Revision for contradictory judgments in enforcement lapse denied; lower court decision reformed to uphold enforcement lapse

Şedinţa publică din data de 1 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 105/2020 din 24 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis cererea de revizuire formulată de A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019. A anulat decizia atacată şi a respins cererea intimaţilor de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 49 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019 s-a admis recursul formulat de recurenţii B. şi C. în contradictoriu cu intimaţii A. S.A.. şi D. S.R.L.. şi a fost modificată în tot sentinţa civilă nr. 1839 din 12 iulie 2019, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, în sensul că s-a admis contestaţia la executare formulată de contestatorii B. şi C., în contradictoriu cu intimaţii A. S.A. şi D. S.R.L.; s-a constatat perimarea executării silite ce formează obiect al dosarului execuţional nr. x/2012, instrumentat de B.E.J. E., a fost desfiinţată executarea silită şi toate actele de executare efectuate în acest dosar execuţional.

Curtea de apel a redat considerentele reţinute de tribunal şi a subliniat faptul că tribunalul, în dezacord cu instanţa de fond, a reţinut că în cauză nu operează puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 183/2017, astfel cum fost modificată prin decizia nr. 35/2017, întrucât în dosarul anterior nu s-a analizat intervenirea sau nu a perimării şi a apreciat că, pentru a opera lucrul judecat, ar fi trebuit ca problema juridică supusă analizei instanţei să fi făcut obiectul analizei instanţei, care să fi tranşat asupra acesteia.

Or, cât timp reţinerea instanţei de fond referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de perimare nu a fost contestată prin apelul formulat, tribunalul a pornit analiza referitoare la intervenirea perimării de la acest moment.

Contrar aprecierilor instanţei de fond, tribunalul a reţinut că adresa emisă de executorul judecătoresc la 10 decembrie 2012 nu constituie act de executare şi că prin această adresă executorul judecătoresc a comunicat creditorului încheierea civilă nr. 7534/CC/2012, prin care s-a încuviinţat executarea silită în dosarul execuţional nr. x/2012, cererea de suspendare a executării silite imobiliare şi acordul de dezmembrare din 13 iulie 2012 şi a solicitat creditorului A. . S.A. să-şi exprime punctul de vedere cu privire la acordul de dezmembrare şi să dispună cu privire la executarea silită din dosarul execuţional.

În ce priveşte apărarea intimatului D. S.R.L., în sensul că termenul de perimare nu a început să curgă la 25 iulie 2012, întrucât termenul de perimare ar curge de la încetarea suspendării, potrivit art. 389 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel a notat că tribunalul nu a dat eficienţă acestei apărări, în primul rând pentru că acest intimat nu a formulat recurs pentru a critica situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond cu privire la termenul de început al perimării, iar în al doilea rând pentru că art. 389 alin. (2) C. proc. civ. nu este aplicabil în cauză, întrucât se referă la cazurile de suspendare prevăzute de vechiul C. proc. civ., respectiv la suspendarea executării silite prevăzută de art. 403 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ.

S-a notat că tribunalul a reţinut că, atâta timp cât vechiul C. proc. civ. nu prevedea suspendarea executării silite la cererea creditorului, este evident că art. 389 alin. (2) din cod nu putea reglementa o asemenea situaţie şi, în consecinţă, regimul juridic aplicabil în cauză este cel reglementat de art. 389 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că executarea din cauză s-a perimat de drept, întrucât creditorul, în perioada 25 iulie 2012 - 25 ianuarie 2013, a lăsat să treacă mai mult de şase luni de la îndeplinirea oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire. Totodată, a reţinut că, dacă s-ar admite că pe durata suspendării executării solicitate de creditor nu ar curge termenul de perimare, s-ar ajunge în situaţia în care creditorul, prin simpla sa voinţă, ar stabili regulile de funcţionare a instituţiei perimării, ceea ce este de neacceptat, întrucât normele privind perimarea pot fi stabilite doar de legiuitor, fiind imperative.

A subliniat curtea de apel că, întrucât C. proc. civ. nu defineşte noţiunea de act de executare, tribunalul a interpretat actul de executare ca un act efectuat de executorul judecătoresc, prevăzut de C. proc. civ. în vederea executării silite (de exemplu emiterea somaţiei, notarea urmăririi silite, emiterea publicaţiei de vânzare) sau orice alt act necesar pentru îndeplinirea unui act de executare prevăzut de C. proc. civ. (de exemplu emiterea unei adrese pentru a obţine date despre bunurile sau veniturile debitorilor) şi în acest context a apreciat că adresa emisă de executorul judecătoresc nu este un act prevăzut de C. proc. civ. în vederea executării silite, respectiv în vederea recuperării vreunei sume din patrimoniul debitorului şi că, în egală măsură, prin adresă se comunică creditorului A.. S.A. acte pe care acesta deja le avea - acordul de dezmembrare şi cererea de suspendare formulată chiar de creditor.

S-a mai precizat că următorul act de executare reţinut de instanţa de fond s-a îndeplinit la 25 aprilie 2013, însă, până la această dată, termenul de perimare ce a început să curgă la 25 iulie 2012 s-a împlinit la 25 ianuarie 2013, aşa cum prevede art. 389 C. proc. civ., de aceea instanţa de recurs a apreciat că soluţia instanţei de fond este nelegală sub acest aspect, că recursul formulat trebuie admis şi soluţia instanţei de fond schimbată în tot, în sensul admiterii contestaţiei la executare şi al constatării perimării executării silite obiect al dosarului execuţional nr. x/2012, cu efectul desfiinţării executării silite obiect al dosarului execuţional nr. x/2012 şi a actelor de executare efectuate în acest dosar execuţional.

Curtea de apel a notat faptul că împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire A. S.A., cerere întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. şi prin care s-a solicitat admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa anulării deciziei pronunţate de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019.

A fost prezentat punctul de vedere al revizuentei cu privire la excepţia nulităţii cererii de revizuire, care i-a fost opusă de către intimaţi şi s-au prezentat in extenso argumentele pentru care revizuenta a apreciat că este admisibilă şi întemeiată calea de atac extraordinară promovată, de esenţa susţinerilor fiind următoarele:

Motivul de revizuire invocat este cel prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 7 din vechiul C. proc. civ., între părţi purtându-se litigii care au avut ca obiect contestaţii la executare faţă de procedura de executare silită demarată în dosarul execuţional nr. x/2012 BEJ E. începând cu anul 2013 şi continuând până în prezent în anul 2020.

Revizuenta a arătat în esenţă că toate aceste litigii prin care s-a contestat legalitatea actelor de executare, respectiv caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei băncii s-au finalizat în sensul constatării de către instanţele de judecată cu titlu irevocabil a corectei demarări a procedurii de executare silită, precum şi a legalităţii actelor de executare realizate de către Biroul executorului judecătoresc E. în dosarul execuţional nr. x/2012, că hotărârile judecătoreşti pronunţate în aceste dosare au dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la efectele pe care le produc, fiind prezumate că exprimă adevărul, deci nu pot fi contrazise de o altă hotărâre judecătorească, în speţă decizia civilă nr. 49 din 6 noiembrie 2019, tocmai în vederea asigurării securităţii circuitului civil.

A fost prezentat titlul executoriu care stă la baza executării silite care face obiectul dosarului execuţional nr. x/2015 BEJ E. şi, cu referire la existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, revizuienta a menţionat decizia civilă nr. 18 din 18 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013 de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud, prin care s-a menţinut soluţia din sentinţa civilă nr. 2488 din 2 aprilie 2014, pronunţată de către Judecătoria Bistriţa.

