Restitution of loan vs. advance for undelivered goods: prohibition on changing legal cause in appeal

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 25.06.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la restituirea sumei totale plătite, de 1.840.415 RON, din care 562.880 RON, reprezentând echivalentul a 147.720 USD achitaţi în perioada 21 septembrie 2008 până în mai 2009; 908.200 RON, reprezentând echivalentul sumei de 227.050 USD, daţi pârâtului în perioada septembrie 2009 şi până în februarie 2012, sumă pe care i-a dat-o cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia, ori de câte ori avea nevoie; 31.817,5 RON, reprezentând echivalentul sumei de 7.150 EURO, daţi pârâtului în perioada septembrie 2009 şi până în februarie 2012, sumă pe care i-a dat-o cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia, ori de câte ori avea nevoie; 129.950 RON daţi pârâtului în perioada septembrie 2009 şi până în februarie 2012, sumă pe care i-a dat-o cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia, ori de câte ori avea nevoie; 86.400 RON, 43.550 RON, 29.592,5 RON - reprezentând echivalentul sumei de 6.650 EURO, 2.225 RON - reprezentând echivalentul sumei de 500 EURO, 13.800 RON - reprezentând echivalentul sumei de 3.450 USD şi 4.000 RON - reprezentând echivalentul sumei de 1.000 USD, toate actualizate cu dobânda legală potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000, cu obligarea acestuia la restituirea sumelor de acelaşi gen şi în acelaşi cuantum ca acelea predate de reclamantă, precum şi obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1191/19.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/19.10.2016 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B..

Prin decizia nr. 733A din 12 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. şi a anulat, ca netimbrat, apelul incident formulat de apelantul-pârât B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care aceasta avea la îndemână remediul juridic oferit de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Precizează recurenta că în apel a criticat tocmai faptul că instanţa de fond nu a calificat corect obiectul şi cauza litigiului pe baza probelor şi a susţinerilor reclamantei, că în condiţiile în care a constatat existenţa unor neconcordanţe între motivarea în fapt a unei cereri şi temeiul legal al acesteia, instanţa avea obligaţia de a califica în mod corect aceste aspecte prin punerea or în discuţia părţilor în condiţiile art. 22 alin. (1) pct. 2 şi 4 C. proc. civ.

Recurenta consideră că, prin criticile formulate în apel, a explicitat pretenţiile cuprinse în cererile de la fond, acestea vizând, de fapt, justificarea concretă a tuturor sumelor de bani solicitate, natura acestora dar şi conturarea elementelor definitorii ale contractului consensual pentru livrare de mărfuri.

Argumentele aduse în sprijinul criticii subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează următoarele aspecte.

Un prim aspect vizează faptul că instanţa de apel a reţinut greşit în considerente că relaţiile dintre părţi s-au derulat numai în perioada 2001-2009 prin trimitere la contractul real de împrumut deşi, în mod real, sumele de bani pentru achiziţionarea de mărfuri viitoare au fost remise intimatului până în 2012, conform înscrisurilor olografe existente la dosar.

Un alt argument vizează faptul că instanţa de apel a analizat în mod pur formal şi superficial înscrisurile existente la dosar fără a lua în considerare semnificaţia juridică deosebită a acestora.

Următorul aspect vizează faptul că analiza din considerentele deciziei, legată de folosirea înscrisurilor şi în alte cauze decât cea pendinte, este în afara cadrului procesual al litigiului, neavând nicio relevanţă pentru soluţia pronunţată în speţă.

Consideră recurenta că instanţa de apel reţine greşit în considerentele deciziei că cererea completatoare şi precizatoare formulată în cadrul dosarului Tribunalului Vâlcea nr. 12063/302/2014 a avut alt obiect, dat fiind faptul că ambele cauze au acelaşi obiect, motivarea fiind astfel neavenită.

Un ultim argument vizează faptul că statuările instanţei de fond şi cele ale instanţei de apel cu privire la obiectul real al litigiului confirmă faptul că niciuna dintre instanţe nu a putut delimita în mod real nici obiectul concret al cauzei şi nici temeiul juridic aplicabil speţei.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursului, în cuprinsul căruia s-a apreciat că susţinerile formulate de recurenta-reclamantă se încadrează în motivele de casare invocate şi s-a precizat că recursul este admisibil în principiu.

Potrivit dispoziţiilor instanţei cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 1 martie 2019, raportul asupra admisibilităţii recursului a fost comunicat părţilor din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă A. a formulat un punct de vedere asupra raportului întocmit, achiesând la concluziile acestuia.

Intimatul-pârât B. a depus un punct de vedere la raport prin care a învederat că recursul este nul deoarece recurenta nu a ataşat cererii de recurs taxa judiciară de timbru de 50% din taxa datorată la suma contestată.

Prin încheierea din 6 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a admis în principiu recursul formulat de declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 733 A din 12 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 15 mai 2020, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată la 26 iunie 2020.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Recurenta-reclamantă A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli fiind şi cele referitoare la calea de atac a apelului.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv. Apelul este limitat nu doar de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă, ci şi de ceea ce s-a apelat.

Aşadar, apelul vizează problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Recurenta-reclamantă critică decizia sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel, cu încălcarea principiului rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 alin. (1) pct. 2 şi 4 C. proc. civ., a apreciat eronat că reclamanta a modificat în apel obiectul şi cauza acţiunii prin critici noi, deşi acestea reprezentau explicitări ale cererii iniţiale în sensul prevăzut de art. 478 alin. (4) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil este principiul disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care dispune de proces, fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele litigiului prin cererea formulată, judecătorul trebuind să se pronunţe doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Aşadar, limitele învestirii instanţei de judecată sunt stabilite de către părţile în litigiu, prin cererile şi apărările lor.

