Appeal dismissed; failure to notify default prevents automatic termination of EU funding contract and repayment obligation upheld

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 10.11.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Europene Competitivitate: anularea în tot a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 24322/28.04.2017, emisă de pârât; anularea în tot a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, înregistrat la Ministerul Fondurilor Europene - DGPC sub nr. x/07.11.2016; exonerarea reclamantei de la restituirea debitului în cuantum de 2.701.845,06 RON; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2930 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene; a anulat procesul-verbal de constatare nereguli şi de stabilire creanţe bugetare nr. x/07.11.2016, emis de pârât; a anulat Decizia nr. 24322/28.04.2017 emisă de pârât; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumelor de 165,55 RON (60,55 RON + 105 RON taxe poştale) + 7.000 RON (onorariu avocat redus), cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, în prezent Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi menţinerea actelor administrative atacate, ca fiind temeinic şi legal întocmite.

În motivarea recursului a prezentat situaţia de fapt şi a arătat, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că invocarea şi admiterea nulităţii actelor de control de către instanţă, prin prisma necomunicării proiectului de proces-verbal, reprezintă o ingerinţă nepermisă în limitele cadrului procesual stabilit de societate şi, implicit, o încălcare flagrantă a principiului disponibilităţii.

În lipsa unor critici valide expuse în cuprinsul acţiunii, Curtea de apel s-a transformat într-un veritabil reprezentant convenţional al intimatei şi, invocând din oficiu o pretinsă nulitate relativă a actelor de control, o admite şi desfiinţează procesul-verbal şi decizia. Astfel, în contradicţie cu motivele de fapt şi de drept invocate de societate, prima instanţă invocă şi motivează o pretinsă vătămare pe care ar fi suferit-o intimata prin prisma faptului că nu i-ar fi fost comunicat proiectul de proces-verbal pentru a-şi putea expune eventualele obiecţiuni faţă de constatările echipei de control.

În cererea de chemare în judecată, societatea nu reclamă o pretinsă încălcare a disp. art. 21 alin. (14) şi alin. (15) din O.U.G. nr. 66/2011, ce fac trimitere la proiectul de proces-verbal, pe care prima instanţă le-a apreciat ca fiind eludate de aşa manieră încât s-ar fi impus anularea actelor atacate, ci se face trimitere la o prezumată încălcare a alin. (21) a aceluiaşi articol, prin prisma faptului că procesul-verbal nu ar fi fost motivat în fapt şi în drept suficient de clar pentru a se putea identifica şi percepe, în mod corespunzător, cauzele ce justifică aplicarea sancţiunii primite.

Prima instanţă a respins această critică apreciind în mod corect că actul atacat cuprinde suficiente detalii de natură a individualiza atât temeiurile de drept care au condus la aplicarea sancţiunii, cât şi motivele de fapt care o justifică, însă, în mod paradoxal şi în afara oricăror argumente ale intimatei în acest sens, identifică ea însăşi o pretinsă carenţă a procesului-verbal în considerarea faptului că în etapele administrative anterioare emiterii lui nu i s-ar fi comunicat societăţii proiectul procesului-verbal.

Singura trimitere pe care societatea a făcut-o în acţiune la lipsa punctului său de vedere o reprezintă o singură frază (la pagina 9 al II-lea alineat) unde indică lacunar faptul că în cuprinsul procesului-verbal rubrica unde s-ar fi completat cu opinia structurii verificate nu este completată, iar ministerul "(...) nu a menţionat motivul pentru care acest punct de vedere nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere al subscrisei, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu de subscrisa".

Cu toate acestea, societăţii îi fusese adusă la cunoştinţă abaterea consemnată în procesul-verbal încă din data de 17.03.2016 (cu aproape 5 luni anterior emiterii titlului de creanţă) având în vedere că la acel moment ministerul a comunicat societăţii adresa nr. x/16.03.2016 prin care a notificat-o în sensul că "(...) vă reamintim că perioada de implementare a proiectului, conform Actului Adiţional nr. 2/2015 la contractul nr. x/13.07.2012, s-a finalizat în data de 31.12.2015. În sensul celor de mai sus şi având în vedere că cererea de rambursare finală (CR) a proiectului nu a fost depusă până în prezent la AM POS CCE (...), vă solicităm ca, în termen de 3 zile de la data primirii prezentei, să ne transmiteţi un memoriu justificativ cu privire la stadiul de implementare al proiectului şi situaţia economică a societăţii. În caz contrar, vă informăm că vom iniţia alerta de neregulă în vederea stabilirii creanţei bugetare."

