Social health insurance contribution dispute: judicial bias from prior similar rulings and finality of appellate decisions

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, anularea Deciziei nr. 58/17.02.2020 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, respectiv a deciziei de impunere anuală pentru stabilirea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2016 nr. x/10.09.2019 emisă de AJFP Cluj.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2151 din 21 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

3. Soluţionarea cauzei de instanţa de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2151 din 21 octombrie 2020, a declarat recurs reclamantul A..

La data de 08.04.2021, recurentul reclamant A. a formulat cerere de recuzare a membrilor din completul de judecată 5R, reprezentaţi de domnii judecători B. şi C. şi de către doamna judecătoare D., de la soluţionarea recursului ce face obiectul dosarului nr. x/2020

Prin încheierea din 21 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a domnilor judecători C., B. şi D..

4. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia civilă nr. 508 din 22 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei civile nr. 2151 din 21.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Cluj şi a menţinut în întregime hotărârea atacată.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 21 aprilie 2021 şi a deciziei civile nr. 508 din 22 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A..

În cererea de recurs formulată împotriva încheierii din 21 aprilie 2021, reclamantul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea cazurilor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că judecătorii care au pronunţat încheierea prin care au fost soluţionate cererile de recuzare au încălcat regulile de procedură care vizează modalitatea de soluţionare a unei cereri de recuzare, ajungându-se prin această încălcare ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază, respectiv să cuprindă motive străine de natura cauzei.

În concret, a precizat că temeiul cererilor de recuzare l-a constituit motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., care prevede că este în stare de incompatibilitate judecătorul "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa".

Recurentul a precizat că, în susţinerea cererilor de recuzare ale domnului judecător B. şi a doamnei judecător D. a invocat faptul că anterior, în cadrul dosarului nr. x/2019, un complet din care făceau parte atât domnul judecător B., cât şi doamna judecător D., s-a pronunţat asupra problemei de drept supuse discuţiei în prezentul dosar în sensul că se datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate raportat la veniturile realizate de E. - persoană juridică, reţinându-se următoarele:

"se impune ca textul din art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 să fie privit prin prisma regulii de interpretare lex statuii de eo quod plerumque fit, adică legiuitorul se preocupă de ipoteza cea mai frecventă, cazul cel mai tipic, fără să excludă situaţiile marginale, neobişnuite, din câmpul sferei edictate".

Or, în opinia recurentului, având în vedere că în prezenta cauză se dezbătea aceeaşi problemă de drept, între aceleaşi părţi (singura diferenţă fiind că norma de excludere de la plata contribuţiei veniturilor unei persoane juridice era prevăzută anterior în ordinul nr. 617/2007, iar în prezent se regăseşte, în aceeaşi formă, în H.G. nr. 1/2016), judecătorul învestit să soluţioneze recursul în dosarul nr. x/2020 şi-a format şi exprimat deja opinia cu privire la soluţia ce urma a fi adoptată, fiind pusă sub semnul întrebării imparţialitatea sa.

În ceea ce îl priveşte de domnul judecător C., desemnat de asemenea ca membru al completului de judecată în dosarul nr. x/2019, acesta a formulat o cerere de abţinere, care a fost solutionată favorabil, apreciindu-se că este întrunit cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., situaţia fiind similară cu cea din prezenta cauză. Recurentul a susţinut că acesta a fost motivul pentru care a apreciat că este incident şi în prezentul dosar, motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ. în ceea ce-l priveşte pe domnul judecător C. care, de data acesta, nu a mai formulat o cerere de abţinere, deşi anterior, în cadrul a două litigii având aceleaşi părţi şi acelaşi obiect, respectiv în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2014 ale Curţii de Apel Cluj, un complet din care făcea parte şi domnul judecător C., s-a pronunţat asupra problemei de drept supuse discuţiei în prezentul dosar, reţinând că "teza de bază în susţinerile reclamantului o constituie aserţiunea potrivit căreia pentru veniturile realizate de profesiile libere nu se datorează contribuţie decât dacă aceste venituri sunt realizate într-o formă de asociere fără personalitate juridică (art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007), iar IPURL nu ar fi o astfel de formă, ci o societate profesională cu răspundere limitată (...) ar fi absurd să considerăm că legiutorul a intenţionat să excludă de la contribuţie persoanele care realizează venituri din profesii libere exercitate în cazul unei forme cu personalitate juridică (. . .) este fără pertinenţă şi apărarea reclamantului recurent vizând existenţa unei diferenţe între venit realizat/venit distribuit şi a unei separaţii de patrimoniu..."

