Tax liability for lost excise-exempt profits upheld; State's procedural standing annulled.

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea la achitarea următoarelor despăgubiri: suma de 5.400.000 RON cu titlu de profit mediu net nerealizat de către A. S.R.L. în perioada 2009 - 2014, dobânda comercială aferentă sumei de 33.800 RON consemnată la B. cu titlu de cauţiune pentru perioada 25 iunie 2012 - 03.12.2014, suma de 35.000 RON cu titlu de cheltuieli efectuate de către A. S.R.L. pe parcursul derulării procedurilor administrativ - jurisdicţionale în vederea anulării titlurilor executorii nelegale, suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale către asociatul unic, C., ca urmare a actelor administrative nelegale anulate.

II Hotărârea instanţei de fond

2. Prin sentinţa nr. 115/2021 din 12 aprilie 2021, pronunţată în rejudecare, ca urmare a casării primei sentinţe pronunţate în cauză prin Decizia nr. 1160 din data de 26 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. S.R.L. şi C., în calitate de administrator al A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumelor de 4.161.264 RON profit nerealizat, 516.671,85 RON dobândă legală remuneratorie cu titlu de despăgubiri, a respins în rest pretenţiile băneşti, a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert.

III Recursurile formulate de pârâte

3. Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova (în prezent Autoritatea Vamală Română, care, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 238/2021 pentru înfiinţarea Autorităţii Vamale Române, coroborate cu prevederile H.G. nr. 237/2022 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Vamale Române, pentru litigiile referitoare la activitatea vamală s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi ale direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice şi a dobândit calitate procesuală), în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor.

4. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

5. În motivarea recursului, a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de fond nu a arătat motivele proprii pe care şi-a întemeiat soluţia şi nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările şi obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, a omologat concluziile acestuia şi a întemeiat soluţia exclusiv pe raportul de expertiză, nu motivează care sunt normele de drept material încălcate la emiterea actului administrativ anulat.

6. A mai invocat recurenta încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, soluţia fiind contradictorie în raport cu realitatea probelor, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între actul administrativ fiscal anulat de instanţa de judecată, reprezentat de Decizia de impunere nr. x/31.01.2012 emisă de Direcţia Regională Vamală Craiova, şi prejudiciul pretins a fi suferit de către reclamantă.

7. A arătat recurenta prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi faptul că, prin Decizia de casare nr. 1160/26.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, dacă există o legătură de cauzalitate între încetarea activităţii de producţie a diluanţilor şi un act administrativ emis de autoritatea vamală, acest act este reprezentat de Decizia nr. 01/06.02.2009 de anulare a autorizaţiei de utilizator final, emisă de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Olt (actual Biroul Vamal Olt). Or, Decizia nr. 01/06.02.2009 de anulare a autorizaţiei de utilizator final este un act administrativ distinct şi nu a fost atacat în procedură judiciară de reclamantă, condiţie imperativă impusă de art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru promovarea unei acţiuni în despăgubiri care să fie admisibilă. În acest sens, într-o speţă similară în care reclamantă este D. S.R.L., în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Craiova, prin sentinţa civila nr. 103/10.04.2014, definitivă prin Decizia nr. 3643/17.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a respins acţiunea, reţinând că încetarea activităţii a fost determinată de anularea autorizaţiilor de utilizator final, act administrativ care nu a fost anulat de o instanţă de judecată.

8. Mai mult decât atât, Decizia de anulare a autorizaţiei de utilizator final nr. 01/06.02.2009 emisă de Biroul Vamal Olt a ţinut seama de constatările unui alt raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere, respectiv Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.01.2009 şi Decizia de impunere nr. x/27.01.2009 emise de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, care ulterior au fost desfiinţate de autoritatea fiscală în procedura administrativă, astfel că Decizia nr. 01/06.02.2009 emisă de Biroul Vamal Olt nu are la bază nici măcar actul administrativ anulat de instanţa de judecată, reprezentat de Decizia de impunere nr. x/31.01.2012.