S-a notat totodată că revizuenta a subliniat faptul că prin contestaţia la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 s-a solicitat anularea executării silite din dosarul execuţional nr. x/2012 BEJ E., precum şi a tuturor actelor de executare efectuate în acest dosar, că această contestaţie la executare a fost introdusă în pe rolul Judecătoriei Bistriţa la 19 iunie 2013, urmărindu-se anularea actelor de executare efectuare în dosarul execuţional până la acel moment, iar prin decizia civilă nr. 18 din 18 februarie 2015, pronunţată de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a respins ca nefondat recursul formulat de către recurenţii UNGUR, fiind menţinută soluţia dată de către Judecătoria Bistriţa prin sentinţa civilă nr. 2488 din 2 aprilie 2014, prin care s-a respins solicitarea de anulare a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuţional nr. x/2012 BEJ E..

A reţinut curtea de apel că revizuenta a menţionat decizia civilă nr. 16 din 10 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care s-a respins ca neîntemeiat recursul, deci s-a menţinut soluţia din sentinţa civilă nr. 3506 din 6 decembrie 2017, pronunţată de către Judecătoria Bistriţa şi, tot în succesiunea litigiilor dintre părţi legate de actele de executare silită, s-a arătat că prin contestaţia la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 s-a solicitat anularea somaţiei imobiliare din 4 iulie 2017, emisă în dosarul execuţional nr. x/2012 BEJ E., precum şi a executării silite însăşi şi a tuturor actelor de executare subsecvente, anularea procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare din 28 iunie 2017, iar prin decizia civilă nr. x din 6 iunie 2018, pronunţată de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a anulat recursul formulat de către recurenţii Ungur, fiind deci menţinută soluţia din sentinţa civilă nr. 3506 din 6 decembrie 2017, pronunţată de către Judecătoria Bistriţa, prin care s-a respins contestaţia la executare împotriva executării silite.

În aceeaşi succesiune a litigiilor purtate între părţi şi generate de executarea silită s-a arătat că împotriva deciziei civile nr. 32/2018 s-a formulat contestaţie în anulare, admisă în principiu prin decizia nr. 53 din 7 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, iar ulterior, prin decizia civilă nr. 16 din 10 aprilie 2019, pronunţată de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2018 s-a respins ca neîntemeiat recursul formulat de către recurenţii UNGUR, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 3506 din 6 decembrie 2017, pronunţată de către Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2017.

A notat curtea de apel că revizuenta a arătat şi că prin decizia civilă nr. 19 din 18 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013 s-a respins ca neîntemeiat recursul, fiind menţinută soluţia din sentinţa civilă nr. 3006 din 16 aprilie 2014, pronunţată de către Judecătoria Bistriţa, că prin contestaţia la executare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 s-a solicitat anularea executării silite din dosarul execuţional nr. x/2012 BEJ E., precum şi a tuturor actelor de executare efectuate în acest dosar, contestaţia la executare fiind introdusă pe rolul Judecătoriei Bistriţa la 12 iulie 2013, urmărindu-se anularea actelor de executare efectuare în dosarul execuţional până la acel moment şi că prin decizia civilă nr. 19 din 18 februarie 2015, pronunţată de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a respins ca nefondat recursul formulat de către recurenţii UNGUR, fiind menţinută soluţia dată de către Judecătoria Bistriţa prin sentinţa civilă nr. 3006 din 16 aprilie 2014, prin care s-a respins solicitarea de anulare a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuţional nr. x/2012 BEJ E..

S-a evidenţiat faptul că revizuenta a afirmat expres că premisa analizei pe care curtea de apel trebuie să o facă în prezenta cauză trebuie să pornească de la faptul că în dispozitivul deciziei civile nr. 49 din 6 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a menţionat că "admite contestaţia la executare (...) constată perimarea executării silite obiect al dosarului execuţional nr. x/2012 instrumentat de BEJ E., desfiinţează executarea silită obiect al dosarului execuţional nr. x/2012 şi toate actele de executare efectuate în acest dosar executional", în condiţiile în care există hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în contestaţii la executare vizând acelaşi dosar execuţional, în care executarea silită însăşi, respectiv actele de executare sunt validate de către instanţele judecătoreşti".

Curtea de apel a prezentat consideraţiile de ordin teoretic ale revizuentei referitoare la puterea de lucru judecat şi faptul că, în vederea stabilirii existenţei autorităţii sau a puterii de lucru judecat, trebuie verificate cele trei elemente, respectiv identitatea de părţi, obiect şi cauză, revizuenta susţinând că, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti invocate, respectiv din dosarul nr. x/2019, părţile sunt identice şi acţionează în aceeaşi calitate, respectiv numiţii Ungur în calitate de contestatori, iar revizuienta în calitate de intimat, că din punct de vedere al obiectului şi al cauzei se observă faptul că toate hotărârile judecătoreşti invocate au fost pronunţate în dosare vizând anularea executării silite obiect al dosarului execuţional nr. x/2012 BEJ E., scopul urmărit de către numiţii UNGUR fiind acelaşi, respectiv desfiinţarea executării silite din dosarul execuţional anterior menţionat.

S-a arătat că revizuenta a menţionat faptul că invocarea perimării ca motiv de desfiinţare a executării silite din dosarul execuţional nr. x/2012 s-a făcut în anul 2019 (dosar nr. x/2019), invocându-se motive din perioada 2012-2013, în condiţiile în care prima contestaţie la executare formulată de către numiţii UNGUR, care a vizat acest dosar execuţional a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la 19 iunie 2013, deci la acel moment, în cursul anului 2013, contestatorii ar fi putut invoca acest motiv în vederea susţinerii cererii de anulare a executării silite, însă au preferat să facă acest lucru de abia după 7 ani şi după soluţionarea în mod irevocabil a unui număr considerabil de contestaţii la executare.

În speţă, a afirmat revizuenta, nu este incidentă o situaţie tipică, de şcoală, de verificare a condiţiilor privind puterea de lucru judecat, întrucât particularităţile speţei sunt generate de însuşi scopul urmărit de către numiţii UNGUR, anume anularea executării silite din dosarul execuţional nr. x/2012, caz în care s-a susţinut că, dacă s-ar admite teza conform căreia perimarea de plano nu a fost analizată niciodată şi contestatorii o pot invoca fără nicio sancţiune după aproximativ 7 ani de la momentul demarării unei executări silite, deşi executarea silită însăşi, respectiv actele de executare au fost validate şi considerate ca fiind legale de către instanţe judecătoreşti prin hotărâri irevocabile pronunţate în mai multe contestaţii la executare, atunci înseamnă că în mod indirect s-ar invalida autoritatea de lucru judecat pe care o au aceste hotărâri judecătoreşti, deci practic ar fi lipsite de eficienţă juridică în condiţiile în care motivul putea şi trebuia să fie invocat încă din anul 2013.

În susţinerea cererii de revizuire, s-a arătat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că repunerea în discuţie a unei soluţii adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (cauza Amurăriţei împotriva României, par. 37; cauza R. Avram împotriva României, par. 41,42), în speţa de faţă puterea de lucru judecat dobândită de hotărârile judecătoreşti care au validat executarea silită însăşi, respectiv legalitatea actelor de executare realizate în dosarul execuţional nr. x/2012 BEJ E. impunând necesitatea asigurării imutabilităţii statuărilor jurisdicţionale, stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenţei dreptului într-o societate democratică şi a dreptului la un proces echitabil.

Examinând cererea de revizuire a deciziei civile nr. 49/2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, curtea de apel a reţinut în sinteză că revizuirea deciziei nr. 49 din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2019 s-a solicitat în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. de la 186, ce prevede următoarele:

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: ... 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate."