Recurentul a considerat că, în condiţiile în care în prezentul litigiu se dezbate aceeaşi problemă de drept, între aceleaşi părţi (singura diferenţă fiind că norma de excludere de la plata contribuţiei veniturilor unei persoane juridice era prevăzută anterior în Ordinul nr. 617/2007, în prezent regăsindu-se, în aceeaşi formă, în H.G. nr. 1/2016), judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei şi-a format şi exprimat deja opinia cu privire la soluţia ce urma a fi adoptată, fiind pusă sub semnul întrebării imparţialitatea acestuia.

Completul care a soluţionat cererile de recuzare nu a făcut nicio distincţie între motivele invocate în susţinerea incompatibilităţii domnului judecător B. şi ale doamnei judecător D. şi cele care vizau incompatibilitea domnului judecător C. (fiind invocate aspecte distincte), reţinându-se în mod eronat faptul că domnul judecător C. ar fi făcut parte din completul de judecată care a soluţionat recursul în dosarul nr. x/2019 şi soluţionându-se cele trei cereri de recuzare doar prin prisma incompatiblităţii primilor doi judecători, fără nicio referire separată la domnul judecător C., situaţie în care este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că instanţa nu a analizat cererile prin prisma motivului de incompatibilitate invocat (art. 42 pct. 13 din C. proc. civ.), ci a reţinut faptul că "deşi petentul a întemeiat cererea de abtinere pe dispoziţiile art. 41 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., Curtea retine că, din analiza motivelor invocate, reiese că temeiul de drept concret este art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.." şi a analizat cererile prin prisma acestui temei de drept.

Or, recurentul a subliniat că nu şi-a întemeiat cererile pe acest motiv de incompatibilitate, ci a susţinut că există unele elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea celor trei judecători, prin prisma aspectelor anterior descrise.

În continuare, recurentul a arătat că potrivit art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, având într-adevăr posiblitatea de a da sau restabili calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire (art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.) însă, în acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul dedus judecăţii. De asemenea, a învederat că dispoziţiile art. 51 alin. (1) din C. proc. civ. impun judecătorului să dispună ascultarea părţilor. Recurentul a reiterat faptul că, în concret, în momentul analizării cererilor de recuzare, completul a schimbat temeiul de drept invocat în susţinerea motivului de incompatibilitate, fără a pune în prealabil în discuţia părţilor acest lucru, deşi aveau această obligaţie, fiind aşadar încălcate normele de procedură şi fiind pronunţată o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci unele străine de natura cauzei. De asemenea, a reiterat că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respinsă cererea de recuzare a domnului judecător C., deşi au fost invocate aspecte distincte faţă de cele care îi priveau pe ceilalţi doi judecători, însă instanţa nu a observat acest aspect.

Recurentul a mai susţinut că soluţia adoptată este rezultatul greşitei interpretări a normelor care reglementează instituţia recuzării, Completul de judecată apreciind faptul că este necesar ca judecătorul recuzat să-şi fi exprimat anterior părerea doar cu privire la cauza concretă dedusă judecăţii, astfel încât să fie incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. Cu alte cuvinte, completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare a apreciat că nu contează dacă judecătorii şi-au exprimat părerea în cauze anterioare care au avut aceleaşi părţi şi vizau aceeaşi chestiune de drept.