9. Prin Decizia de impunere nr. x/31.01.2012, organele vamale au stabilit doar obligaţii fiscale suplimentare reprezentând accize în sarcina intimatei reclamante şi nu s-a dispus restricţionarea activităţii de producţie diluanţi. Judecătorul fondului nu a avut în vedere că nicio sumă stabilită prin decizia de impunere nu a fost poprită, reclamanta nefiind împiedicată să ruleze capitalul pentru a desfăşura activitatea şi nu au fost instituite măsuri asiguratorii. Reclamanta nu a deţinut bunuri mobile/imobile, astfel că nu a intrat în discuţie blocarea activităţii de producţie ca urmare a unei eventuale valorificări a utilajelor, a instalaţiilor, a spaţiului în care se desfăşura activitatea de producţie ori unde erau depozitate materiile prime şi produsele finite, ca urmare a măsurilor de executare silită întreprinse de organul fiscal pentru realizarea creanţelor stabilite prin Decizia de impunere nr. x/31.01.2012.

10. Raportat la acest aspect, aşa cum a arătat în faţa instanţei de fond, reclamanta, pe parcursul anilor 2009, 2010, 2011 şi 2012, a desfăşurat activitate, obţinând şi profit, aşa cum rezultă din bilanţurile contabile şi din deconturile de TVA, anexate la dosarul cauzei: în anul 2009 a realizat o cifră de afaceri de 5.898.476 RON, aşa cum rezultă din deconturile de TVA; în anul 2010 a realizat o cifră de afaceri de 5.247.637 RON, conform deconturilor TVA; în anul 2011 a realizat o cifră de afaceri de 3.613.470 RON, conform bilanţului depus de societate; în anul 2012 a realizat o cifră de afaceri de 854.696 RON, conform bilanţului contabil; în anul 2013 şi 2014 nu a desfăşurat activitate, aşa cum rezultă din bilanţul depus de societate. În consecinţă, în mod eronat Curtea de Apel Craiova a obligat pârâtele la plata sumei de 4.161.264 RON profit nerealizat de către intimata/reclamantă în perioada 2009-2014, atât timp cât în intervalul 2009 - 2012 aceasta a desfăşurat activitate, obţinând profit, iar în 2013 şi 2014 nu a mai desfăşurat activitate. De altfel, reclamanta nu a mai desfăşurat activitate din proprie iniţiativă, figurând în continuare în evidenţele fiscale ca fiind în funcţiune.

11. Acest aspect rezulta fără dubiu din faptul că, deşi în anul 2014 instanţa de judecată a anulat Decizia de impunere nr. x/31.01.2012, nu a formulat niciodată o cerere la autoritatea vamală competentă pentru obţinerea unei autorizaţii de utilizator final care permite producţie de diluanţi în scutire de accize. Nici pentru cealaltă societate, D. S.R.L., intimatul reclamant C., în calitate de administrator/asociat, nu a solicitat reautorizarea, deşi ar fi îndeplinit toate condiţiile.

12. În ceea ce priveşte omologarea variantei de calcul a dobânzii comerciale, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, consideră că soluţia este nelegală, întrucât actul normativ indicat priveşte dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar, or, în cauză, părţile nu se află în această ipoteză. De asemenea, instanţa de fond nu a avut în vedere că suma ce priveşte dobânzi aste calculată pe o perioadă eronată, de la data de 01.05.2013, data comunicării sentinţei civile nr. 193/30.04.2013 a Curţii de Apel Craiova în dosarul nr. x/2012, prin care s-a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/31.01.2012 (sentinţă care nu este definitivă la acel moment), şi data Deciziei nr. 1160/26.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză (dosar nr. x/2015). Instanţa a validat nelegal varianta de calcul a expertului judiciar privind suma de 516.671.85 RON, în condiţiile în care în raportul de expertiză judiciară nu este indicat modul de calcul al acesteia.

13. Recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ., a arătat că sentinţa este nemotivată cu privire la faptul că Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză. Prin întâmpinarea formulată în primul stadiu procesual, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, motivat de faptul că nu este emitentul vreunui act administrativ emis în sarcina intimaţilor, astfel că în mod eronat Ministerul Finanţelor a fost obligat la plata unor sume reprezentând despăgubiri.

14. Cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a arătat că raţionamentul judecătorului fondului privind excepţia tardivităţii este eronat, întrucât sentinţa nr. 189/17.03.2017 a Curţii de Apel Craiova, prin care a fost respinsă excepţia tardivităţii acţiunii, a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1160/26.02.2020, astfel că în cauză nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat, întrucât instanţa de fond avea obligaţia reanalizării excepţiei tardivităţii acţiunii în rejudecare, motiv pentru care se impune casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea excepţiei tardivităţii acţiunii şi respingerea cererii de chemare în judecată ca tardiv formulată.