Curtea de apel a pus în evidenţă scopul acestui motiv de revizuire şi condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea acestuia şi a făcut precizări referitoare la obiectul dosarului nr. x/2019 şi la hotărârea supusă revizuirii.

Astfel, curtea de apel a apreciat că, în vederea soluţionării cererii de revizuire, se impune a se evidenţia calificarea juridică a cererii de chemare în judecată din dosarul nr. x/2019, astfel cum reiese din voinţa reclamanţilor, din normele invocate, respectiv din scopul urmărit de aceştia, conchizând că din chiar motivarea cererii de chemare în judecată se impune a se reţine că aceasta vizează o executare silită aflată în derulare în dosarul execuţional nr. x/2012 (şi adiacentele 1505/2012/A, 1505/2012/B), iar calificarea este dată de normele juridice incidente, respectiv art. 3711 şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865, norme ca vizează executarea silită.

A afirmat curtea de apel că scopul cererii promovate este desfiinţarea acestei executări şi a tuturor actelor de executare, or acesta poate fi atins doar prin intermediul remediului juridic reprezentat de contestaţia la executare, reglementat de art. 399-404 C. proc. civ.. Aceasta este şi calificarea juridică indicată expres de reclamanţi în cursul cererii înregistrate la 17 aprilie 2019, solicitarea acestora fiind de a se acorda un termen scurt "având în vedere faptul că este vorba despre o contestaţie la executare în dosarul execuţional nr. x/2012", dar şi aceea dată de instanţa de recurs, care în mod expres a admis "contestaţia la executare formulată de contestatori".

Curtea de apel a reţinut că un alt argument în favoarea contestaţiei la executare, ca obiect al cererii înregistrate în dosarul nr. x/2019 este tocmai problema juridică adusă în discuţie, şi anume perimarea executării silite, sens în care a notat că perimarea executării silite este reglementată de art. 389 C. proc. civ., că ea reprezintă o sancţiune procesuală care constă în desfiinţarea executării silite, considerându-se că partea creditoare, printr-o îndelungată lipsă de stăruinţă, a pierdut orice interes în recuperarea creanţei sale pe această cale şi că există două modalităţi procedurale prin care se poate invoca perimarea, iar alegerea lor nu este atribuită debitorului (respectiv oricărei alte persoane căreia i-ar profita perimarea), ci depinde de momentul în care interesul de a se invoca acest incident devine actual şi de stadiul în care se află executarea silită la acel moment.

În ce priveşte prima modalitate procedurală, curtea de apel a reţinut că aceasta este aceea în care de la ultimul act de executare au trecut şase luni sau mai mult şi nu s-au mai efectuat acte de executare, caz în care nu se poate utiliza contestaţia la executare, deoarece ar contraveni dispoziţiilor procedurale reglementate de art. 401 C. proc. civ., fiind, însă, acceptat în jurisprudenţa şi doctrina relevante aferente vechiul C. proc. civ. că cel interesat poate să ceară oricând perimarea, pe calea unei acţiuni principale sau pe cale de excepţie în momentul în care creditorul se prevalează de executarea silită sau de vreun act referitor la această executare.

A doua modalitate procedurală a fost indicată ca fiind cea în care, ulterior trecerii unui termen de 6 luni în care nu s-au mai efectuat acte de executare, se întocmeşte un nou act de executare, urmat apoi de altele. În acest caz, debitorul/persoana interesată, pentru a putea invoca perimarea, este obligat a folosi contestaţia la executare reglementată de art. 399 C. proc. civ. şi a sesiza instanţa de executare, în termenul de 15 zile reglementat de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., în oricare din cele trei ipoteze prevăzute.

A apreciat curtea de apel că în speţa de faţă, după cum reiese din examinarea înscrisurilor din dosarul nr. x/2019, se urmăreşte desfiinţarea executării silite ca urmare a perimării executării silite, incident ce ar fi intervenit în cursul anului 2013, însă, ulterior, s-au întocmit şi alte acte de executare în dosarul execuţional nr. x/2012, iar în prezent este în curs vânzarea silită a unor imobile.

Faţă de cele de mai sus, concluzia reţinută de curtea de apel a fost în sensul celei acceptate de instanţa de recurs, în sensul că acţiunea formulată de reclamanţi, prin care s-a invocat perimarea este o contestaţie împotriva executării silite înseşi, întemeiată pe prevederile art. 399 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Raportat la această calificare a contestaţiei la executare împotriva executării silite înseşi au fost examinate condiţiile revizuirii, enunţate în precedent în legătură cu care s-au reţinut următoarele:

Condiţia existenţei unor hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, a fost apreciată ca îndeplinită, reţinându-se că, la momentul analizei executării silite în ansamblul său în cadrul dosarelor nr. x/2013 şi y/2013, ambele demarate ulterior datei de 25 ianuarie 2013, instanţele care au pronunţat hotărârile sus-amintite au verificat condiţiile de legalitate a demarării executării şi desfăşurării acesteia explicit cu referire la motivele de contestaţie împotriva executării silite înseşi invocate în cele două dosare şi implicit cu referire la orice alt incident care ar fi putut afecta legalitatea executării silite în ansamblul său, ceea ce trebuia să includă şi o eventuală perimare.

O atare interpretare coroborată a prevederilor art. 399 alin. (1) şi (2), ale art. 401 alin. (1) lit. c) şi ale art. 389 C. proc. civ. a fost apreciată ca fiind în concordanţă cu principiul securităţii circuitului civil, deoarece permite atât verificarea incidenţei perimării, cât şi menţinerea hotărârilor judecătoreşti care au statuat referitor la acte de executare ulterioare momentului în care ar fi intervenit perimarea, fiind logic să fie aşa, deoarece o executare silită şi actele efectuate în cadrul acestei proceduri nu pot fi declarate ca fiind în conformitate cu dispoziţiile legale, dar şi perimate în acelaşi timp, deoarece atât nelegalitatea executării, cât şi perimarea atrag aceeaşi consecinţă, anume desfiinţarea executării silite.

Contrarietatea dintre decizia nr. 49 din 5 noiembrie 2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi deciziile aceleiaşi instanţe nr. 18 din 18 februarie 2015, prin care s-a soluţionat definitiv dosarul nr. x/2013 şi nr. 19 din 18 februarie 2015, prin care s-a soluţionat definitiv dosarul nr. x/2013, s-a apreciat, reiese din aceea că, analizând aceeaşi executare silită derulată în dosarul nr. x/2012 sub aspectul legalităţii demarării şi derulării, soluţia criticată este diametral opusă.

S-a mai subliniat că perimarea executării, intervenită la 25 ianuarie 2013, incident absolut, care operează de drept şi care are ca efect desfiiinţarea executării silite, putea şi trebuia invocată, respectiv analizată din oficiu cu ocazia examinării executării silite înseşi în cadrul dosarelor nr. x/2013, respectiv 6748/190/2013 ale Judecătoriei Bistriţa.

În ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unor hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat o tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză, curtea de apel a reţinut că şi aceasta este îndeplinită:

Părţile din prezentul dosar şi cele din dosarele nr. x/2013 şi y/2013 sunt aceleaşi, respectiv contestatorii B. şi C. şi intimata creditoare A. S.A., la care se adaugă cesionarul creditului.

