Prescription of competition law sanctions for continuous vertical restraints: interruption by investigative acts and alignment with EU effectiveness principles

Şedinţa publică din data de 08 februarie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, sub nr. x/2015, astfel cum a completată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei:

(i) În principal, să se constate prescripţia dreptului Consiliului Concurentei de a aplica sancţiuni referitoare la pretinsele fapte ale reclamantei care decurg din contractul încheiat cu B. S.A.;

(ii) În subsidiar, în primul rând, anularea în parte a deciziei 55/03.11.2015 emisă de Consiliul Concurenţei privind constatarea încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la sancţionarea reclamantei şi exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 232.506 RON, reprezentând 0,720% din cifra de afaceri realizată în 2014; în al doilea rând, să se respecte prevederile art. 2 alin. (3) teza finală, în sensul în care "să se ţină seama de principiul proporţionalităţii", iar amenda de 0,720% să se aplice raportat la cifra de afaceri din anul 2014 rezultată din comercializarea de lacuri şi vopsele;

(iii) suspendarea executării Deciziei nr. 55/03.11.2015 până la soluţionarea acţiunii în anulare.

(iv) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2391 din 7 iulie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de netimbrare a capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării şi a anulat capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării ca netimbrat, şi a respins în rest cererea modificată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., pentru motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un prim argument în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..civ vizează aplicarea greşită de către prima instanţă a normelor de drept material privind prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a constata şi sancţiona fapta analizată.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 58 şi 59 din Legea concurenţei, în forma în vigoare în perioada în care contractul de distribuţie şi-a produs efectele (2004-2006) şi în raport de dispoziţiile citate, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 01.05.2005, data ultimelei fapte anticoncurenţiale săvârşite de reclamantă. Ordinul nr. 87/14.03.2018, prin care a fost declanşată din oficiu investigaţia, având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, a întrerupt cursul termenului de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiuni contravenţionale, potrivit art. 59 alin. (2) lit. b) din lege, astfel că la data de 14.03.2008 început să curgă un nou termen de prescripţie de 5 ani, termen care s-a împlinit la data de 14.03 2013.

Din conţinutul art. 59 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare la data săvârşirii faptei anticoncurenţiale, reiese că termenul de prescripţie poate fi întrerupt doar pentru cauze şi acţiuni anterioare deschiderii investigaţiei sau, cel mai târziu, prin chiar ordinul de declanşare a investigaţiei.

În consecinţă, nu au avut aptitudinea de a întrerupe curgerea termenului de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională nici cererile de informaţii suplimentare, formulate de pârât în anii 2009, 2012 şi 2015, nici disjungerea investigaţiei iniţiale prin Ordinul nr. 395/1102.2D11 emis de preşedintele Consiliului Concurenţei, toate aceste acte intervenind ulterior ultimului moment la care cursul prescripţiei putea fi întrerupt - emiterea ordinului de declanşare investigaţiei.

Subsumat aceleiaşi critici, recurenta- reclamantă arată că nu pot fi avute în vedere, în cauză, prevederile O.U.G. nr. 31/2015, care adaugă noi cauze de întrerupere a prescripţiei, incluzând în sfera acestora orice act efectuat în scopul investigării (diferenţa fiind evidentă faţă de reglementarea anterioară, care face referire numai la actele întreprinse în scopul declanşării investigaţiei) şi, de asemenea, că nu există în legislaţia concurenţei un termen special de prescripţie de 10 ani.

Pe de altă parte, arată recurenta, din probele dosarului rezultă că ultima achiziţie, respectiv ultimul act săvârşit în conformitate cu prevederile contractului, care ar conţine clauze anticoncurenţiale, a fost data de 31.05.2005, astfel că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că actul anticoncurenţial a produs efecte până la data de 31.12.2005.

Printr-un al set de critici formulate recurentă reclamantă tinde să demonstreze inexistenţa faptei anticoncurenţiale reţinute prin decizia contestată în cauză şi neaplicarea de către Consiliul Concurenţei a legii mai favorabile.

În esenţă, arată că Decizia Consiliului Concurenţei s-a întemeiat pe legea în vigoare la data emiterii ei, sub toate aspectele, atât în privinţa analizării existenţei faptelor, cât şi în privinţa individualizării şi aplicării sancţiunilor, iar nu pe legea în vigoare la data săvârşirii faptelor, fiind astfel nesocotit principiul neretroactivităţii legii statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Astfel, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea concurenţei, în forma aplicabilă la data săvârşirii faptei, "constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de până la 10 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţiunii (...)."