15. În ceea ce priveşte fondul cauzei, consideră că sentinţa nr. 115/12.04.2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova este nemotivată, întrucât instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, rezumându-se la o enumerare a concluziilor expertului în ceea ce priveşte sumele de plată în sarcina pârâtelor. Mai mult decât atât, nu au fost luate în considerare argumentele prezentate în cadrul apărărilor formulate şi a dovezilor aduse în sprijinul celor susţinute de organul fiscal, preluându-se doar concluziile expertului. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

16. Cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, a arătat că a fost interpretat şi aplicat eronat art. 19 din Legea nr. 554/2004, consideră că soluţia este contradictorie în raport cu realitatea probelor, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între actul administrativ fiscal anulat de instanţa de judecată, reprezentat de Decizia de impunere nr. x/31.01.2012 emisă de Direcţia Regională Vamală Craiova, şi prejudiciul pretins a fi suferit de către reclamantă.

17. S-au învederat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi s-a arătat că, prin Decizia de casare nr. 1160/26.02.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, dacă există o legătură de cauzalitate între încetarea activităţii de producţie a diluanţilor şi un act administrativ emis de autoritatea vamală, acest act este reprezentat de Decizia nr. 01/06.02.2009 de anulare a autorizaţiei de utilizator final emisă de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Olt (actual Biroul Vamal Olt). Or, Decizia nr. 01/06.02.2009 de anulare a autorizaţiei de utilizator final este un act administrativ distinct şi nu a fost atacat în procedură judiciară de reclamantă, condiţie imperativă impusă de art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru promovarea unei acţiuni în despăgubiri. A învederat că, într-o speţă similară în care reclamanta a fost D. S.R.L., în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Craiova, prin sentinţa nr. 103/10.04.2014, definitivă prin Decizia nr. 3643/17.11.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a respins acţiunea reţinând că nu există legătură de cauzalitate între Decizia de impunere anulată de instanţa de judecată şi un eventual prejudiciu suferit de societate pentru încetarea activităţii de producţie diluanţi, încetarea activităţii D. S.R.L. fiind determinată de anularea autorizaţiilor de utilizator final, act administrativ care nu a fost anulat de o instanţă de judecată.

18. A arătat recurenta că Decizia de anulare a autorizaţiei de utilizator final nr. 01/06.02.2009 emisă de Biroul Vamal Olt a ţinut seama de constatările unui alt raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere, respectiv RIF nr. x/27.01.2009 şi Decizia de impunere nr. x/27.01.2009 emise de către Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Craiova, care ulterior au fost desfiinţate de autoritatea fiscală în procedura administrativă, astfel că Decizia nr. 01/06.02.2009 emisă de Biroul Vamal Olt nu are la bază nici măcar actul administrativ anulat de instanţa de judecată, reprezentat de Decizia de impunere nr. x/31.01.2012 emisă de Direcţia Regională Vamală Craiova.

19. Prin Decizia de impunere nr. x/31.01.2012, organele vamale au stabilit doar obligaţii fiscale suplimentare reprezentând accize în sarcina reclamantei şi nu s-a dispus restricţionarea activităţii de producţie diluanţi. Judecătorul fondului nu a avut în vedere că nicio sumă stabilită prin decizia de impunere nu a fost poprită, reclamanta nefiind împiedicată să ruleze capitalul pentru a desfăşura activitatea, şi nu au fost instituite măsuri asiguratorii. Reclamanta nu a deţinut bunuri mobile/imobile, astfel că nu a intrat în discuţie blocarea activităţii de producţie ca urmare a unei eventuale valorificări a utilajelor, a instalaţiilor, a spaţiului în care se desfăşura activitatea de producţie ori unde erau depozitate materiile prime şi produsele finite, ca urmare a măsurilor de executare silită întreprinse de organul fiscal pentru realizarea creanţelor stabilite prin Decizia de impunere nr. x/31.01.2012. Raportat la acest aspect, reclamanta, pe parcursul anilor 2009, 2010, 2011 şi 2012, a desfăşurat activitate, obţinând şi profit, aşa cum rezultă din bilanţurile contabile şi din deconturile de TVA anexate la dosar.