Obiectul dosarului este identic şi constă în contestaţie la executare, în care se analizează executarea silită însăşi, remarcându-se faptul că în cadrul dosarelor nr. x/2013 şi y/2013 s-a solicitat şi analizat legalitatea executării silite înseşi, ce a vizat demararea executării silite şi actele de executare efectuate până la momentul sesizării instanţei, moment ulterior intervenţiei perimării, astfel cum acest moment a fost determinat prin decizia nr. 49 din 05 noiembrie 2019 ce face obiectul revizuirii. Prin urmare, a apreciat curtea de apel, cu ocazia verificării legalităţii executării silite înseşi trebuia să se statueze şi cu privire la incidenţa perimării.

Cauza a fost apreciată şi ea ca fiind identică, deoarece executarea silită însăşi se analizează raportat la prevederile art. 399 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 401 alin. (1) C. proc. civ.. În această ordine de idei, s-a considerat că temeiul juridic al perimării, respectiv art. 389 C. proc. civ. nu este relevant în stabilirea cauzei, întrucât perimarea şi contestaţia la executare sunt instituţii distincte, însă ele se suprapun în ce priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi efectele, în situaţia în care perimarea se invocă cu privire la o executare silită aflată în desfăşurare: perimarea reprezintă un incident care vizează întreaga executare silită, astfel că se suprapune cu contestaţia la executare reglementată de art. 399 alin. (1) si (2) C. proc. civ. şi trebuie exercitată în termenul de 15 zile din momentul în care partea a aflat că un act de executare s-a efectuat după împlinirea termenului de perimare.

Curtea de apel a apreciat ca îndeplinită şi condiţia ca hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunţate în acelaşi dosar (proces), ci în dosare diferite, fiind indicate dosarele cu privire la care se justifică contrarietatea de hotărâri, soluţionate anterior prezentului dosar.

În fine, a fost reţinută ca îndeplinită şi condiţia ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru judecat sau, chiar dacă aceasta a fost ridicată, ea să nu se fi discutat.

Cu privire la această condiţie, s-a reţinut că s-a invocat şi analizat excepţia puterii de lucru judecat, însă cu privire la sentinţa civilă nr. 183/2017, respectiv la decizia civilă nr. 35/2017, pronunţate în dosarul nr. x/2014, subliniindu-se că este real că cele statuate de instanţele care au soluţionat dosarul x/2019 cu privire la această excepţie nu pot face obiectul prezentului demers procesual, fiind la rândul lor intrate în puterea de lucru judeca.

Însă, a pus în evidenţă curtea de apel, analiza efectuată în prezentul dosar nu a vizat defel dosarul nr. x/2014, iar analiza efectuată de curte cu ocazia revizuirii nu se poate suprapune cu analiza efectuată de instanţele din dosarul nr. x/2019, deoarece dosarul nr. x/2014 nu are ca obiect verificarea legalităţii executării silite în ansamblul ei, în sensul art. 399 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., ci o contestaţie la executare demarată împotriva anumitor acte de executare, mai precis a rapoartelor de evaluare şi a actelor de executare ulterioare, întocmite pe baza acestor rapoarte de evaluare.

Curtea de apel a susţinut că contrarietatea deciziei nr. 49/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 s-a analizat raportat la dosarele nr. x/2013 şi y/2013, deoarece acestea au avut ca obiect contestaţii împotriva executării silite înseşi, au vizat legalitatea procedurii de executare în ansamblul ei şi nu doar anumite acte de executare; aşadar, s-a notat, analiza efectuată de instanţe cu privire la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2014 nu prezintă relevanţă în analiza motivului de revizuire invocat, motivul pentru care s-a infirmat de către instanţa de recurs soluţia primei instanţe referitoare la autoritatea de lucru judecat a fost omisiunea discutării perimării în cadrul dosarului nr. x/2014, iar din cele mai sus argumentate, având în vedere şi obiectul dosarului x/2014, care este contestaţie la executare împotriva anumitor acte de executare, o atare analiză nu a fost făcută, dar nici nu putea fi făcută.

Pe de altă parte, s-a mai apreciat, în cadrul dosarelor nr. x/2013 şi y/2013, ce au avut ca obiect contestarea executării silite înseşi, legalitatea întregii executări, a actelor de executare existente până la acel moment şi viitoare, se impunea a fi analizată şi din perspectiva unei eventuale incidenţe a perimării, dat fiind că efectul perimării este identic cu cel al nelegalităţii actelor de executare, respectiv determină desfiinţarea executării silite şi a tuturor actelor de executare.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel a admis cererea de revizuire şi, dat fiind că intimaţii au căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ. a respins cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recursuri motivate B. şi C., ambele căi de atac fiind înregistrate sub acelaşi număr unic x/2019 la 11 iunie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului propriu, recurentul-intimat B. a criticat decizia curţii de apel şi a solicitat în principal admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea excepţiei de nulitate, cu consecinţa anulării cererii de revizuire.

Pentru situaţia în care excepţia nulităţii cererii de revizuire nu va fi admisă, recurentul-intimat a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, în principal, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.

Recurentul-intimat a expus consideraţii prealabile referitoare la dreptul procedural incident sub aspect temporal, la admisibilitatea recursului şi la competenţa în soluţionarea recursului.

Primul motiv de recurs vizează greşita aplicare a legii de drept procesual în ceea ce priveşte respingerea excepţiei nulităţii cererii de revizuire, întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, recurentul-intimat a susţinut că cererea de revizuire, fiind o cale de atac extraordinară, trebuie în mod incontestabil motivată sub aspectul temeiurilor referitoare la contrarietate, memoriul depus ulterior de către banca revizuentă fiind formulat în afara termenului prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac.

Din această perspectivă, recurentul-intimat a criticat hotărârea curţii de apel, întemeiată pe dispoziţiile art. 326 alin. (1) C. proc. civ., în care s-a reţinut că termenul pentru motivare curge de la comunicarea celei din urmă hotărâri, susţinând că o astfel de abordare este contrară legii, câtă vreme hotărârile instanţei de recurs nu se comunică, că ea contravine deciziei Curţii Constituţionale prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 324 C. proc. civ. (decizia nr. 353/2006 a CCR), că se examinează contrarietatea în funcţie de dispozitivele, nu de considerentele celor două hotărâri pretins potrivnice şi că ea este contrară şi jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Al doilea motiv de recurs vizează greşita interpretare şi aplicare a legii de drept procesual în ceea ce priveşte reţinerea admisibilităţii revizuirii prin raportare la cerinţa ca pretinsa contradictorialitate să se manifeste la nivelul dispozitivului hotărârilor judecătoreşti, întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut în esenţă că nu există şi nici nu se pretinde că există contrarietate la nivelul dispozitivului hotărârilor în legătură cu care se invocă revizuirea, că nu există în cauză o hotărâre prin care, în dispozitiv, să se fi respins cererea de perimare sau excepţia perimării şi o altă hotărâre prin care aceeaşi cerere sau excepţie să se fi admis şi că în realitate ceea ce se pretinde că s-ar afla în conflict poate fi cenzurat din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, mecanismul de valorificare a pretinsei autorităţi de lucru judecat anterior fiind acela de transpunere a unei "chestiuni dezlegate" în considerente, ceea ce nu este îngăduit în condiţiile C. proc. civ. de la 1865.

Al treilea motiv de recurs vizează greşita interpretare şi aplicare a legii de drept procesual şi material în privinţa condiţiei încălcării autorităţii de lucru judecat, întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, recurentul a susţinut că instanţa de revizuire a greşit atunci când a reţinut în cauză identitatea de cauză (causa debendi), întrucât hotărârile pronunţate anterior, cu privire la care s-a invocat contrarietatea erau pronunţate în contestaţii la executare care aveau altă cauză juridică decât perimarea, în care nelegalitatea executării nu se baza pe intervenirea perimării, în timp ce hotărârea din urmă, revizuită era întemeiată exclusiv pe incidentul perimării executării silite.