Societatea nu a apreciat necesar a furniza un răspuns Notificării sau a se conforma în vreun fel aspectelor menţionate în cuprinsul ei, acesta fiind şi motivul pentru care în procesul-verbal nu este indicată o eventuală opinie a structurii verificate, respectiv indolenţa societăţii în a-şi expune punctul de vedere faţă de aspectele care urmau a conduce la sancţionarea sa.

Chiar dacă s-ar trece peste faptul că societatea nu a considerat necesar a răspunde Notificării, lipsa completării rubricii aferente punctului de vedere al structurii verificate fiind în totalitate imputabilă ei, existenţa unei eventuale nulităţi a actului administrativ în temeiul acestui pretins viciu era condiţionată de dovedirea unei vătămări ce nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, dovedirea respectivei vătămări cade strict în sarcina celui care o invocă (cu toate că societatea nici nu invocă în acţiune nulitatea procesului-verbal pe acest considerent), respectiv a intimatei, care avea obligaţia de a indica expres atât prevederea legală pe care o apreciază ca fiind încălcată, cât şi leziunea suferită prin încălcarea respectivă, în conformitate cu art. 1248 alin. (2) C. civ.

Prima instanţă face trimitere la argumentele ministerului referitoare la lipsa unei vătămări în ceea ce o priveşte pe societate, pe care le şi combate într-un mod original, dar care vizau lipsa unei vătămări prin prisma pretinsei încălcări la emiterea procesului-verbal a disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că intimata aceste prevederi le-a apreciat ca fiind eludate şi doar cu privire la o pretinsă nemotivare în fapt şi în drept, nu pe cele ale art. 21 alin. (14) şi (15) din acelaşi act normativ, pe care le invocă, pentru prima dată instanţa în hotărâre.

Recurentul a mai susţinut că nici în răspunsul la întâmpinare nu s-au făcut precizări, chiar şi prin raportare la argumentele ministerului faţă de inexistenţa unei vătămări, care să atingă, măcar tangenţial, o pretinsă lezare pe care intimata ar fi suferit-o prin lipsa inserării punctului ei de vedere faţă de abaterea stabilită în sarcina sa.

Este adevărat că art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 indică faptul că este necesar a se indica şi punctul de vedere al debitorului, dar simpla indicare a acestei lipse nu este suficientă pentru a se anula actul administrativ, atât timp cât nu este demonstrată, expres, de către cel ce invocă nulitatea, vătămarea pricinuită prin emiterea actului în acest mod. Vătămarea nici nu se prezumă şi nici nu este rolul instanţei de a o justifica în numele şi pentru reclamantă, în aşa fel încât să conducă la admiterea acţiunii pe acest considerent.

Abordarea instanţei este eronată şi în contradicţie cu principiile elementare ce guvernează procesul civil atât timp cât, pe lângă încălcarea principiului disponibilităţii (instanţa nu a analizat cererea prin prisma susţinerilor intimatei, ci a inventat unele pe care, tot ea, le-a considerat apoi justificate pentru admiterea cererii), a principiului contradictorialităţii (nu au fost puse în discuţia părţilor considerentele apreciate că justifică pretinsa vătămare suferită de reclamantă) şi a principiului dreptului la apărare (ministerul nu a avut cunoştinţă până la comunicarea hotărârii despre argumentele ce susţin pretinsa vătămare suferită de reclamantă), a fost ignorată însăşi garanţia unui proces echitabil prin lipsa de imparţialitate manifestată într-un mod evident de către judecătorul învestit cu soluţionarea pricinii.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că disp. art. 18 alin. (3) lit. c) din Contractul de finanţare prevăd punerea în întârziere a beneficiarului, anterior invocării încetării de drept şi fără altă formalitate a contractului, însă, în speţă, societatea a fost pusă în întârziere prin Notificarea nr. x/16.03.2016 şi, oricum, era de drept în întârziere. Din acest document reiese cu uşurinţă că a fost îndeplinită această formalitate.

În ceea ce priveşte lipsa necesităţii punerii în întârziere a societăţii apreciază că sunt incidente speţei disp. art. 1523 din C. civ., intimata fiind de drept în întârziere.

Recurentul a invocat disp. art. 7 alin. (15) lit. d) din Contractul de finanţare, invocate şi în Notificarea nr. x/16.03.2016, şi a susţinut că, în condiţiile în care intimata trebuia să exercite anumite obligaţii până la un moment stabilit ca reper temporal limită, respectiv fie 31.12.2015 (data limită de implementare), fie 31.01.2016 (30 de zile de la perioada limită de implementare), neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate au pus de drept societatea în întârziere, în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.. Acelaşi raţionament se aplică şi pentru nerespectarea de către societate a graficului de rambursare, în condiţiile în care art. 18 alin. (3) lit. c) din Contractul de finanţare sancţionează în mod expres această depăşire a termenelor cu rezilierea.