20. Prin urmare, în mod eronat Curtea de Apel Craiova a obligat pârâtele la plata sumei de 4.161.264 RON profit nerealizat de către reclamantă în perioada 2009 - 2014, atât timp cât în intervalul 2009 - 2012 aceasta a desfăşurat activitate, obţinând profit, iar în 2013 - 2014 nu a mai desfăşurat activitate. De altfel, reclamanta nu a mai desfăşurat activitate din proprie iniţiativă, figurează în continuare în evidenţele fiscale ca fiind în funcţiune. Acest aspect rezultă fără dubiu din faptul că, deşi în anul 2014 instanţa de judecată a anulat Decizia de impunere nr. x/31.01.2012, nu a formulat o cerere la autoritatea vamală competentă pentru obţinerea unei autorizaţii de utilizator final care permitea producţie de diluanţi în scutire de accize. Nici pentru cealaltă societate, D. S.R.L., reclamantul C., în calitate de administrator/asociat, nu a solicitat reautorizarea, deşi ar fi îndeplinit toate condiţiile. În acest sens este adresa nr. x/21.05.2021, prin care Biroul Vamal Olt precizează că, de la data de 01.01.2013 şi până în prezent, cele două societăţi nu au solicitat eliberarea unor autorizaţii de utilizator final în vederea producerii de diluanţi.

21. În ceea ce priveşte omologarea variantei de calcul al dobânzii comerciale în cuantum total de 516.671,85 RON, conform prevederilor O.G. nr. 13/2011, este nelegală, judecătorul fondului nu a avut în vedere că suma ce priveşte dobânzi este calculată pe o perioada eronată, de la data de 01.05.2013, data comunicării sentinţei civile nr. 193/30.04.2013 a Curţii de Apel Craiova în dosarul nr. x/2012, prin care s-a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/31.01.2012 (sentinţă care nu este definitivă la acel moment) şi data Deciziei nr. 1160/26.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză (dosar nr. x/2015).

IV Apărările formulate în recurs

22. A. S.R.L. şi C., în calitate de administrator al A. S.R.L., au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ambelor recursuri ca neîntemeiate.

23. În esenţă, s-a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, acesta nefiind parte în cauză, D.G.R.F.P. Craiova făcând confuzie între calitatea de pârât, pe care în această cauză o are Statul Român, şi calitatea de reprezentant al Statului român, precum şi a excepţiei tardivităţii, având în vedere că a fost respectat termenul de 1 an de introducere a acţiunii în despăgubire, precum şi faptul că în mod corect instanţa de fond nu s-a mai pronunţat pe fondul excepţiei tardivităţii, deoarece, astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 1160/2020, celelalte cereri respinse de către prima instanţă în primul ciclu procesual nu au format obiect al criticilor părţilor în calea de atac, intrând în putere de lucru judecat.

24. S-a mai arătat că motivele de recurs circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., invocate de ambele recurente, sunt neîntemeiate. Instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a analizat întreg lanţul cauzal determinat de emiterea actelor administrative nelegale, şi nu numai eventuala legătură dintre ultima verigă (prejudiciul) şi prima verigă (emiterea actelor administrative nelegale). În accepţiunea instanţei de recurs, persoanei juridice i s-a restricţionat accesul la activitatea pe care o desfăşura prin anularea autorizaţiei de utilizator final şi a declaraţiilor pe propria răspundere, necesare pentru a funcţiona conform legii. Aşadar, actele administrative anulate irevocabil de instanţele de judecată au generat cu necesitate înscrierea în evidenţele fiscale în sarcina intimatei - reclamante a unor obligaţii fiscale suplimentare cu titlu de accize şi TVA, inclusiv accesorii care în realitate nu erau datorate.

