai mult, clauzele privind dobânda revizuibilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au fost înlocuite cu formula de calcul impusă prin O.U.G. nr. 50/2010, care constituie sediul materiei.

Ca atare, având în vedere dispoziţiile contractuale, nu pot fi reţinute argumentele recurenţilor-reclamanţi în sensul că banca a modificat unilateral dobânda în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, lipsind posibilitatea de a anticipa consecinţele juridice ale acestor modificări.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei, câtă vreme reclamanţii au înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în constatarea caracterului abuziv al clauzei ce prevede restituirea creditului în moneda CHF.

Contractul de credit încheiat între părţi a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat, raportându-se la situaţia intervenită după încheierea contractului, când a avut loc o apreciere a monedei CHF în raport de moneda naţională.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştigurile necuvenite.

Obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale. Nu se poate impune băncii în condiţii de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 s-a reţinut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită şi în recenta decizie pronunţată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel.

Deşi decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanţei europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanţa de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reţinerea retroactivă în cauză de faţă a jurisprudenţei instanţei europene.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elveţieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 204 din 17 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2020.