Conform art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ., atât timp cât societatea avea obligaţia de a depune cererile de rambursare într-un anumit termen, depăşirea acestuia conduce la punerea de drept în întârziere începând cu prima zi ulterioară datei maxime înăuntrul căreia trebuia îşi îndeplinească obligaţia. Astfel, întrucât societatea fusese notificată şi pusă în întârziere prin Notificarea nr. x/16.03.2016, demers care oricum nu s-ar fi impus, hotărârea instanţei prin care a apreciat că se impune anularea actelor deoarece rezilierea nu ar fi operat în lipsa punerii în întârziere este lipsită de orice susţinere juridică.

Recurentul a criticat şi caracterul nejustificat al cheltuielilor de judecată acordate invocând disp. art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. A susţinut că, pentru a putea fi acordate, cheltuielile de judecată trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, respectiv, să aibă caracter realist, să fie dovedite, să fie utile şi necesare şi să aibă un caracter rezonabil, sens în care a făcut trimitere la Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale.

Instanţei îi revine îndatorirea de a cerceta cu atenţie înscrisurile doveditoare depuse de părţi, pentru a acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susţinerea acelui proces, întrucât aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptăţită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză pentru parte.

În speţă, instanţa a diminuat onorariul pretins de reprezentantul convenţional al A., motivat de faptul că majoritatea argumentelor invocate în susţinerea acţiunii au fost considerate ca fiind neîntemeiate, astfel că, în mod corect, onorariul solicitat nu este justificat. Cu toate acestea, reducerea la un onorariu de 7.000 RON este totuşi mult prea generoasă în condiţiile în care admiterea acţiunii, în principal, se datorează modului părtinitor în care prima instanţă a creat, în numele şi pentru A., o vătămare care să confere justificare anulării actului administrativ şi nu existenţei vreunui argument al reprezentantului convenţional în acest sens.

4. Apărările intimatei-reclamante

4.1. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei, ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la primul motiv de recurs a susţinut că a invocat la pagina 9, al doilea paragraf din acţiune, faptul că procesul-verbal nu cuprinde menţiuni cu privire la punctul de vedere al reclamantei. De asemenea, a invocat la pagina 8 din acţiune încălcarea disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, iar la pagina 12 încălcarea dreptului său la apărare. Instanţa de fond nu a făcut decât să analizeze argumentele reclamantei şi să motiveze soluţia prin prisma propriului raţionament juridic. Instanţa observă că procesul-verbal contestat nu conţine nicio menţiune cu privire la acest aspect, necunoscându-se nici dacă pârâtul a comunicat proiectul de proces-verbal şi nici dacă societatea şi-a exprimat vreun punct de vedere. Aşadar, instanţa de fond a constatat că susţinerile din acţiune sunt reale reţinând că textele legale de mai sus consacră un veritabil drept la apărare în faza administrativă, al potenţialului debitor, fiind deci vorba de un drept subiectiv născut în temeiul legii, în legătură cu raportul juridic de drept material-administrativ dintre părţi.

De altfel, recurentul a susţinut în întâmpinarea depusă la dosarul de fond că reclamanta a invocat încălcarea dreptului la apărare şi a susţinut la pagina 13, al treilea alineat, că "în contextul în care reclamanta a avut posibilitatea contestării pe cale administrativă a procesului-verbal nr. x/07.11.2016 şi posibilitatea de a supune analizei instanţei pretinsele aspecte nemulţumitoare, căi pe care le-a şi urmat, nu se poate susţine că s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor." Recurentul nu a menţionat însă motivul pentru care acest punct de vedere nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere subscrisei/a fost comunicat proiectul de proces-verbal, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu.

O adresă a recurentului nu poate fi asimilată unui proiect de proces-verbal. Adresa nr. x (care nu reprezintă, în fapt, o Notificare, cum încearcă să acrediteze ideea recurentul) a fost emisă în data de 16.03.2016, iar verificarea s-a desfăşurat în perioada 03.11 - 04.11.2016. Atât din conţinutul acestei adrese, cât şi din data emiterii, rezultă în mod indubitabil că prin această adresă nu s-a solicitat reclamantei punctul de vedere cu privire la proiectul procesului-verbal.

Prin hotărârea dată, instanţa de fond nu a încălcat principiul contradictorialităţii, dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor, deoarece nu a făcut decât să analizeze argumentele aduse prin acţiune, expunându-şi propriul raţionament juridic ce a stat la baza soluţiei.

