Retrocession of religious property: Preclusion of successor status by res judicata and inadmissibility of standalone status confirmation under O.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 3074/25.11.2014 şi obligarea pârâtei de rândul 1 la emiterea unei decizii de retrocedare în natură a imobilelor situate în Oradea, str. x şi str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x.

Reclamanta a depus la dosar o cerere adiţională intitulată "Precizare a contestaţiei" prin care a solicitat, în plus faţă de petitul iniţial, constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită în sensul O.G. nr. 94/2000 de a revendica retrocedarea în natură a imobilului situat în Oradea, str. x şi str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x.

La termenul de judecată din data de 04.09.2019 instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii petitului privind constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită în sensul O.U. G. nr. 94/2000 de a revendica retrocedarea în natură a imobilului situat în Oradea, str. x şi str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x, formulat prin cererea adiţională, unind excepţia cu fondul.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 132/CA/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat, invocată din oficiu.

A respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat.

A respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România şi Municipiul Oradea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a comis exces de putere când a respins, prin încheierea din 04.09.2019, expertiza istorică solicitată de către reclamantă în scopul dovedirii faptului că, începând cu anul 1887, asociaţia a fost preluată exclusiv de către biserica romano-catolică, episcopul vicar A. fiind cel care a încredinţat activitatea B..

În opinia recurentei, instanţa de fond a procedat în mod nelegal respingând această probă, deşi era evident că există un început de dovadă scrisă care susţinea poziţia acesteia şi, în lipsa altor documente oficiale, care din motive obiective nu au putut fi prezentate (actul din arhiva maghiară fiind distrus), era firesc ca instanţa să stăruie pentru aflarea adevărului şi să încuviinţeze această probă.

De asemenea, recurenta reclamantă a considerat că instanţa de fond a comis exces de putere când a omis a se pronunţa cu privire la următoarele probe depuse la dosarul cauzei, care coborate, erau de natură să dovedească susţinerile sale: adresa x/1949 cerere Biroul carte funciară, proces-verbal din 25 mai 1951, adresa x/8.03.1950, încheiere carte funciară din x/1950, schiţă de orientare, adresă nr. 116/16.01.1990, proces-verbal de recepţie lucrare august 1990, corespondenţa cu Arhivele Naţionale din Budapesta, schematismul istoric al diecezei catolice de Oradea din 1896 a cărui traducere din limba latină o depunem alăturat alături de extras din limba latină), discursul ţinut de către canonicul C., în anul 1901, cu prilejul inaugurării capelei noi şi al azilului şi Centrului de îngrijire al cerşetorilor şi băieţilor din Oradea (traducere din limba maghiară), adeverinţele nr. x/2018 şi nr. 1/13.02.2018, declaraţia notarială nr. 650/18.05.2005.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, invocând faptul că în speţă sunt incidente prevederile Legii 554/2004 a contenciosului administrative, iar aceste prevederi nu ar permite soluţionarea unui astfel de capăt de cerere, în condiţiile în care în speţă sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în timp ce Legea nr. 554/2004 este lege cadru, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, O.U.G. nr. 94/2000 este legislaţie specială care primează în cauză, fiind aplicabil principiul Specialia generalibus derogant.

Recurenta a apreciat că O.U.G. nr. 94/2000 aprobată prin Legea 501/2002 este normă specială şi în raport cu legea cadru în materia retrocedărilor, respectiv Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea calităţii de persoană îndreptăţită este perfect jusitificat, recurenta susţinând că instanţa de fond era obligată să verifice acest aspect care reprezintă una dintre condiţiile esenţiale pentru retrocedare, iar în speţă Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea reclamantei tocmai pe considerentul că nu ar fi făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în cadrul procedurii administrative de retrocedare.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că instanţa de fond în mod greşit a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 841/A/2018 a Tribunalului Bihor, ignorând complet sentinţa nr. 6486/6.10.2017 a Judecătoriei Oradea, deşi recunoaşte că această sentinţă a fost menţinută în tot prin hotărârile ulterioare.

Recurenta a arătat că în Decizia nr. 841/A/2018 s-a respins calea de atac, înlocuindu-se complet motivarea sentinţei cu considerentele proprii Tribunalului, acesta pronuntându-se asupra calităţii de successor al reclamantului şi considerând în mod netemeinic, fără legătură cu probaţiunea făcută în process, că reclamanta nu ar fi succesoare a asociaţiei desfiinţate.