A afirmat recurentul că în realitate chestiunea perimării executării silite nu a fost invocată nici de părţi şi nici din oficiu în cadrul proceselor în care s-au pronunţat hotărârile invocate în cererea de revizuire şi a susţinut că instanţa de revizuire a reţinut în mod greşit că există autoritate de lucru judecat dedusă din faptul că ambele demersuri procesuale aveau aceeaşi destinaţie sau scop, dând curs în mod eronat noţiunii de cauză a acţiunii, care vizează scopul demersului judiciar (causa petendi) în detrimentul celei de cauză a cererii, care vizează temeiul juridic calificat al cererii de chemare în judecată (causa debendi).

În sprijinul aceleiaşi critici recurentul a mai arătat şi că instanţa de revizuire a folosit un silogism juridic greşit, întrucât s-a întemeiat pe o autoritate de lucru judecat implicită, aspect nerecunoscut de doctrina română şi străină, în condiţiile în care lucrul judecat presupune o dezlegare expresă dată de judecător unei chestiuni.

În plus, recurentul a susţinut şi că în mod greşit a reţinut instanţa de revizuire că prin hotărârile anterioare s-a consfinţit legalitatea actelor de executare sau a executărilor silite, neexistând o astfel de consfinţire, ci doar o statuare asupra caracterului neîntemeiat al contestaţiilor la executare raportat la motivele invocate şi dezbătute, nu şi asupra a ceea ce nu s-a decis, deşi ar fi fost posibil să se decidă.

Dintr-o a doua perspectivă, recurentul a susţinut că instanţa de revizuire a reţinut greşit identitatea de obiect, confundând obiectul cu scopul demersurilor judiciare.

În sprijinul acestei critici, recurentul a arătat în sinteză că în contestaţiile la executare respinse ca neîntemeiat s-au invocat nelegalităţi ale actelor de executare şi ale executării, în timp ce în cererea soluţionată prin decizia a cărei revizuire se solicită s-a invocat chiar perimarea executării, obiectul fiind chiar perimarea, nu nulitatea actelor.

Al patrulea motiv de recurs vizează greşita aplicare a legii de drept procesual sub aspectul reţinerii condiţiei neinvocării excepţiei autorităţii de lucru judecat în procesul în care s-a pronunţat cea din urmă hotărâre, motiv de recurs pe care recurentul nu l-a întemeiat în drept.

În cadrul acestei critici s-a susţinut că este un aspect incontestabil faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este inadmisibilă dacă în procesul în care s-a pronunţat ultima hotărâre s-a invocat autoritatea de lucru judecat şi instanţa a înlăturat-o.

Cu raportare la speţa dedusă judecăţii, recurentul a afirmat că argumentaţia curţii de apel este speculativă şi tinde să ocolească fondul problemei, întrucât în realitate în procesul finalizat cu hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat instanţa de recurs a reţinut în mod expres că, atâta vreme cât în procesele anterioare nu s-a invocat şi dezlegat în mod expres problema perimării executării, nu există autoritate de lucru judecat care să se opună analizei acestui incident în acest dosar, recurentul susţinând că în revizuire nu poate fi primită teza autorităţii de lucru judecat implicite, întrucât aceasta reprezintă o veritabilă cenzură a hotărârii de recurs.

În motivarea recursului propriu, recurenta-intimată C. a solicitat admiterea recursului, în sensul admiterii excepţiei nulităţii cererii de revizuire sau a respingerii cererii de revizuire, cu obligarea revizuentei la plata cheltuielilor de judecată, susţinând, în acord cu recurentul-intimat B., că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865 şi, cum decizia atacată nu este supusă apelului, devin incidente dispoziţiile art. 3041 din cod, care permit examinarea cauzei sub toate aspectele.

Primul motiv de recurs vizează încălcarea şi greşita aplicare a legii de către instanţa de revizuire în soluţionarea excepţiei nulităţii cererii de revizuire.

În argumentarea acestei critici recurenta a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care se degajă concluzia că, în ceea ce priveşte căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate, acestea sunt reglementate prin norme de ordine publică.

În această ordine de idei, a susţinut autoarea căii de atac că termenul prescris de lege pentru exerciţiul căii de atac a revizuirii este cel prevăzut de art. 324 C. proc. civ. şi se referă atât la declararea, cât şi la motivarea acestei căi de atac, de aceea curtea de apel a reţinut în mod greşit, cu încălcarea principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, că termenul de o lună prevăzut de textul legal precitat, care curge de la pronunţarea ultimei hotărâri se referă doar la declararea căii de atac, nu şi la motivarea acesteia.

În această logică, recurenta a arătat că nici dispoziţiile art. 326 alin. (1) C. proc. civ. şi nici faptul că hotărârea atacată cu revizuire a fost pronunţată de o instanţă de recurs nu justifică aplicarea de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 303 alin. (2) C. proc. civ. şi că prioritate au dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., de aceea cererea de revizuire, motivată fiind peste termenul legal, calculat de la pronunţarea hotărârii atacate, trebuia anulată, necuprinzând elementele prevăzute de art. 82, coroborate cu art. 112 C. proc. civ.

Recurenta a subliniat faptul că, decizia atacată fiind pronunţată de o instanţă de recurs, era irevocabilă şi nu se comunica părţilor, potrivit art. 266 alin. (3) C. proc. civ., iar în această ipoteză nu se poate vorbi nici despre încălcarea dreptului de a asigura părţii o posibilitate efectivă de exercitare a căii de atac, întrucât, pentru invocarea potrivniciei unor hotărâri în condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nu se impune cunoaşterea considerentelor pe care ultima hotărâre se sprijină, soluţia contrară venind în contradicţie şi cu statuările din decizia nr. 353/2006 a Curţii Constituţionale a României.

Al doilea motiv de recurs vizează considerentele în care instanţa de revizuire a făcut precizări la obiectul dosarului nr. x/2019 şi la hotărârea supusă revizuirii, recurenta susţinând că prin cele statuate în cadrul acestor precizări instanţa de revizuire şi-a depăşit atribuţiile şi a realizat un control judiciar asupra deciziei nr. 49/2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, schimbând în mod inadmisibil obiectul şi cauza acesteia.

În argumentarea criticii, recurenta a susţinut că instanţa de revizuire a recalificat cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, transformând-o din acţiune principală de constatare a perimării, întemeiată pe dispoziţiile art. 389 alin. (1) C. proc. civ. în contestaţie la executarea silită însăşi, întemeiată pe dispoziţiile art. 399 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. şi examinând în acest context condiţiile revizuirii.

A afirmat recurenta că, prin calificarea dată cererii de chemare în judecată, s-a nesocotit voinţa reclamanţilor şi s-a încălcat principiul disponibilităţii, după cum s-a nesocotit şi dezlegarea dată prin încheierea de şedinţă de la 19 iunie 2019 din dosarul nr. x/2019, interlocutorie şi intrată în puterea lucrului judecat şi prin care s-a statuat cu caracter obligatoriu că în sus-amintitul dosar instanţa a fost învestită cu o acţiune în constatarea perimării executării silite, în privinţa căreia a fost respinsă excepţia tardivităţii.

Al treilea motiv de recurs merge în linia argumentativă a celui secund şi vizează greşita statuare asupra îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

De esenţa acestei critici este faptul că examenul acestor condiţii s-a făcut pornind de la premisa greşitei calificări a cererii care formează obiectul dosarului nr. x/2019, dar şi de la ceea ce s-a reţinut a se fi verificat implicit în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013, recurenta susţinând că în realitate analiza condiţiilor de admisibilitate impunându-se a fi realizată raportat la ceea ce instanţele au verificat explicit şi legat de motivele de contestaţie invocate.