Pe de alta parte, potrivit art. 53 alin. (1) din Legea concurenţei, în forma aplicabilă la data emiterii deciziei:

"constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de până la 0,5 la 10 % din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării (...)".

Astfel, legea veche este mai favorabilă sub aspectul că stabileşte doar un maxim al amenzii din cifra de afaceri), pe când legea nouă stabileşte şi prag minim (0,5% - 10%), ceea ce duce la concluzia că, prin aplicarea prevederilor legii de la data săvârşirii faptei, recurenta -reclamantă putea fi favorizată prin aplicarea unei amenzi sub pragul minim de 0,5% impus de legea nouă.

Instanţa de fond, la judecarea cauzei a omis să analizeze contravenţia, în conformitate cu practica CEDO, în care s-a statuat că instantele trebuie să aplice toate principiile şi procedurile incidente judecării unei infracţiuni, respectiv condiţiile existenţei încălcării prevederilor legale, latura obiectivă a faptei faptei, urmarea, legătura de cauzalitate şi latura subiectivă sub forma intenţiei drecte sau indirecte.

În cauză nu a existat intenţia de a participa la o înţelegere verticală, respectiv de a distribui doar produsele unui producător şi să fie afectată concurenţa altor producători.

Acceptarea contractului de adeziune şi lipsa negocierii, arată foarte clar că nu a fost o întelegere verticală, adică nu există elementul material al unei înţelegeri verticale. Pentru a putea fi considerată o înţelegere verticală, este necesară existenţa unei negocieri între părţi, care să se poată regăsi într-un contract negociat. Contractul încheiat de reclamantă nu este negociat, fiind identic cu cel al celorlalţi distribuitori ai produselor B..

Intentia reclamantei a fost de a cumpăra produsele B. S.R.L., cu aplicarea discount-urilor, nu de a deveni un distribuitor al producătorului.

Instanţa de fond, a încercat să demonteze apărările recurentei-reclamante cu privire la aspectele indicate, privind intenţia doar de a cumpăra şi nu de a deveni distribuitor.

Nu a existat clauză de exclusivitate teritorială, de exclusivitatea de aprovizionare, transmitere know-how, asistenţă tehnică, financiară şi comercială, dreptul de a folosi marca şi însemnurile comerciale ale furnizorului, deci pentru reclamantă nu a existat un contract de distribuţie, fiind doar unul de vânzare cumpărare (având doar denumirea de distribuţie).

Dacă ar fi existat distribuţie şi înţelegere verticală, reclamanta nu ar fi făcut obiectul investigaţiei începute prin aceeaşi decizie 87/2008 pentru vopsele şi lacuri, şi disjunsă prin decizia 389/2011 în cel de-al doilea dosar, soluţionat prin decizia 7/19.02.2016, referitor la achiziţionarea produselor C.. Înţelegerea verticală presupune favorizarea doar a unui producător şi în nici un caz a mai multor producători concomitent.

Decizia contestată nu respectă principiul proporţionalităţii, întrucât amenda aplicată la cifra de afaceri totală a determinat ca valoarea acesteia să fie mai mare decât toate încasările realizate din vânzările de vopsele, fiind, de altfel, dublă faţă de cea aplicată producătorului.

Faptul că amenda ar trebui să se aplice raportându-se la cifra de afaceri aferentă produselor, pentru care nu s-a respectat Legea concurenţei, reiese din modul de formulare al art. 54 din Legea 21/1996.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

A arătat, în esenţă, că dispoziţiile legale au fost corect aplicate, prima instanţă reţinând, pe de o parte, faptul că încălcarea săvârşită are caracter de continuitate, iar momentul de la care curge termenul de prescripţie de 5 ani este data încetării contractului de distribuţie, respectiv 31.12.2005, astfel că la data emiterii deciziei contestate (03.11.2015), dreptul de a aplica sancţiunea nu era prescris, iar pe de altă parte, faptul că Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act care întrerupe cursul termenului de prescripţie, acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive fiind reprezentate de orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării.

În mod temeinic şi legal a reţinut prima instanţă că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru constatarea incidenţei prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenţei.

Prin încheierea din 19.06.2019 s-a dispis suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la pronunţarea CJUE asupra cererii de decizie preliminară formulată în dosarul x/2015 al ICCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal.