În aceste condiţii, dacă prezintă relevanţă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, trebuie să se ţină seama şi de considerentele sentinţei nr. 6469/6.10.2017, cât şi de considerentele Deciziei nr. 841/4.10.2018, soluţie imposibilă din punct de vedere juridic, aceste considerente fiind diametral opuse.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa de recurs ar reţine că este incident efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, recurenta a considerat că faţă de faptul că noul proces se poartă cu un terţ, Guvernul României - Comisia Specială pentru Retrocedare, statuările instanţei anterioare au doar valoarea unor prezumţii relative, împotriva cărora se poate face dovada contrară.

În continuare, recurenta reclamantă a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că decizia contestată ar fi respectat prevederile legale în materie de motivare a acestui act administrativ. Astfel, informarea persoanei împotriva căreia decizia urmează să fie pronunţată trebuie să se realizeze din oficiu. La aprecierea oportunităţii ascultării persoanelor afectate de actul administrativ trebuie luate în considerare dreptul afectat, cel de proprietate, dimensiunea cantitativă a acestui drept, destinaţia actuală a obiectului dreptului de proprietate.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de fond nu a aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Deşi reclamanta a depus actele menţionate anterior, la motivele de recurs circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., instanţa a omis a se pronunţa cu privire la acestea, ori a considerat, în mod cu totul greşit, că nu ar face dovada calităţii de persoană îndreptăţită.

O altă critică a privit faptul că instanţa de fond a omis a se pronunţa pe incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 489/2006 şi ale Codului de drept canonic, în condiţiile în care cererea de retrocedare a fost formulată de către reclamantă în calitate de for tutelar şi succesor pe linie canonică a fostului proprietar tabular.

În speţă, imobilele ce fac obiectul cererii de retrocedare au fost înscrise iniţial în cartea funciară pe numele Asociaţiei, fiind vorba despre un azil, un centru de îngrijire aparţinând bisericii romano-catolice.

Recurenta a arătat că bunurile ecleziastice îşi menţin caracterul de bun ecleziastic şi după dispariţia unei instituţii bisericeşti, proprietatea asupra acestor bunuri fiind preluată de către persoana juridică imediat superioară. În prezenta cauză, persoana juridică imediat superioară este Episcopia Romano-Catolică Oradea în a cărui subordine directă funcţiona Convictul Episcopal, respectiv Institutul Sfântul Iosif.

Recurenta a mai susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta nu ar fi dovedit dreptul său de proprietate, ignorându-se faptul că însuşi legiuitorul a dat posibilitatea cultelor, prin aprobarea unei legislaţii speciale, derogatorii de la Legea nr. 10/2001 să dovedească proprietatea şi cu alte mijloace de probă decât extrasul de carte funciară, ţinând seama de specificul de organizare al cultelor şi de modalitatea de înscriere în cartea funciară a proprietăţilor bisericii romano-catolice.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Recurenta a susţinut că la dosarul de retrocedare au fost depuse nenumărate înscrisuri care, coroborate, dovedesc faptul că Parohia Romano-Catolică Olosig-Oradea-Filia Capela Sf Ladislau este îndrituită, în calitate de succesor pe linie canonică, la retrocedarea imobilului.

În final, recurenta reclamantă a apreciat că instanţa de fond în mod greşit a aplicat normele legale în materie, considerând că decizia Comisiei Speciale de Retrocedare ar fi fost corectă privitor la invocarea în corpul deciziei contestate a faptului că o parte a imobilului cu privire la care se solicită retrocedarea se află în domeniul public, aspect care însă nu are relevanţă în speţă şi nu poate constitui motiv de respingere a cererii de retrocedare.

Un argument în sprijinul faptului că încadrarea în domeniu public a bunului solicitat nu constituia un impediment la retrocedare îl reprezintă art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 209/2005, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 263/2006.

4. Apărările formulate de intimat

Intimaţii Comisia Specială de Retrocedare şi Municipiul Oradea au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, acesta vizează situaţia în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ceea ce presupune cu necesitate ingerinţa instanţelor în sfera atribuţiilor puterilor executive sau legislative.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, în speţă nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive şi de altfel, recurenta reclamantă nici nu a arătat în ce modalitate şi în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunţarea hotărârii recurate.

Prin urmare, în susţinerea acestui motiv de casare, nu pot fi primite criticile privind greşita respingere a probatoriilor solicitate de reclamantă.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că în cauză a fost asigurat dreptul procesual al reclamantei de a-şi susţine pretenţiile şi, respectiv, al pârâtei de a se apăra împotriva susţinerilor formulate de aceasta, fiind respectate drepturilor părţilor în procesul de probaţiune.