A arătat autoarea căii de atac că perimarea şi contestaţia la executare sunt instituţii juridice distincte, cu obiect diferit, cu condiţii de admisibilitate diferite şi efecte proprii, expunând in extenso argumentele pe care se sprijină abordarea propusă.

În continuarea acestui raţionament, recurenta a susţinut în esenţă că în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013 perimarea executării silite nu a fost invocată, nu a făcut obiect de analiză şi de dezlegare, astfel că în privinţa acestui incident nu există autoritate de lucru judecat, lipsind identitatea de cauză, în consecinţă în cauză nu există hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Al patrulea motiv de recurs este întemeiat pe conflictul de interese în care s-a aflat preşedintele completului de judecată, conflict de care recurenta susţine că a aflat abia în cursul zilei de 1 aprilie 2020, zi în care a fost redactat şi recursul, conflictul fiind generat de faptul că soţul magistratului este director general al intimatei D. S.R.L.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 328 alin. (2), ale art. 3041 şi ale art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

La 9 iunie 2020 recurenţii au formulat precizări la recurs, prin care au arătat că au invocat conflictul de interese în care s-a aflat preşedintele completului de judecată care a pronunţat decizia recurată din perspectiva cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 2, pct. 3 şi pct. 8 C. proc. civ.

Aşa cum reiese din practicaua prezentei decizii, în legătură cu aceste precizări s-a invocat excepţia nulităţii, motivată de faptul că au fost formulate cu depăşirea termenului de declarare a recursului, excepţie care a fost respinsă la termenul din 1 iulie 2021, cu motivarea că motivul de recurs având această fundamentare a fost invocat în termen prin memoriul de recurs, iar precizările nu reprezintă decât o dezvoltare şi o încadrare a acestuia.

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii precizărilor la recurs, excepţie respinsă la termenul din 1 iulie 2020.

Intimata a solicitat respingerea recursurilor formulate ca nefondate, susţinând că excepţia nulităţii cererii de revizuire a fost în mod corect respinsă de către curtea de apel, pentru a asigura părţii un drept efectiv de exercitare a căii de atac, în acest sens fiind invocate, pentru consolidarea raţionamentului expus, dispoziţiile art. 470 alin. (5) din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, precum şi decizia nr. 867 din 16 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la pretinsul conflict de interese pretins de către recurenţi, intimata a solicitat să se constate că acesta a fost invocat în mod neavenit, pe baza unei informaţii eronate şi, chiar dacă s-ar trece peste acest aspect, a susţinut că această critică nu poate fi primită în recurs, câtă vreme motivele existau la momentul închiderii dezbaterilor şi ele nu au invocate pe calea unei cereri de recuzare.

În ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., intimata a susţinut în esenţă că modalitatea de învestire a instanţei cu critici referitoare la o executare silită în derulare este contestaţia la executare, nu acţiunea în constatare a perimării, invocată de recurenţi, care nu era prevăzută de C. proc. civ. de la 1865.

Plecând de la această premisă, intimata a afirmat în esenţă că în speţă sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care protejează autoritatea de lucru judecat şi care impune ca drepturi recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu mai poată fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces, subliniind că în speţă cauza generatoare a pretinsei perimări era anterioară contestaţiilor la executare ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2013 şi nr. y/2013

La dosar a depus întâmpinare şi intimata D. S.R.L., solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, intimata arătând că recursurile sunt motivate în esenţă în mod similar, că recurenţii realizează o interpretare speculativă a dispoziţiilor legale în materia revizuirii, nu în spiritul şi potrivit scopului reglementării şi susţinând că instanţa de revizuire a respins în mod corect excepţia nulităţii cererii de revizuire, reţinând în mod judicios incidenţa dispoziţiilor art. 326 alin. (1) C. proc. civ., în caz contrar motivarea cererii de revizuire fără cunoaşterea considerentelor din decizia atacată reprezentând o adevărată probatio diabolica.

Intimata a apreciat că cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă, că instanţa de revizuire a lămurit în mod corect modalitatea în care se poate invoca perimarea, anume contestaţia la executare, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 399 şi ale art. 401 C. proc. civ.

De asemenea, a susţinut că în cauză există hotărâri definitive contradictorii, pronunţate în dosarele în mod corect identificate de curtea de apel, câtă vreme perimarea executării silite, intervenită la 25 ianuarie 2013, putea şi trebuia invocată în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013

Totodată, intimata a susţinut că în cauză există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, că hotărârile pretins contradictorii au fost pronunţate în dosare diferite şi că în dosarul nr. x/2019 nu a fost invocată puterea de lucru judecat.

Privitor la conflictul de interese susţinut, intimata a arătat că soţul preşedintei de complet care a pronunţat decizia în dosarul de revizuire a încetat colaborarea cu societatea intimată încă din anul 2018.

C. a depus întâmpinare la recursul declarat de B., solicitând admiterea acestei căi de atac.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursurile ca întemeiate şi le va admite în limitele şi pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte stabileşte, în acord cu poziţia exprimată expres ori implicit de toate părţile litigante, că în cauză sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.), întrucât deduse judecăţii sunt hotărâri pronunţate în legătură cu o executare silită începută în anul 2012, aşadar înainte de intrarea în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Or, aşa cum prevede în mod expres art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, Legea nr/134/2010 se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare, cu consecinţa că procesele şi executările silite demarate anterior rămân supuse dispoziţiilor de procedură anterioare, sub care au început.

În acest cadru legal aplicabil, instanţa supremă stabileşte următoarele delimitări:

Prima este legată de încadrarea juridică a cererii pe care recurenţii au numit-o de "precizare" la recursurile declarate, cerere calificată de curte la termenul din 1 iulie 2020 ca fiind de încadrare şi de dezvoltare a unui motiv de recurs invocat în termen legal în memoriul de recurs.

Se constată că recurenţii şi-au întemeiat precizările în drept pe dispoziţiile art. 42 C. proc. civ. şi, din modul în care citează textele legale apreciate ca incidente, par a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., act normativ apreciat în cele ce preced ca neincident, motiv pentru care Înalta Curte, în evaluarea acestui motiv de recurs, se va raporta la dispoziţiile art. 24 şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865, care reglementează incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor.

A doua precizare se referă la faptul că recurenţii, făcând expres trimitere la incidenţa C. proc. civ. de la 1865, solicită aplicarea dispoziţiilor art. 3041 din cod, care prevăd posibilitatea ca instanţa de recurs, învestită cu calea de atac împotriva unei hotărâri nesupusă apelului, să examineze cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de recurs expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În acord de principiu cu cele susţinute sub acest aspect de către recurenţi, Înalta Curte reaminteşte totuşi şi faptul că în speţă controlul judiciar se exercită într-un cadru specific, fiind atacată cu recurs o hotărâre pronunţată într-o altă cale de atac extraordinară, instanţa de recurs, chiar în condiţiile permisive ale art. 3041 C. proc. civ., având a verifica într-un cadru destul de restrictiv modul în care instanţa de revizuire a făcut aplicarea dispoziţiilor speciale ale art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Tot cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază faptul că va lua în analiză cu prioritate motivul de recurs întemeiat de recurenta-intimată C. (şi susţinută de recurentul - intimat) pe existenţa unui caz de incompatibilitate în care s-ar fi aflat preşedintele completului de judecată, întrucât acest motiv de recurs, dacă ar fi găsit întemeiat ar avea aptitudinea de a vicia şi de a conduce la anularea hotărârii în întregul ei, făcând de prisos analiza celorlalte motive de recurs.