La data de 6 octombrie 2021, cauza a fost repusă pe rol în urma pronunţării Hotărârii CJUE din 21.01.2021 în cauza C-308/2021, înscris care a fost depus la dosar.

Ambele părţi au formulat concluzii scrise.

III. Hotărârea instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 55/03.11.2015 (în ceea ce priveşte societatea reclamantă) emisă de Consiliul Concurenţei prin care s-a dispus, între altele, măsura sancţionării cu amendă contravenţională, în cuantum de 236.506 RON, reprezentând 0,720 % din cifra de afaceri totală a societăţii reclamante pe anul 2014, pentru participarea, în calitate de distribuitor, la realizarea unei înţelegeri verticale cu societatea B. S.A., având ca obiect menţinerea preţului de revânzare pentru produsele livrate de către aceasta din urmă.

Pentru a statua în sensul existenţei unui înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect, Consiliul Concurenţei a avut în vedere clauzele de menţinere a preţului de revânzare, din cuprinsul contractelor de distribuţie încheiate de societatea B. S.A. cu distribuitorii săi, printre care şi reclamanta.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins acţiunea, apreciind ca fiind temeinic şi legal actul administrativ contestat, neimpunându-se anularea acestuia.

Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu recurs de reclamanta S.C. A. S.A. care a criticat-o sub trei aspecte, respectiv: (I) prescripţia dreptului autorităţii de concurenţă de a sancţiona înţelegerea pretins anticoncurenţială, (II) insuficienţa materialului probator concludent pentru reliefarea înţelegerii şi a executării acesteia şi (III) individualizarea sancţiunii aplicate.

Analizând punctual critica la adresa legalităţii sentinţei recurate, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a înlăturat judecătorul fondului argumentele recurentei-reclamante pe marginea problemei prescripţiei dreptului pârâtului de a constata şi aplica sancţiunea contravenţională.

Astfel, conform art. 58 din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare la data săvârşirii faptei anticoncurenţiale în prezenta cauză, "(1) Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: (...); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi. (2) Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurenţiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză."

Legiuitorul a stabilit, deci, regula potrivit căreia momentul de început pentru calculul termenului de prescripţie de 5 ani reglementat de art. 58 alin. (1) lit. b) din lege este data încetării practicii anticoncurenţiale.

Or, recurenta reclamantă nu a făcut dovada încetării respectivei practici (prin desistare sau printr-un act sau fapt contrar intervenit ulterior înţelegerii de împărţire a pieţei) la o altă dată decât cea menţionată în decizia Consiliului, în condiţiile în care din actele dosarului reiese că faptul că respectiva înţelegere a fost încheiată şi pusă în aplicare prin contractul nr. x/23.02.2005.

Conform art. 6 din contract, părţile au stabilit durata acestuia ca fiind cuprinsă între data semnării acestuia, 23.02.2005 şi data de 31.12.2005.

Prin urmare, termenul de prescripţie a dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională a început să curgă de la data încetării contractului -31.12.2005, fiind în situaţia unei încălcări continue.

Încălcarea a constituit-o înţelegerea anticoncurenţială, concretizată prin clauzele contractului nr. x/23.02.2005, iar nu achiziţiile efectuate în baza contractului. Actul anticoncurenţial constând în această înţelegere a încetat, aşadar, prin încetarea valabilităţii contractului, iar nu odată cu ultima achiziţie efectuată în temeiul acestuia.

În plus, termenele de prescripţie sunt susceptibile de întrerupere, iar potrivit art. 59 din Legea concurenţei, nu doar acţiunile Consiliului efectuate "în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii" au caracter interuptiv, ci şi "orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare", legiuitorul incluzând în această din urmă categorie de acţiuni, cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, solicitările de informaţii, în scris, ordinul de declanşare a unei investigaţii, începerea procedurilor legale".

Această interpretare a textului de lege a fost de altfel confirmată şi prin hotărârea pronunţată în cauza C-308/19 Whiteland Import-Export S.R.L. de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că: "Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii."

De asemenea, s-a stabilit că "Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere."

Aşadar, potrivit Curţii, o interpretare strictă a reglementării naţionale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripţie prin acte adoptate ulterior în cadrul investigaţiei, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autorităţile naţionale de concurenţă a normelor dreptului concurenţei al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept; pe de altă parte s-a apreciat că acele cauze care intră sub incidenţa dreptului concurenţei al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe. Ca atare, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile, revenind instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiu prezintă, ţinând cont de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări; în aceste condiţii, este obligaţia instanţei naţionale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său, şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii şi în special a textului şi a finalităţii articolului 101 TFUE.