Împrejurare că instanţa de fond nu a încuviinţat proba cu expertiza istorică solicitată de reclamantă şi nu a dat valoare probatorie unor documente, care ar fi avut, în opinia recurentei reclamante, relevanţă în cauză, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, întrucât judecătorul fondului, în raport cu obiectul acţiunii, a administrat probele pe care le-a apreciat a fi pertinente şi concludente în soluţionarea litigiului.

Prin urmare, instanţa de fond a respectat principiul dreptului la apărare, de acces la justiţie şi cel al contradictorialităţii, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanta Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 3074/25.11.2014, prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a respins cererea de retrocedare a imobilelor situate în Oradea, str. x şi str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x, pe motiv că nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, prima instanţă a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat.

Din înscrisurile depuse la dosar, reprezentând extrase din cărţile funciare în care au fost înscrise imobilele menţionate, rezultă că proprietar al imobilelor în discuţie a fost terţa D., ulterior, imobilele fiind înscrise în proprietatea Statului Român cu titlu de drept de naţionalizare în baza Decretelor nr. 176/1948 şi 266/1948.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, reţinând că problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor în discuţie la data preluării de către Statul Român, precum şi a pretinsei calităţi a reclamantei de succesor în drepturi şi obligaţii a terţei D. a intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a pronunţării sentinţei nr. 6486 din 6 octombrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Oradea, rămasă definitivă prin Decizia nr. 841/A/2018 din 6 octombrie 2018 a Tribunalului Bihor, pronunţată în dosar nr. x/2015 şi prin decizia civilă nr. 145/2019 - R din 25 aprilie 2019 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosar nr. x/2015.

Prin hotârârile anterior precizate s-a reţinut cu privire la pretinsa calitate a reclamantei de succesor în drepturi şi obligaţii a terţei D. următoarele:

"Concluzia ce se desprinde din ansamblul materialului probator existent la dosar este aceea că cererea dedusă judecăţii este nefondată, nesubzistând temeiuri pentru a se stabili că recurenta reclamantă este în mod real succesoarea vechii asociaţiuni, astfel cum cu justeţe au apreciat instanţele în fazele anterioare ale procesului, putându-se conchide că nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi continuatoare a activităţii vechii asociaţiuni filantropice, că desfăşoară în interes general acţiuni de întrajutorare a persoanelor fără adăpost, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 21/1924, calitatea de succesor pe linie canonică nefiind suficientă din perspectiva acestor prevederi legale, mai mult, din înscrisurile de care se prevalează recurenta rezultă doar că persoanele menţionate în cuprinsul acestora, dintre care unele cu funcţii în biserică, au contribuit cu donaţii în perioada anterioară naţionalizării imobilului, nerezultând nicidecum că asociaţiunea ar fi fost înfiinţată de Biserica romano-catolică, ori că ar fi survenit o modificare a statutului asociaţiunii în sensul relevat de partea recurentă".

În acord cu judecătorul fondului şi contrar susţinerilor recurentei în sensul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat, instanţa de recurs constată incident efectul pozitiv al lucrului judecat statuat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşa cum a subliniat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Prin urmare, între reclamantă şi terţa D. din Oradea nu există vreo legătură de tip succesor - antecesor ori de continuator a unei vechi asociaţii desfiinţate, astfel că nu se poate reţine existenţa dreptului de proprietate al reclamantei la data trecerii în proprietatea statului a imobilelor revendicate.

Raportat cele statuate prin sentinţa nr. 6486 din 6 octombrie 2017 menţinută în totalitate prin deciziile pronunţate în apel şi în recurs, înscrisurile depuse de recurenta reclamantă nu au relevanţă, având în vedere că, în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Nefiind dovedită calitatea reclamantei Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau de proprietar al imobilelor a cărei retrocedare se solicită, în mod corect prima instanţă a constatat că nu se poate reţine existenţa dreptului de retrocedare întemeiat pe prevederile O.U.G. nr. 94/200, respingând acţiunea ca neîntemeiată.

Nu pot fi primite alegaţiile recurentei reclamante referitoare la considerentele diferite cuprinse în hotărârile cu privire la care s-a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat, întrucât sentinţa nr. 6486 din 6 octombrie 2017 pronunţată de Judecătoria Oradea a fost menţinută în totalitate prin deciziile pronunţate în apel şi recurs, iar considerentele hotărârilor pronunţate în căile de atac exercitate nu sunt de natură să înlăture consecinţele considerentelor acestei sentinţe.

Nefondate sunt şi criticile privind nemotivarea deciziei contestate, cu referire la dreptul reclamantei de a fi ascultată.

Din conţinutul Deciziei nr. 3074/25.11.2014 rezultă situaţia de fapt şi temeiul juridic în raport cu care s-a dispus respingerea cererii de retrocedare depusă de reclamanta Parohia Romano - Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau cu privire la imobilele situate în Oradea, str. x şi str. x, jud. Bihor înscrise în Cf nr. x Oradea sub nr. top. x.