În privinţa celui de-al doilea motiv de casare invocat a menţionat că sancţiunea rezilierii contractului era condiţionată de punerea prealabilă în întârziere a reclamantei şi de comunicarea unei notificări scrise, lucru care nu s-a întâmplat, recurentul nedovedind că ar fi notificat expirarea termenului de depunere a cererii de rambursare aferente cererii de plată nr. x şi nici despre intenţia de reziliere a contractului. Ca atare, rezilierea nu a operat şi nu s-a născut nici obligaţia subsecventă de a restitui toate sumele încasate în temeiul contractului de finanţare, în acest sens fiind şi art. 1 553 C. civ.

În privinţa ultimei critici a recurentului a susţinut că suma acordată prin hotărâre cu titlul de cheltuieli de judecată a fost efectiv utilizată în vederea demersurilor ocazionate de litigiul originar, a fost dovedită cu actele disponibile la dosar, acestea există, au fost necesare şi utile, astfel că se încadrează în etalonul de rezonabilitate agreat de recurent şi de Curte, întrucât acestea au fost şi reduse. De asemenea, a invocat Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.

4.2. Intimata-reclamantă a depus note scrise, prin care a invocat excepţia rămânerii fără interes a recursului, în considerarea faptului că societatea a fost în procedura reorganizării judiciare, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Timiş, iar prin decizia civilă nr. 796/A/03.12.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice, în numele şi pentru Ministerul Fondurilor Europene, nu a depus declaraţia de creanţă în termenul stabilit prin încheierea din data de 10.05.2016, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei.

Mai arată că prin Raportul privind închiderea procedurii de reorganizare judiciară a A. S.A., administratorul judiciar B. a reţinut că, în ceea ce priveşte creanţa pretinsă de Ministerul Fondurilor Europene, aceasta este anterioară deschiderii procedurii de insolvenţă a A. S.A., astfel că potrivit disp. art. 140 alin. (1), coroborat cu art. 181 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, la data închiderii procedurii de reorganizare judiciară, debitorul este descărcat de orice obligaţii de plată faţă de creditorul Ministerul Fondurilor Europene, creditori rămânând doar cei din tabelul definitiv de creanţe.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. În ceea ce priveşte excepţia rămânerii fără interes a recursului, se constată că în motivarea acesteia intimata reclamantă invocă aspecte ce ţin de executarea creanţei stabilite prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare ce face obiectul prezentei acţiuni.

Or, în raport cu obiectul prezentei cauze, analiza instanţei vizează legalitatea şi temeinicia actelor administrative contestate de reclamantă.

Recurentul justifică un interes în sensul art. 33 C. proc. civ., de a fi soluţionată calea de atac exercitată împotriva sentinţei prin care instanţa de fond a anulat aceste acte administrative, interesul fiind acela de a demonstra nelegalitatea sentinţei şi de a obţine, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi menţinerea actelor administrative atacate, ca fiind temeinic şi legal întocmite. În consecinţă, excepţia invocată urmează să fie reprinsă.

2. Pe fondul cauzei, analizând sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările din întâmpinare şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Între reclamantă şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a fost încheiat contractul de finanţare nr. x/13.07.2012, prin care reclamanta a primit o finanţare nerambursabilă din partea AM POS CCE, în vederea realizării proiectului "Modernizarea şi dezvoltarea S.C. A. S.A. prin achiziţia de echipamente performante", cod SMIS 38513.

În perioada 03.11.2016 - 04.11.2016, a fost efectuată o verificare documentară a cazurilor de suspiciuni de nereguli privind reclamanta, înregistrate la autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene cu nr. x/29.06.2016, respectiv nr. 84002/13.10.2016. În urma activităţii de verificare, Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate a întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/07.11.2016, prin care a constatat că reclamanta nu a depus cererea de rambursare aferentă CP1 şi nici Cererea de rambursare finală pentru proiectul "Modernizarea şi dezvoltarea S.C. A. S.A. prin achiziţia de echipamente performante", cod SMIS 38513, pe perioada de implementare, până la 31.12.2015. S-a susţinut că, potrivit prevederilor contractuale, CR finală trebuia depusă înainte de 31.12.2015 sau în termen de 30 de zile de la finalizarea perioadei de implementare dacă în contractul de achiziţie se prevedea un termen de plată de 90 de zile de la data facturării.

Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate a susţinut că reclamanta nu a respectat prevederile contractuale, astfel că, în baza art. 18 alin. (3) lit. c), contractul se consideră reziliat de drept, beneficiarul având obligaţia de a restitui sumele primite până la acel moment. Valoarea cheltuielii afectate de nereguli a fost stabilită la suma de 2.701.845,06 RON. Reclamanta a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal, care a fost respinsă prin Decizia nr. 24322/28.04.2017.

Instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat actele administrative contestate reţinând două motive de nulitate a acestora şi anume:

Referitor la punctul de vedere al structurii verificate a reţinut că, potrivit art. 21 alin. (14) şi 15 din O.U.G. nr. 66/2011, pârâtul avea obligaţia de a comunica reclamantei proiectul de proces-verbal, pentru a-i da posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere asupra acestuia, în termen de 5 zile de la data comunicarii, urmând ca, potrivit art. 21 alin. (21) din ordonanţă, punctul de vedere al reclamantei şi poziţia exprimată de structura de control competentă să se regăsească în procesul-verbal final. Or, se observă că procesul-verbal contestat nu conţine nicio menţiune cu privire la acest aspect, necunoscându-se nici dacă pârâtul a comunicat reclamantei proiectul de proces-verbal şi nici dacă reclamanta şi-a exprimat vreun punct de vedere.

Instanţa a reţinut că textele legale de mai sus consacră un veritabil drept la apărare în faza administrativă, al potenţialului debitor, fiind deci vorba de un drept subiectiv născut în temeiul legii, în legatură cu raportul juridic de drept material-administrativ legat între părţi. Nefiind un drept procesual, ci un drept substanţial-material, nu vor deveni incidente prevederile C. proc. civ. referitoare la nulităţi.

Nerespectarea unui drept al contribuabilului în cadrul procedurii administrative de emitere a unui act administrativ atrage nelegalitatea actului administrativ final, adică a procesului-verbal din 07.11.2016.

Cum în contenciosul administrativ, anularea unui act juridic este condiţionată de dovedirea unei vătămari produse prin încălcarea legii, trebuie cercetat dacă reclamanta a fost vătămată prin nerespectarea dreptului său la exprimarea unui punct de vedere. Sub acest aspect, trebuie reţinut că solicitarea unui punct de vedere nu a fost concepută de legiuitor ca o operaţiune pur formală, a cărei îndeplinire să nu poată avea nicio finaliate practică, ci a fost instituită cu scopul de a da posibilitatea autorităţii care a întocmit proiectul de proces-verbal ca, după primirea punctului de vedere al structurii controlate, eventual, să-şi reconsidere poziţia asupra celor constatate, să constate eventual că nu s-a comis nicio neregulă şi să renunţe la emiterea procesului-verbal final, evitându-se astfel iniţierea unor proceduri administrative şi judiciare de contestare a actului. Or, în condiţiile în care reclamantei nu i s-a oferit posibilitatea de a-şi exprima un punct de vedere, în mod evident, nu se poate cunoaşte poziţia pe care echipa de control ar fi adoptat-o după primirea acestui punct de vedere, astfel încât teoretic, sunt posibile ambele variante extreme: să se fi emis procesul-verbal final exact în forma în care se află la dosar ori să se fi renunţat la această procedură. Sub acest aspect, trebuie să se prezume că reclamantei i s-a produs o vătămare care nu poate fi înlaturată altfel decât prin anularea procesului-verbal.

Pe fondul cauzei a constatat instanţa, cu privire la ambele nereguli, că sancţiunea rezilierii contractului era condiţionată de punerea prealabilă în întârziere a reclamantei şi de comunicarea unei notificări scrise, lucru care nu s-a întâmplat, pârâtul nedovedind că ar fi notificat-o pe reclamantă despre expirarea termenului de depunere a cererii de rambursare aferente cererii de plată nr. x şi nici despre intenţia de reziliere a contractului. Ca atare, rezilierea nu a operat şi, pe cale de consecinţă, nu s-a născut încă nici obligaţia subsecventă a reclamantei, de a restitui toate sumele încasate în temeiul contractului de finanţare. În acelaşi sens sunt şi disp. art. 1553 C. civ. referitoare la pactele comisorii.

Primul motiv de casare invocat de recurent este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi el are în vedere primul motiv de nulitate a actelor administrative contestate reţinut de instanţa de fond.

Recurentul susţine, în esenţă, că prima instanţă a încălcat mai multe principii ce guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv: principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, întrucât a reţinut un motiv de nulitate pe care reclamanta nu l-a invocat prin acţiune şi anume, necomunicarea proiectului procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare.

Susţinerea este nefondată având în vedere că în cererea de chemare în judecată - pag. 9, reclamanta invocă nerespectarea disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că nici procesul-verbal şi nici decizia de soluţionare a contestaţiei nu sunt motivate. În acest sens arată că procesul-verbal nu cuprinde menţiuni cu privire la punctul de vedere al reclamantei. La pct. 1 lit. b) din procesul-verbal, la rubrica "Punctul de vedere exprimat de beneficiar/structura verificată", este inserată menţiunea "N/A", iar pârâta nu a menţionat motivul pentru care acest punct de vedere nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu de reclamantă.

După ce în paragrafele următoare formulează critici referitoare la motivarea procesului-verbal în ceea ce priveşte menţiunile de la pct. 6, pct. 7, reclamanta concluzionează la pag. 11 a cererii că pârâta nu a motivat în fapt şi în drept actele contestate, încălcându-i astfel dreptul la apărare.