Critica nu poate fi primită.

Analizând susţinerile dezvoltate în argumentarea acestui motiv de recurs, se impune precizarea prealabilă a faptului că ele vor fi cercetate din perspectiva dispoziţiilor art. 27 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., care reglementează cazurile de recuzare a judecătorilor (similar celor din art. 42 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocate în precizări, la care fac trimitere expresă dispoziţiile art. 47 din acelaşi cod), având în vedere că se invocă pe de o parte suspiciunea faţă de soţul magistratului că ar putea avea un interes în soluţionarea pricinii, date fiind raporturile pe care le are cu angajatorul său, iar pe de altă parte suspiciunea rezultată din faptul că soţul magistratului are calitatea de reprezentant al angajatorului său, parte în proces.

Potrivit art. 29 alin. (1) C. proc. civ., propunerea de recuzare se face înainte de începerea oricărei dezbateri, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

Din examinarea acestor dispoziţii legale citate se poate conchide că existenţa cazurilor de recuzare a judecătorilor putea fi valorificată, în regimul C. proc. civ., din punct de vedere temporal până la două momente procesuale diferite: până la începerea oricărei dezbateri ori, dacă motivele de recuzare s-au ivit ulterior acestui moment, de îndată ce acestea sunt cunoscute de parte.

Din examinarea coroborată a art. 30 şi următoarele C. proc. civ. se desprinde ideea că invocarea incompatibilităţii judecătorului, ca motiv de recuzare, poate fi făcută în faţa instanţei care judecă procesul, care este competentă, în altă compunere decât cea contestată, să se pronunţe asupra ei, aceeaşi fiind concluzia şi pentru situaţia când recuzarea se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară, recuzarea fiind un incident care se soluţionează în cadrul fiecărui stadiu procesual.

Economia textelor legale evocate nu permite invocarea motivului de recuzare direct în calea de atac, ca motiv de critică distinct, specific căii de atac, indiferent de momentul la care partea putea sau trebuia să cunoască existenţa cazului de incompatibilitate, instanţa de control judiciar având doar posibilitatea de a verifica legalitatea modului în care cererea de recuzare s-a soluţionat, prin respingere, de către instanţa anterioară - art. 34 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, această critică, invocată direct în recurs, ca motiv de recurs distinct, apare ca inadmisibilă şi va fi înlăturată cu această motivare.

Motivul de recurs referitor la greşita soluţionare a excepţiei de nulitate a cererii de revizuire este comun celor două recursuri şi va fi tratat grupat, prin considerente comune.

Prealabil, trebuie precizat că ambii recurenţi au invocat faptul că instanţa de revizuire, respingând această excepţie, a încălcat şi aplicat greşit o serie de texte legale: art. 82, art. 112, art. 266 alin. (3), art. 287 alin. (4), art. 303 alin. (2), art. 324 alin. (1), art. 326 alin. (1), art. 377 alin. (2) C. proc. civ., care sunt exclusiv norme de procedură, ceea ce autorizează concluzia că acest motiv de recurs trebuie analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Este necontestat faptul că revizuirea a fost formulată în termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dar că a fost motivată în afara acestui termen legal.

Numai că sancţiunea propusă de către recurenţi, aceea a nulităţii pentru nemotivare nu poate fi aplicată în cauză pentru că nu este prevăzută lege.

Astfel, în acord cu recurenţii-intimaţi, instanţa supremă reţine incidenţa dispoziţiilor art. 326 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de revizuire se judecă în conformitate cu prevederile legale referitoare la cererea de chemare în judecată.

În contextul în care dispoziţiile care reprezintă sediul materiei în cazul cererii de revizuire nu au o prevedere proprie referitoare la sancţiunea nulităţii pentru nemotivarea acestei căi de atac în termenul defipt de lege pentru declararea ei [aşa cum s-a prevăzut, de exemplu, în art. 511 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ..] şi în condiţiile în care art. 326 alin. (1) C. proc. civ. fac trimitere doar la normele privind judecata cererii de chemare în judecată, sancţiunea nulităţii derivată, în opinia recurenţilor, din interpretarea art. 82, raportat la art. 112 C. proc. civ. nu poate fi aplicată.

Aceasta pe de o parte pentru că aceste din urmă texte legale nu se referă la judecată şi nici nu prevăd această sancţiune, iar pe de altă parte pentru că dispoziţiile art. 133 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care ar putea fi invocate, întrucât reglementează judecata, sancţionează cu nulitatea doar cererea de chemare în judecată care nu cuprinde obiectul, nu şi motivelle de fapt şi de drept, distincţia între obiectul cererii şi motivele de fapt şi de drept pe care aceasta se întemeiază rezultând cu evidenţă din art. 112 pct. 3 şi 4 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, sancţiunea nulităţii cererii de revizuire nu putea fi dispusă, nefiind prevăzută nici expres, nici implicit de vreun text de lege, instanţa supremă apreciind că instanţa de revizuire nu a încălcat şi nici nu a aplicat greşit normele de procedură expres invocate de către recurenţii-intimaţi, astfel încât în privinţa acestei critici nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Procedând la analiza celorlalte critici expuse de către recurenţi, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmate expres de părţi, cât şi din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în considerarea faptului că în cauză se verifică şi condiţii de admisibilitate impuse de normele de procedură care reglementează cazul de revizuire invocat, făcând deopotrivă aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că motivele de recurs identificate în considerentele expozitive ale prezentei decizii cu numărul 2 în ambele memorii de recurs nu se impun a fi analizate separat, ca şi critici distincte, ci ca premise integrate criticii fundamentale referitoare la greşita reţinere a îndeplinire a condiţiilor de admisibilitate impuse de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., întrucât acestea vizează pe de o parte instituţia autorităţii de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ care poate forma obiect de analiză în cadrul acestui motiv de revizuire şi pe de altă parte greşita calificare dată de instanţa de revizuire hotărârilor pretins potrivnice, cu consecinţa neîntrunirii cerinţei existenţei aceluiaşi obiect şi a aceleiaşi cauze ale pricinilor dezlegate definitiv prin hotărârile pretins potrivnice.

În această logică, instanţa supremă reafirmă, în acord cu o doctrină şi o jurisprudenţă unanime, că în regimul C. proc. civ. de la 1865 doar efectul negativ al excepţiei de lucru judecat putea constitui temei de revizuire în condiţiile art. 322 pct. 7 din cod, pentru că numai în aceste condiţii era prohibită o a doua judecată referitoare la aceleaşi părţi, având aceeaşi calitate procesuală, la acelaşi obiect al judecăţii şi la aceeaşi cauză a celei de-a doua cereri de chemare în judecată.

Revenind la decizia recurată şi la al doilea motiv din recursul recurentului-intimat, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată critica formulată. Aceasta pe de o parte pentru că instanţa de revizuire, după o analiză a cărei legalitate va fi examinată în cele ce succed, a considerat că hotărârile aflate în pretinsă contradicţie reprezintă, toate, contestaţii la executare, iar pe de altă parte a stabilit că acestea sunt potrivnice, întrucât în hotărârile prin care contestaţiile la executare au fost respinse s-a stabilit legalitatea actelor de executare, chiar dacă problema intervenirii perimării nu s-a discutat, deşi perimarea putea şi trebuia invocată.

În alţi termeni, instanţa de revizuire a plecat de la considerentele hotărârilor prin care s-a confirmat legalitatea executării silite şi a conchis că, în ciuda faptului că incidentul perimării nu s-a discutat în acele procese, în privinţa acestuia există putere de lucru judecat implicită, câtă vreme executarea silită contestată a fost apreciată ca legală.