De asemenea, recurentul a învederat că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a decis că este suficient să se constate că imparţialitatea instanţei căreia îi revenea decizia asupra "temeiniciei acuzării" să poată apărea ca subiect de îndoială pentru a fi trasă concluzia încălcării Convenţiei sub aspectul lipsei imparţialităţii (Piersack vs. Belgia, 1 octombrie 1982). Potrivit hotărârii din cauza De Cubber vs. Belgia din 26 octonbrie 1984, la analiza imparţialităţii chiar şi aparenţele pot avea importanţă sau altfel spus, justiţia nu trebuie doar făcută, ci trebuie văzută ca fiind făcută.

În final, recurentul a reiterat că instanţa a analizat cererile de recuzare doar prin prisma dispoziţiilor art. 42 pct. 1 din C. proc. civ., nu a prevederilor invocate, respectiv art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. care consacră starea de incompabilitate "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa", în cadrul căruia se circumscrie şi exprimarea anterioară a opiniei judecătorulului cu privire la problema de drept hotărâtoare pentru tranşarea soartei litigiului pendinte.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-pârâte au invocat excepţia tardivităţii cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de recuzare şi excepţia inadmisibilităţii recursului formulat împotriva Deciziei nr. 508/2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 12 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin încheierea recurată au fost respinse cererile de recuzare formulate împotriva domnilor judecători B. şi C. şi a doamnei judecătoare D., instanţa reţinând, în esenţă, că temeiul de drept corect este art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., aşa cum rezultă din analiza motivelor invocate de petent, iar soluţionarea unor cauze similare de către membrii completului învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. x/2020 nu atrage incompatibilitatea judecătorilor, deoarece nu echivalează cu o antepronunţare.

Recurentul A. a formulat recurs împotriva încheierii din 12 aprilie 2021, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a învederat că, în momentul analizării cererilor de recuzare, completul a schimbat temeiul de drept invocat în susţinerea motivelor de incompatibilitate, fără a pune în prealabil în discuţia părţilor acest lucru, deşi aveau această obligaţie, încălcând, aşadar, dispoziţiile art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. şi art. 51 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul a invocat numai motivul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., însă, din analiza motivelor susţinute în cererea de recuzare rezultă, aşa cum a reţinut şi instanţa învestită cu soluţionarea acesteia, că temeiul de drept corect este cel prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Astfel, contrar celor susţinute de recurent, nu se poate reţine încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, întrucât instanţa nu este ţinută de temeiul juridic invocat de părţi, iar prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. au fost apreciate ca fiind incidente în raport cu motivele concrete invocate de recurent, fără schimbarea faptelor şi fiind menţinută cauza cererii de recuzare. Analizarea cererii de recuzare nu reprezintă, aşadar, o încălcare a drepturilor procesuale ale recurentului de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, fiind în mod corect aplicate prevederile art. 22 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte pretinsa neascultare a părţilor, invocată de recurent prin raportare la dispoziţiile art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate reprezenta un motiv întemeiat de nelegalitate a încheierii atacate în condiţiile în care textul de lege anterior menţionat prevede doar posibilitatea, iar nu obligativitatea unei asemenea măsuri, aprecierea fiind în exclusivitate a instanţei învestite cu soluţionarea recuzării.

Prin urmare, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte constată, totodată, că în cauză nu sunt întrunite nici condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât încheierea recurată, prin care s-a respins cererea de recuzare, cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, completul învestit cu soluţionarea incidentului procedural, analizând cererea de recuzare, a apreciat, în esenţă, că deşi domnii judecători B. şi C. şi doamna judecător D. au soluţionat, anterior, pricini similare, această împrejurare nu atrage incompatibilitatea acestora, iar faptul că pricinile anterioare priveau aceleaşi părţi nu are relevanţă, deoarece specificul prezentului dosar este dat de aplicarea unor norme de drept fiscal la o stare de fapt cât se poate de clară şi, prin urmare, identitatea părţilor este absolut indiferentă pentru soluţionarea cauzei. De asemenea, a reţinut că, a decide în sens contrar, în contextul în care pe rolul instanţelor există numeroase cauze repetitive (de altfel, chiar prezenta cauză are un astfel de caracter), ar putea duce la un blocaj, deoarece nu ar mai exista judecători compatibili care să judece cauza respectivă.