Este nefondată susţinerea recurentului că prima instanţă invocă şi motivează o pretinsă vătămare pe care ar fi suferit-o intimata prin prisma faptului că nu i-ar fi fost comunicat proiectul de proces-verbal pentru a-şi putea expune eventualele obiecţiuni faţă de constatările echipei de control.

Vătămarea avută în vedere de reclamantă a vizat încălcarea dreptului său la apărare, pe care a invocat-o în mod expres în cererea de chemare în judecată, inclusiv din perspectiva nemenţionării în procesul-verbal a motivului pentru care punctul de vedere la proiectul de proces-verbal nu este analizat, respectiv dacă s-a solicitat sau nu acest punct de vedere, iar în caz afirmativ dacă acesta a fost formulat sau nu de reclamantă.

Pârâtul nu a menţionat în întâmpinarea depusă în dosarul de fond dacă a comunicat sau nu reclamantei acest proiect, limitându-se să susţină că, în contextul în care reclamanta a avut posibilitatea contestării pe cale administrativă a procesului-verbal nr. x/07.11.2016 şi posibilitatea de a supune analizei instanţei pretinsele apecte nemulţumitoare, căi pe care le-a şi urmat, nu se poate susţine că s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actelor.

Instanţa de fond a răspuns argumentat acestor susţineri reţinând în mod corect că disp. art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 consacră un veritabil drept la apărare în faza administrativă, al potenţialului debitor, fiind deci vorba de un drept subiectiv născut în temeiul legii, în legatură cu raportul juridic de drept material-administrativ legat între părţi. Nerespectarea unui drept al contribuabilului în cadrul procedurii administrative de emitere a unui act administrativ atrage nelegalitatea actului administrativ final, adică a procesului-verbal din 07.11.2016.

Nefiind un drept procesual, ci un drept substanţial-material, nu vor deveni incidente prevederile C. proc. civ. referitoare la nulităţi.

Înalta Curte reţine că recurentul nu a combătut argumentul primei instanţe referitor la natura de drept substanţial-material a dreptului la apărare supus analizei instanţei, astfel că nu pot fi reţinute ca fiind incidente în cauză distincţiile pe care C. proc. civ. le face în materia nulităţilor actelor de procedură.

Se arată în cererea de recurs că societăţii îi fusese adusă la cunoştinţă abaterea ce a fost consemnată în procesul-verbal încă din data de 17.03.2016 (cu aproape 5 luni anterior emiterii titlului de creanţă) având în vedere că la acel moment ministerul a comunicat societăţii adresa nr. x/16.03.2016 prin intermediul căreia aceasta a fost notificată în sensul că "(...) vă reamintim că perioada de implementare a proiectului, conform Actului Adiţional nr. 2/2015 la contractul nr. x/13.07.2012, s-a finalizat în data de 31.12.2015. În sensul celor de mai sus şi având în vedere că cererea de rambursare finală (CR) a proiectului nu a fost depusă până în prezent la AM POS CCE (...), vă solicităm ca, în termen de 3 zile de la data primirii prezentei, să ne transmiteţi un memoriu justificativ cu privire la stadiul de implementare al proiectului şi situaţia economică a societăţii. În caz contrar, vă informăm că vom iniţia alerta de neregulă în vederea stabilirii creanţei bugetare."

În privinţa acestei susţineri, instanţa de control judiciar constată, pe de o parte, că în faţa instanţei de fond pârâtul nu a invocat existenţa notificării sus menţionate, aceasta fiind invocată pentru prima dată în cererea de recurs, fiind depusă în dosarul de recurs.

Trecând peste acest aspect, Înalta Curte reţine, pe de altă parte, că adresa a fost emisă la data de 16.03.2016, cu mai multe luni înainte de întocmirea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x la data de 07.11.2016. Prin adresă se solicită reclamantei transmiterea unui memoriu justificativ cu privire la stadiul de implementare al proiectului şi situaţia economică a societăţii, consecinţa netransmiterii acestor documente fiind iniţierea alertei de neregulă în vederea stabilirii creanţei bugetare.

În mod evident, având în vedere data emiterii şi conţinutul său, adresa în discuţie nu poate fi asimilată proiectului de proces-verbal pe care autoritatea publică are obligaţia să îl comunice structurii controlate, potrivit art. 21 alin. (14) din O.U.G. nr. 66/2011.

Recurentul precizează că motivul pentru care în procesul-verbal nu este indicată o eventuală opinie a structurii verificate este acela că societatea nu a apreciat necesar a furniza un răspuns Notificării sau a se conforma în vreun fel aspectelor menţionate în cuprinsul ei, deci indolenţa societăţii în a-şi expune punctul de vedere faţă de aspectele ce urmau a conduce la sancţionarea sa.