Prin urmare, în ceea ce priveşte actele întreruptive ale cursului prescripţiei, CJUE a reţinut, în esenţă, că o interpretare conform căreia ordinul de declanşare a investigaţiei ar fi ultimul act întreruptiv al cursului prescripţiei, excluzându-se demersurile investigative ulterioare ale autorităţii, se opune articolului 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, atunci când se dovedeşte că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări.

Or, în cauza de faţă, aşa cum a învederat Consiliul Concurenţei, prin datele statistice prezentate, având în vedere numărul mare de cauze cu acest specific, aflate atât pe rolul instanţelor de judecată, cât şi în curs de investigare, există probabilitatea substanţială ca, în privinţa unui număr semnificativ de întreprinderi, demersurile întreprinse până în prezent de Consiliul Concurenţei şi, implicit, scopul intervenţiei acestuia pe pieţele pe care acţionează respectivele societăţi, să fie invalidate de o interpretare restrictivă a normelor privind prescripţia.

În consecinţă, succesiunea reprezentată de emiterea Ordinului nr. 87/14.03.2008 de declanşare din oficiu a investigaţiei, a Ordinului nr. 395/17.02.2011 de disjungere a investigaţiei, a adresele implicând solicitarea de informaţii de la partea reclamantă şi comunicarea rapoartelor de investigaţie, a condus la întreruperea termenului de prescripţie, cu consecinţa începerii curgerii unor noi termene, astfel că la data deciziei litigioase emise la 03.11.2015 nu se împlinise termenul de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii amenzii contravenţionale.

În acest din urmă sens, Înalta Curte reţine că, inclusiv termenul special de prescripţie de 10 ani, calculat în raport de data de 31.12.2005- momentul încetării contractului de distribuţie, a fost respectat prin prisma emiterii deciziei litigioase la 03.11.2015.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la neaplicarea de către Consiliul Concurenţei a legii mai favorabile.

Raţionamentul recurentei potrivit căruia, dacă autoritatea de concurenţă ar fi aplicat Legea concurenţei de la momentul epuizării faptei, amenda ar fi putut coborî sub pragul de 0,5% este vădit eronat.

Aşa cum rezultă din cuprinsul actului normativ de la momentul epuizării faptei, respectiv finele anului 2005, pentru contravenţiile procedurale autoritatea de concurenţă putea aplica a amendă de până ]a 1% din cifra de afaceri, iar pentru faptele substanţiale prevăzute de Legea concurenţei aceasta prevedea doar o limită maximă până la care se putea aplica amenda, respectiv 10% din cifra de afaceri aferentă anului anterior sancţionării. Prin urmare, dacă pentru contravenţiile procedurale legiuitorul a prevăzut un cuantum de până 1 % din cifra de afaceri, cu atât mai mult pentru faptele substanţiale amenda nu putea coborî sub un cuantum de 0,5%, aşa cum în mod eronat susţine recurenta.

În plus, aşa cum se poate observa şi din cuprinsul deciziei contestate, amenda aplicată recurentei a fost în cuantum de 0,7% din cifra de afaceri aferentă anului 2014, cuantum care s-a îndreptat către minimum prevăzut de Legea concurenţei, respectiv 0,5% şi nicidecum către maximum prevăzut de lege de 10 %.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că la momentul emiterii deciziei de sancţionare, Legea concurenţei prevedea un minimum de 0,5% şi un maximum de 10% al amenzii contravenţionale precum şi instituţia recunoaşterii, circumstanţă excepţională care putea determina o reducere a cuantumului amenzii de până la 30 %.

Nu pot fi primite nici criticile ce aduc în discuţie standardul probator. Şi în acest caz recurenta-reclamantă porneşte de la o premisă greşită, ignorând faptul că autoritatea de concurenţă a constatat existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale prin obiect, ceea ce reprezintă "per se" o încălcare a legislaţiei concurenţei, fără a fi necesară şi dovada punerii în aplicare a clauzei anticoncurenţiale.