Obligaţia judecătorului de a respecta limitele învestirii este prevăzută şi de dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., care, în alin. (1), statuează că "Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel". Textul citat face aplicarea principiului disponibilităţii în procesul civil, coroborat fiind cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca atare, limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cauzei, adică temeiului juridic, cât şi al părţilor între care se derulează litigiul, iar respectarea de către judecător a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii. Pentru aceasta se impune a se stabili cu precizie obiectul şi cauza acţiunii, dându-se calificarea juridică exactă, chiar şi dincolo de formularea posibil imprecisă a reclamantului, pornindu-se de la conţinutului cererii de chemare în judecată iniţiale, cu precizăile sau modificările realizate în condiţiile legii.

În aplicarea acestui principiu de drept, dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi"; astfel, instanţa de apel fiind chemată să controleze şi să judece numai ceea ce a judecat prima instanţă, înseamnă că în apel nu este posibil să se modifice elementele stabilite la instanţa de fond şi nici să se formuleze cereri noi.

Totodată, potrivit doctrinei, sensul dispoziţiilor art. 478 alin. (4) C. proc. civ. este acela că explicitarea pretenţiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe nu constituie cereri noi în apel şi nici nu reprezintă încălcarea limitelor devoluţiunii determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă.

Contrar susţinerilor recurentei, critica referitoare la nesocotirea de către instanţă a precizărilor necesare a lămuri cadrul acţiunii cât priveşte obiectul, cauza şi temeiul de drept invocat este neîntemeiată.

Instanţa în mod corect a constatat în primul rând că prin acţiunea dedusă judecăţii, din argumentarea în fapt a cererii, recurenta-reclamantă a solicitat restituirea mai multor sume de bani pe care le-a dat pârâtului cu titlu de împrumut în perioada septembrie 2008- februarie 2012, aspect confirmat de către aceasta prin cererile precizatoare depuse la dosarul de fond .

De asemenea, în condiţiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii de restituire a sumelor acordate pârâtului, cu titlu de împrumut, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1584, art. 1582 şi art. 1586 din C. civ. de la 1864, curtea de apel a constatat cu justeţe că examinarea cauzei în primă instanţă din perspectiva prevederilor art. 1576 C. civ. de la 1864 a fost corectă, iar analizarea pretenţiilor reclamantei din perspectiva altor prevederi legale (art. 965 C. civ. de la 1864-contract de vânzare a unor bunuri viitoare) echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

De altfel, instanţa de apel a examinat toate temeiurile de drept şi de fapt invocate în acţiune şi a indicat raţionamentul pentru care nu a reţinut susţinerile reclamantei.

Au fost analizate dispoziţiile de drept invocate (art. 966, 1004 şi 1092 alin. (1) din C. civ. de la 1864) şi au fost indicate motivele pentru care acestea au fost considerate neincidente în cauză.

Ca urmare, nu poate fi validată susţinerea recurentei potrivit căreia, instanţa în virtutea rolului activ ar fi trebuit să deducă că aceasta a înţeles să invoce şi un alt temei juridic în justificarea pretenţiilor deduse judecaţii, pe care să-l pună în discuţia părţilor, de vreme ce, prin reglementarea acestui principiu, legiuitorul nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi, acesta neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, ci doar de a le da calificarea corectă, cu atât mai mult cu cât reclamanta a beneficiat pe parcursul procesului de asistenţă de specialitate printr-un avocat ales.

Recurenta-reclamantă A. şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat faptul că decizia recurată este nemotivată şi cuprinde motive contradictorii, deoarece, pe de o parte, reanalizarea înscrisurilor olografe de către instanţa de apel a fost superficială şi incompletă şi, pe de altă parte, cererea completatoare şi precizatoare formulată în cadrul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea ar fi avut alt obiect decât cel din cauza pendinte, motiv pentru care instanţa de fond şi cea de apel nu au putut delimita obiectul real al litigiului şi nici temeiul juridic.

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În legislaţia naţională, respectiv în cuprinsul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea de către instanţa de apel a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse în recurs, că prin decizia civilă recurată s-a răspuns argumentat tuturor criticilor din cererea de apel, arătându-se de o manieră coerentă şi judicioasă care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care s-a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală.

De asemenea instanta de apel, reanalizând probele administrate în cauză legate de aceste împrejurări, a reţinut că aceleaşi înscrisuri olografe au fost depuse de către reclamantă şi în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea, având ca obiect constarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/2008 la BNP C. privind suma de 150.000 USD împrumutaţi reclamantei de către pârâtul B., constatându-se că sumele din aceste înscrisuri s-au achitat pârâtului ca avans pentru mărfuri viitoare pe care pârâtul nu le-a mai furnizat. Acţiunea cu acest obiect a fost respinsă în mod "definitiv", iar în pricina pendinte, s-a solicitat a se restitui aceste plăţi care au constituit dovada unei convenţii de împrumut dat pârâtului, instanţa de fond în mod legal şi temeinic constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele unui contract de împrumut conform art. 1576 şi următoarele C. civ.

Ca urmare, faţă de argumentele anterior prezentate nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată şi nici o contradicţie între considerentele expuse în justificarea raţionamentului instanţei de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situaţie care exclude incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Raportat la cele menţionate, susţinerea recurentei-reclamante vizând nelegalitatea deciziei în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ. apare ca nefondată, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 733 A din 12 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie urmând a fi respins ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 733 A din 12 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.