Înalta Curte reţine că această susţinere nu poate justifica neîndeplinirea obligaţiei legale ce îi revenea recurentului, de a comunica proiectul procesului-verbal, emiterea adresei anterior menţionate fiind irelevantă sub aspectul îndeplinirii acestei obligaţii.

Recurentul apreciază că susţinerile reclamantei vizau lipsa unei vătămări prin prisma pretinsei încălcări la emiterea procesului-verbal a disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că intimata aceste prevederi le-a apreciat ca fiind eludate şi doar cu privire la o pretinsă nemotivare în fapt şi în drept, nu pe cele ale art. 21 alin. (14) şi (15) din acelaşi act normativ, pe care le invocă, pentru prima dată instanţa în hotărâre.

Înalta Curte reţine că împrejurarea că reclamanta nu a invocat în mod expres încălcarea disp. art. 21 alin. (14) din O.U.G. nr. 66/2011 nu este de natură să justifice concluzia privind existenţa unei ingerinţe nepermise a primei instanţe în limitele cadrului procesual stabilit de societate şi, implicit, o încălcare flagrantă a principiului disponibilităţii, câtă vreme se invocă prin acţiune încălcarea dreptului la apărare, prin raportare la nerespectarea disp. art. 21 alin. (21) din acelaşi act normativ, care prevăd în mod expres că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare trebuie să conţină, printre alte elemente, şi menţiuni privind punctul de vedere al debitorului şi poziţia exprimată de structura de control, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) şi 15. Prin urmare, este subsumată încălcării dreptului la apărare lipsa din procesul-verbal contestat a acestor menţiuni care ar trebui să fie rezultatul aplicării prevederilor alin. (14) şi 15, deci rezultatul comunicării proiectului procesului-verbal şi al analizării punctului de vedere exprimat în scris de structura verificată cu privire la respectivul proiect. Or, în condiţiile lipsei acestor menţiuni şi a dovezii de comunicare a proiectului, analiza legalităţii procesului-verbal din perspectiva dreptului la apărare încălcat prin necomunicarea proiectului se înscrie în limitele fixate prin cererea de chemare în judecată, prin motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Încălcarea dreptului la apărare prin prisma nerespectării disp. art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 are în vedere, prin raportare la susţinerile reclamantei, şi nerespectarea alin. (14) din acelaşi articol, astfel că nu poate fi vorba în cauză despre invocarea din oficiu de către instanţă a unei pretinse nulităţi relative a actelor de control.

Cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurent este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vizează al doilea motiv de nulitate a actelor administrative contestate, reţinut de instanţa de fond, precum şi cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat.

În esenţă, în cadrul acestui motiv de casare, recurentul formulează două critici pe fondul cauzei şi anume: societatea reclamantă a fost pusă în întârziere prin Notificarea nr. x/16.03.2016 şi, respectiv, punerea în întârziere nu era necesară pentru că societatea era oricum de drept în întârziere.

Înainte de analiza efectivă a acestor critici, se impune a fi subliniată precizarea de mai sus, aceea că în faţa instanţei de fond pârâtul nu a invocat existenţa notificării sus menţionate, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta invocase faptul că nu a intervenit rezilierea contractului de finanţare deoarece nu fusese notificată în conformitate cu prevederile contractului. Notificarea în discuţie este invocată pentru prima dată în cererea de recurs.

Dincolo de acest fapt, Înalta Curte constată că, potrivit art. 18 alin. (3) lit. c) din contractul de finanţare încheiat de părţi, "Contractul se consideră reziliat, după punerea în întârziere, printr-o notificare scrisă, fără nicio altă formalitate (pact comisoriu de grad III) urmând ca beneficiarul să restituie sumele rambursate până în acel moment, în următoarele situaţii: c) Dacă beneficiarul nu respectă graficul de rambursare sau nu depune ultima cerere de rambursare la data prevazută în prezentul contract, cu respectarea condiţiilor art. 7 alin. (14) lit. a) şi 15".

Contrar punctului de vedere exprimat de recurent, această adresă nu poate constitui în niciun caz o notificare scrisă în înţelesul avut în vedere de prevederile contractuale anterior citate, din moment ce art. 1553 C. civ. intitulat "Pactul comisoriu", stabileşte că "(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează."

Rezultă din aceste dispoziţii legale că, pentru a produce efecte, punerea în întârziere trebuie să menţioneze în mod expres condiţiile în care operează pactul comisoriu. Or, adresa invocată de recurent face referire la iniţierea alertei de neregulă dacă reclamanta nu va transmite documentele solicitate de autoritate şi nu la condiţiile în care operează pactul comisoriu prevăzut în contractul de finanţare.