Instanţa de fond a interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente şi, raportat la situaţia de fapt, a concluzionat şi motivat în mod temeinic şi legal sentinţa recurată sub acest aspect.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că, în situaţia analizată, pentru perioada 2004 - 2006 şi perioada 2007 - 2008, s-a constatat că producătorul B. S.A. şi distribuitorii săi au stabilit, în mod direct, prin clauze contractuale, preţul la care urmau să fie revândute produsele care făceau obiectul contractelor. Mai mult decât atât, înţelegerea a fost întărită de introducerea unor clauze de monitorizare a activităţii distribuitorilor, clauze distincte faţă de cele privind transmiterea unor date necesare optimizării producţiei şi a livrărilor.

Înalta Curte constată că înţelegerea anticoncurenţială de menţinere a preţului de revânzare a fost clar stipulată şi în contractul de distribuţie încheiat de reclamantă, în calitate de distribuitor, cu furnizorul B. S.A.

În atare context, şi în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, care stipulează caracterul ilicit al înţelegerii prin care sunt stabilite în mod direct preţurile de revânzare, încălcarea Legii nr. 21/1996 este flagrantă şi nu necesită administrarea altor mijloace de probă decât simpla prezentare a dovezii existenţei clauzei anticoncurenţiale.

Standardul de probă menţionat de recurenta-reclamantă nu vizează decât înţelegerile anticoncurenţiale prin efect, unde autoritatea de concurenţă este ţinută a dovedi că o înţelegere, aparent licită, a avut ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei şi prin aceasta încalcă legislaţia în materia de referinţă, or, în cazul acordurilor pe verticală de stabilire a preţurilor de revânzare, cum este şi cel analizat în speţă, dovada pretinsă de reclamantă nu este relevantă.

Astfel cum s-a reţinut în mod corect şi în cuprinsul sentinţei recurate, o înţelegere restrictivă "prin obiect", aşa cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, este interzisă, indiferent de consecinţele produse de aceasta, prin simplul fapt al pericolului potenţial pe care îl reprezintă pentru concurenţă.

Înalta Curte reţine că nu este determinantă natura contractului încheiat, anume dacă reprezintă un contract de distribuţie sau un contract de vânzare-cumpărare în cont propriu, din moment ce art. 5 din Legea nr. 21/1996 interzice orice înţelegere expresă sau tacită între agenţii economici/întreprinderi, care are ca obiect sau poate avea ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, prin fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare ori a adaosurilor.

Totodată, referitor la apărarea recurentei cum că voinţa părţilor nu ar fi fost aceea de a încheia un contract de distribuţie în scop de revânzare, ci un contract de vânzare a lacurilor şi vopselelor către partea reclamantă, Înalta Curtea constată că apărarea se întemeiază pe o confuzie între cauza imediată şi cauza mediată a actului juridic, doar acesta din urmă prezentând un caracter concret şi variabil chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice, vizând motivul determinant al încheierii actului juridic pentru fiecare parte.

În aceste condiţii nu se poate recurge la o calificare a raportului contractual pornind doar de la cauza mediată a acestuia avută în vedere de partea reclamantă, căci art. 977 din C. civ. (1864) prevedea că "Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.", textul subliniind deci relevanţa ce trebuie acordată intenţiei comune a părţilor, iar nu celei unilaterale a vreuneia.

Nefondată este şi critica recurentei-reclamante la adresa modului de soluţionare a cererii de reindividualizare a amenzii aplicate, constatând judecătorul fondului, în mod judicios, că decizia autorităţii de concurenţă, sub aspectul individualizării sancţiunii, este la adăpost de critică.

Astfel, considerentele deciziei Consiliului Concurenţei atestă faptul că autoritatea pârâtă a luat în considerare inexistenţa unor sancţiuni anterioare, gravitatea mică a faptei, durata scurtă a încălcării dar şi împrejurarea că înţelegerea anticoncurenţială nu a fost pusă în practică, fiind aplicate reducerile prevăzute în Instrucţiuni.

Totodată, Legea nr. 21/1996, în redactarea atât din perioada săvârşirii faptei anticoncurenţiale, cât şi de la data deciziei nr. 557/2015 litigioase, prevedea expres faptul că aplicarea amenzii se face prin raportare la "cifra de afaceri totală realizată". Altfel spus, în scopul stabilirii sancţiunii contravenţionale, autoritatea naţională de concurenţă nu se raportează la suma veniturilor obţinute de întreprindere din activitatea vizată de înţelegerea anticoncurenţială, ci la cifra de afaceri totală realizată, anume la ansamblul activităţilor desfăşurate de entitatea respectivă în anul de referinţă.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursul declarat de reclamantă A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2391 din 7 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 februarie 2022.