Din aceste considerente reiese că instanţa a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 din C. proc. civ., indicând motivele pentru care a respins cererea de recuzare, încheierea atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă. De asemenea, instanţa a răspuns tuturor motivelor invocate de recurent, chiar dacă o parte din acestea au fost grupate şi au beneficiat de argumente comune de respingere. Astfel, contrar susţinerilor recurentului, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a reţinut, în mod expres, că nu constituie motiv de incompatibilitate împrejurarea că judecătorii au soluţionat, anterior, pricini similare. Or, din utilizarea de către instanţă a sintagmei "pricini similare" rezultă că au fost avute în vedere atât dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Cluj soluţionat de un complet din care au făcut parte domnul judecător B. şi doamna judecător D., cât şi dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2014 ale Curţii de Apel Cluj, soluţionate de un compet din care a făcut parte domnul judecător C..

Împrejurarea că domnul judecător C. a formulat cerere de abţinere de la soluţionarea dosarului nr. x/2019, aceasta fiind admisă întrucât, în respectiva cauză, s-a apreciat că este întrunit cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea prezentului recurs, întrucât fiecare dosar se bazează pe circumstanţele sale particulare, iar fiecare cauză în parte este analizată în raport cu motivele invocate şi probele administrate.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a aplicat şi interpretat greşit normele care reglementează instituţia recuzării, întrucât a apreciat că este necesar ca judecătorul recuzat să-şi fi exprimat anterior părerea doar cu privire la cauza concretă dedusă judecăţii, astfel încât să fie incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurent, că dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. sunt incidente în cazul în care judecătorul şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, acest motiv de incompatiblitate neputând fi reţinut atunci când judecătorul a soluţionat anterior o cauză similară, în care s-a pus în discuţie aceeaşi problemă de drept.

Ca atare, în mod corect a fost respinsă cererea de recuzare, având în vedere că fiecare cauză se bazează pe circumstanţele sale particulare, proprii, în timp ce aplicarea legii la speţă se fundamentează pe evaluarea probatoriului administrat în mod nemijlocit în fiecare dosar în parte, chiar când acesta poartă între aceleaşi părţi şi are un obiect similar cu unul anterior sau paralel.

În plus, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "Simpla circumstanţă ca un magistrat să se fi pronunţat deja în cadrul unui alt proces privindu-l pe acelaşi reclamant nu poate aduce, prin ea însăşi, atingere imparţialităţii judecătorului" (cauza Indra împotriva Slovaciei, 2005).

De altfel, aşteptarea părţii ca aplicarea legii de către judecător să se realizeze în aceeaşi modalitate, în cauze care nu diferă în mod esenţial în planul circumstanţelor relevante pentru incidenţa unei norme legale, nu constituie un motiv care să nască temeri pentru parte cu privire la imparţialitatea acestuia, ci, dimpotrivă, reprezintă o garanţie substanţială de previzibilitate şi predictibilitate pentru părţi în adaptarea propriei conduite la exigenţele legii, ca şi pentru securitatea raporturilor juridice, parte componentă a acesteia fiind şi practica judiciară coerentă, consecventă şi unitară.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu sunt întrunite condiţiile rezultând din prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 12 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Examinând, în continuare, în condiţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul A. este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul acestor dispoziţii, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea litigantă.

Raportat la cauza de faţă, Înalta Curte constată că sentinţa civilă nr. 2151 din 21 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Cluj, prin care s-a soluţionat cererea introductivă a reclamantului A., a fost susceptibilă a fi atacată cu recurs, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cale de atac de care a uzat partea nemulţumită de soluţia pronunţată.

Recursul declarat de reclamantul A. a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 508 din 22 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, decizie ce este definitivă conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia sunt definitive hotărârile date în recurs.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. pot fi atacate cu recurs hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Prin urmare, decizia civilă nr. 508 din 22 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020 nu este susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, deoarece această cale de atac nu este prevăzută de lege.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 508 din 22 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 12 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 508 din 22 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.