Procedând astfel, instanţa de revizuire a depăşit în mod categoric condiţiile revizuirii, limitate de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat şi a transgresat în analiza efectului pozitiv al autorităţii, cu consecinţa anulării celei de-a doua hotărâri, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Întrucât a analizat demersul instanţei de revizuire, de calificare a obiectului cererilor în soluţionarea cărora au fost pronunţate hotărârile pretins potrivnice, iar acest demers a fost criticat în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs din recursul formulat de recurenta-intimată, Înalta Curte apreciază necesar să răspundă şi acestei critici, cu atât mai mult cu cât modul în care instanţa de revizuire a procedat s-a repercutat asupra analizei identităţii de obiect şi de cauză în respectivele litigii.

Contrar susţinerilor recurentei-intimate, instanţa de revizuire nu a procedat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât această evaluare era de esenţa cercetării judecătoreşti în cazul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., fiind absolut necesară pentru determinarea existenţei triplei identităţi impuse de textul de lege. În aceste condiţii, instanţa supremă că în cauză nu este incident motivul de recurs pe care partea nu l-a încadrat expres în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., dar căruia i se subsumează.

Cât priveşte, însă, modul în care instanţa de revizuire a apreciat asupra identităţii de cauză şi de obiect, dând eficienţă în examinare dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că s-a realizat o greşită calificare a acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în care s-a pronunţat decizia revizuită.

Preliminar, trebuie subliniat că în dispozitivul deciziei civile nr. 49/2019 din 24 iunie 2020 există menţiunea referitoare la dispoziţia de admitere a contestaţiei la executare formulate de recurenţii-intimaţi din cauza de faţă, dispoziţie cu privire la care s-a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale, respinsă prin încheierea de la 24 iunie 2020, pronunţată în acelaşi dosar.

Cu toate acestea, examinarea sentinţei civile nr. 1839/2019 din 12 iulie 2019, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019 relevă faptul că recurenţii-intimaţi au stat în judecată în calitate de petenţi şi au învestit instanţa cu o cerere prin care au solicitat constatarea perimării în dosarul execuţional, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 389 alin. (1) şi pe dispoziţiile art. 371 şi următoarele C. proc. civ., instanţa de judecată respingând această cerere ca neîntemeiată şi reţinând chiar în dispozitivul hotărârii că aceasta a avut ca "obiect alte cereri privind executarea silită".

Examinarea deciziei civile nr. 49/2019 din 6 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal nu a relevat faptul că în recurs s-a rediscutat, la solicitarea părţilor sau la iniţiativa instanţei, calificarea naturii juridice a cauzei în raport cu temeiurile juridice invocate, singurul demers legal prin care s-ar fi putut statua asupra calificării actului de învestire a instanţei, cu atât mai mult cu cât prin încheierea interlocutorie de la 19 iunie 2019 judecătoria a respins, excepţia tardivităţii, invocată de intimate, reţinând că a fost învestită cu o acţiune în constatarea perimării, întemeiată pe dispoziţiile art. 389 alin. (1) C. proc. civ., nu cu o contestaţie la executare, încheierea nefiind contestată în recurs şi intrând astfel în puterea lucrului judecat.

În acest context referirea din dispozitivul deciziei civile nr. 49/2019 la "contestaţia la executare" nu poate avea decât valenţa unei inadvertenţe, lipsită de aptitudinea de a schimba limitele învestirii, motiv pentru care statuarea instanţei de revizuire în sens contrar înfrânge principiul disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., precum şi puterea lucrului judecat a încheierii de şedinţă de la 19 iunie 2019, pronunţată de judecătorie şi în care s-a statuat asupra limitelor învestirii, după cum schimbă paradigma conceptului de lucru judecat, ca premisă a revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., viciind concluzia trasă cu privire la existenţa identităţii de obiect şi de cauză.

Plasând controlul de legalitate în prezenta cale de atac pe aceste premise, Înalta Curte va grupa toate celelalte critici neanalizate din cele două memorii de recurs, pe care le găseşte întemeiate şi cărora le va răspunde prin următoarele considerente comune, centrate pe îndeplinirea condiţiilor impuse cumulativ de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.:

Singurele condiţii de admisibilitate care nu sunt contestate în cauză vizează faptul că hotărârile pretins potrivnice sunt pronunţate de instanţe de recurs, în dosare diferite, precum şi faptul că există identitate a părţilor litigante.

Nu este îndeplinită cerinţa identităţii de obiect între hotărârile invocate, cele pronunţate în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013 soluţionând contestaţii la executare, formulate în condiţiile art. 399 C. proc. civ. împotriva executării silite înseşi şi împotriva anumitor acte de executare silită, iar decizia revizuită având ca obiect constatarea perimării executării silite pe cale principală, întemeiată pe dispoziţiile art. 389 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este îndeplinită nici cerinţa identităţii de cauză, întrucât în dosarele având ca obiect contestaţia la executare cauza juridică o reprezentau pretinsele neregularităţi intervenite pe parcursul executării silite (exempli gratia lipsa unei creanţe certe, necomunicarea încheierii de încuviinţare a executării silite, încălcarea caracterului intuitu personae al contractului de credit, incorecta stabilire a onorariului executorului, demararea a două executări silite, imposibilitatea de executare a unor bunuri pentru care nu s-au constituit garanţii etc.), în timp ce în ultimul litigiu cauza de desfiinţare a executării silite a reprezentat-o exclusiv intervenirea perimării.

Din această perspectivă, instanţa supremă apreciază că examenul cauzei acţiunii circumscris scopului promovării acesteia, nu temeiurilor juridice ale acesteia denotă, aşa cum susţine recurentul-intimat, o confuzie nepermisă între causa debendi şi causa petendi, ceea ce afectează esenţa autorităţii de lucru judecat, subsumând-o finalităţii demersului judiciar şi îndepărtând-o de la fundamentul pretenţiei deduse judecăţii, care, doar el, reprezintă lucrul judecat.

Înalta Curte apreciază că în cauza particulară dedusă judecăţii nici nu se poate vorbi despre lucru judecat, atâta vreme cât problema perimării este dezlegată pentru prima dată în litigiul finalizat prin decizia atacată cu revizuire, instanţa de revizuire acreditând în mod nepermis ideea că asupra perimării ar exista o statuare implicită în contestaţiile la executare care au validat anumite acte de executare silită întreprinse, de vreme ce perimarea nu a fost invocată, deşi trebuia şi era posibil.

Or, distinct de faptul că nici legea, nici doctrina şi nici jurisprudenţa nu consacră o astfel de autoritate de lucru judecat, ea nici nu poate fi luată în discuţie, întrucât contrazice flagrant fundamentul lucrului judecat, al chestiunii litigioase dezlegate expres de către o instanţă chemată să spună dreptul, nu să îl sugereze.

Sintetizând, instanţa supremă apreciază că în cauză nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi, impusă de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. şi că nici nu se poate vorbi despre hotărâri judecătoreşti potrivnice, ca premisă a cazului de revizuire analizat, iar neîndeplinirea acestor cerinţe face de prisos examinarea criticii de nelegalitate referitoare modul în care instanţa de revizuire a statuat asupra invocării în al doilea proces a autorităţii de lucru judecat a primelor hotărâri.

Considerentele ce preced au fundamentat convingerea Înaltei Curţi că, în limitele şi pentru argumentele expuse, recursurile sunt întemeiate, decizia atacată, examinată şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., căzând sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. recursurile vor fi admise, decizia atacată urmând a fi modificată în tot, în sensul respingerii cererii de revizuire pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 105/24.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/06.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 1 iulie 2020.