Prin urmare, este nefondată critica recurentului potrivit căreia a procedat la punerea în întârziere a reclamantei prin adresa în discuţie, cu consecinţa rezilierii contractului.

Nefondată este şi critica ce vizează faptul că nu era necesară punerea în întârziere a reclamantei din moment ce aceasta era de drept în întârziere, pentru că trebuia să exercite anumite obligaţii până la un moment stabilit ca reper temporal limită, respectiv fie 31.12.2015 (data limită de implementare), fie 31.01.2016 (30 de zile de la perioada limită de implementare), dar nu a executat obligaţiile contractuale asumate, fapt ce a pus de drept societatea în întârziere, în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.

Cu privire la acestă critică trebuie subliniat faptul că în faţa instanţei de fond pârâtul nu a invocat împrejurarea că reclamanta s-ar fi aflat de drept în întârziere, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.

Astfel, în întâmpinarea depusă în dosarul de fond arată că reclamanta a susţinut că AM POSCCE nu a notificat S.C. A. S.A. pentru punerea în întârziere anterior rezilierii conform art. 18 alin. (3), lit. c) din contractul de finanţare. Reclamanta susţine că în absenţa unei astfel de comunicări, contractul încetează la momentul în care s-a finalizat perioada de implementare, respectiv 31.12.2015 şi nu datorită rezilierii din partea AM POSCCE.

În legătură cu acest aspect, pârâtul a menţionat că durata contractului de finanţare nu a expirat la data de 31.12.2015. Contractul de finanţare îşi păstrează valabilitatea timp de 5 ani de la finalizarea programului operaţional, având, în fapt, trei perioade distincte (...). În toate aceste perioade, beneficiarul finanţării nerambursabile are o serie de obligaţii specifice. Astfel, este neîntemeiată susţinerea reclamantei potrivit căreia după data de 31.12.2015 contractul de finanţare se consideră a fi încetat ca urmare a expirării duratei sale. Prin urmare, este fără putinţă de tăgadă că rezilierea în temeiul art. 18 alin. (3), lit. c) din contractul de finanţare nu este lipsită de eficienţă juridică, astfel cum în mod nejustificat înţelege să susţină reclamanta prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că acestea reprezintă singurele susţineri pe care pârâtul le-a invocat în faţa primei instanţe cu privire la motivul de nelegalitate constând în lipsa notificării de punere în întârziere a reclamantei.

De altfel, în răspunsul la întâmpinare depus în dosarul de fond, reclamanta precizează că a invocat şi alte argumente de nelegalitate a actelor contestate, care nu au fost combătute de către pârât în cuprinsul întâmpinării, printre acestea numărându-se şi cel privind neîndeplinirea condiţiilor rezilierii şi restituirii sumelor rambursate, prin raportare la disp. art. 18 alin. (3) lit. c) din contractul de finanţare, menţionând că pârâtul nu a depus la dosar o astfel de notificare a rezilierii.

Aşa cum s-a precizat anterior, pârâtul nu a invocat în primă instanţă nici existenţa adresei nr. x/16.03.2016, pe care o denumeşte Notificare, şi nici faptul că reclamanta s-ar fi aflat de drept în întârziere, conform 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ.. Aceste susţineri sunt invocate pentru prima dată prin cererea de recurs.

Dincolo de acest aspect, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit disp. art. 1523 alin. (2) lit. a) prima teză din C. civ., invocate de recurent, "De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă (...)".

Ceea ce nu are însă în vedere recurentul sunt disp. alin. (1) al aceluiaşi articol care stabilesc că "Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect".

Totodată, recurentul omite şi incidenţa disp. art. 1553 alin. (2) C. civ. conform cărora "(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării."

Or, în contractul de finanţare încheiat de părţi nu este stipulată o asemenea prevedere, că debitorul este pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării, din contră, se stabileşte că este necesară punerea în întârziere, printr-o notificare scrisă, pentru a interveni sancţiunea rezilierii contractului.

Prin urmare, reclamanta nu era de drept în întârziere, iar recurentul nu i-a comunicat o notificare scrisă, în care să menţioneze în mod expres condiţiile în care operează pactul comisoriu stipulat în contract, astfel că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu intervenise rezilierea contractului şi nu se născuse încă nici obligaţia subsecventă a reclamantei de a restitui toate sumele încasate în temeiul contractului de finanţare.

Ultima critică din cererea de recurs vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul, acesta apreciind că reducerea la un onorariu de 7.000 RON este totuşi mult prea generoasă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Astfel, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. (...) Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurent, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia rămânerii fără interes a recursului.

Respinge recursul declarat de Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) împotriva sentinţei civile nr. 2930 din 20 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2022.