Instanţa de recurs constată că decizia contestată este motivată, instituţia pârâtă precizând că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în raport cu actele depuse, întrucât nu a fost făcută dovada calităţii de proprietar al reclamantei la momentul preluării bunurilor revendicate.

Referitor la omisiunea autorităţii pârâte de a invita un reprezentant al recurentei reclamante pentru a susţine interesele sale în legătură cu cererea de retrocedare a imobilelor revendicate, Înalta Curte reţine că existenţa unui viciu în procedura administrativă nu constituie motiv de nulitate, având în vedere că a putut fi acoperit în etapele ulterioare ale procedurii şi nu s-a probat producerea unei vătămări care să afecteze dreptul în însăşi substanţa sa, astfel încât singurul remediu să fie anularea actului.

În condiţiile în care această obligaţie nu este prevăzută în mod expres de O.U.G. nr. 94/2000 sub sancţiunea nulităţii, se poate reţine incidenţa sancţiunii nulităţii virtuale numai în măsura în care reclamanta face dovada existenţei unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Instanţa de recurs observă că reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înţeles să se folosească în dovedirea pretenţiilor sale, astfel încât o astfel de vătămare nu există. Totodată, reclamanta nu a indicat o vătămare concretă, având posibilitatea de a-şi formula toate apărările pe care le-a considerat necesare şi în faţa instanţei de judecată.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că prima instanţă nu a aplicat corect art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, a omis să se pronunţe asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 489/2006 şi ale Codului de drept canonic, precum şi faptul că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că reclamanta nu ar fi dovedit dreptul său de proprietate, ignorându-se faptul că însuşi legiuitorul a dat posibilitatea cultelor, prin aprobarea unei legislaţii speciale, derogatorii de la Legea nr. 10/2001 să dovedească proprietatea şi cu alte mijloace de probă decât extrasul de carte funciară, ţinând seama de specificul de organizare al cultelor şi de modalitatea de înscriere în cartea funciară a proprietăţilor bisericii romano-catolice.

Aceste critici nu pot fi reţinute raportat la considerentele expuse anterior cu privire la statuările definitive ale instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea acţiunii în constatarea calităţii de succesor/continuator al terţei asociaţii care a avut în patrimoniu dreptul de proprietate al imobilelor revendicate, astfel încât nu se mai poate reţine o stare de fapt şi de drept contrară, în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a observat şi judecătorul fondului, în susţinerea pretenţiilor sale reclamanta a făcut referire la aceleaşi înscrisuri ca şi cele administrate în faţa instanţelor civile.

Instanţa de recurs constată că nu prezintă relevanţă susţinerile recurentei reclamante cu privire la regimul juridic actual al imobilelor în discuţie, în contextul în care motivele respingerii cererii de retrocedare au avut în vedere lipsa calităţii reclamantei de succesor/continuator al terţei asociaţii care a avut în patrimoniu dreptul de proprietate al imobilelor revendicate.

În sfârşit, nefondate sunt şi criticile recurentei reclamante aduse soluţiei prin care instanţa de fond a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită de a revendica retrocedarea în natură a imobilelor care formează obiectul actului administrativ contestat.

Recurenta a susţinut că în mod greşit judecătorul fondului a considerat incidente prevederile Legii nr. 554/2004, act normativ ce reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, în detrimentul reglementării speciale O.U.G. nr. 94/2000 care primează în cauză, în virtutea principiului Specialia generalibus derogant.

Contrar susţinerilor recurentei, în motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a analizat această solicitare şi prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000. Astfel, prin sentinţa recurată "Instanţa reţine că art. 3 alin. (7) teza I din O.U.G. nr. 94/2000 îndrituieşte persoana nemulţumită de soluţia adoptată de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România să formuleze o acţiune în anularea deciziei adoptate de pârâtă, neputându-se însă formula o acţiune prin care să se constate că solicitantul din cererea de retrocedare are calitatea de persoană îndreptăţită la retrocedare."

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (7) teza I din O.U.G. nr. 94/2000, forma în vigoare la data depunerii acţiunii potrivit cărora "deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora", Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că fiind inadmisibilă acţiunea în constatare formulată de reclamantă, partea interesată având posibilitatea iniţierii unei acţiuni în anularea actului vătămător, posibilitate legală de care reclamanta a uzat, solicitând anularea deciziei emise de pârâtă.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Romano Catolică Olosig Oradea - Filia Capela Sf. Ladislau împotriva sentinţei nr. 132/CA/2019 din 18 septembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.