25. Instanţa de fond, în rejudecare, a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege privind repararea pagubei produse prin faptele ilicite ale autorităţilor publice. Având în vedere dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., instanţa de fond, în rejudecare, avea obligaţia respectării dispoziţiilor deciziei pronunţate de instanţa de control judiciar, astfel încât a dispus efectuarea unei noi expertize contabile, cu fixarea unor noi obiective care să răspundă cerinţelor din decizia de casare pronunţată în cauză.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

26. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6), "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", şi pct. 8), "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", din C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate, recursuri care vor fi examinate împreună, având în vedere că sunt invocate aceleaşi motive de casare, Înalta Curte constată următoarele:

27. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

28. Prin sentinţa nr. 189 din data de 17 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

29. Împotriva sentinţei nr. 189 din data de 17 martie 2017 a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. Prin Decizia nr. 1160 din data de 26 februarie 2020, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

30. Prin sentinţa recurată, pronunţată după trimiterea spre rejudecare, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 4.161.264 RON profit nerealizat şi a sumei de 516.671,85 RON dobândă legală remuneratorie cu titlu de despăgubire.

31. În examinarea motivelor de casare, Înalta Curte va avea în vedere faptul că sentinţa recurată a fost pronunţată ca urmare a casării primei sentinţe pronunţate în cauză, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1), (3) şi (4) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate a fost obligatorie pentru instanţa care a rejudecat fondul după trimiterea spre rejudecare.

32. Sunt fondate motivele de recurs care vizează calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor, în mod greşit fiind admisă acţiunea în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

33. Astfel cum s-a reţinut anterior, prin sentinţa nr. 189 din data de 17 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice. Prin recursul formulat împotriva acestei sentinţe, reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

34. Prin Decizia nr. 1160 din data de 26 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Prin încheierea din şedinţa publică din data de 12 februarie 2020, pronunţată la data la care au avut loc dezbaterile în recurs şi la care a rămas în pronunţare, anterior constatării cauzei în stare de judecată şi acordării cuvântului reprezentantului recurentei reclamante pentru dezbaterea recursului, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost recurată, şi a rectificat citativul.

35. Pentru aceste motive, în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor, fără a avea în vedere faptul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive prin prima sentinţa pronunţată în cauză, această dispoziţie nu a fost recurată prin recursul formulat de reclamantă, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a fost recurată.

36. În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:

37. Raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, sentinţa recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanţa le-a avut în vedere pentru admiterea cererii. Obligaţia de motivare nu impune şi o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susţinere a părţilor, ci expunerea raţionamentului juridic care a determinat aprecierea asupra acestora şi convingerea judecătorului pentru soluţia pronunţată.

38. Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, faptul că prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit limitele şi problemele ce vor fi dezbătute, prin considerente obligatorii pentru instanţa de rejudecare, astfel că rejudecarea nu poate viza decât ceea ce s-a stabilit prin îndrumările deciziei, iar acestea vizează stabilirea întinderii prejudiciului efectiv suferit de reclamantă ca urmare a unor acte administrativ fiscale nelegale anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive. A reţinut dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de despăgubire, cu privire la prejudiciu a expus motivele pentru care a reţinut profitul net mediu ce ar fi fost realizat în perioada 2009 - 2014, raportarea la perioada anterioară 2005 - 2013, cuantumul redus al dobânzii, conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru ipoteza în care debitorul nu se află într-un raport de profesionist cu pârâtul. Contrar susţinerilor din recurs, a înlăturat motivat apărarea referitoare la faptul că decizia de anulare a autorizaţiei de utilizator final nu a fost contestată şi nu s-a solicitat reacordarea autorizaţiei ulterior anulării actelor administrative fiscale care impuneau obligaţii suplimentare.

39. Sunt nefondate, în raport de cele reţinute, şi susţinerile privind faptul că instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, rezumându-se doar la o enumerare a concluziilor expertului în ceea ce priveşte sumele stabilite ca obligaţie de plată în sarcina pârâtelor.

40. Potrivit dispoziţiilor art. 264 din C. proc. civ., judecătorul apreciază în mod liber asupra probelor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare. În rejudecare, instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize pentru a stabili întinderea prejudiciului efectiv în condiţiile şi ipotezele art. 19 din Legea nr. 554/2004, ţinând seama de decizia de casare prin care s-a stabilit că se impune refacerea expertizei, întrucât nu a fost clarificată teza probatorie. Instanţa de fond a arătat motivele pentru care a reţinut, potrivit calculelor efectuate prin raportul de expertiză, profitul net ce ar fi fost realizat în perioada 2009-2014, a expus motivele pentru care a reţinut varianta modului de calcul al profitului mediu ce ar rezulta exclusiv din activitatea de comercializare produse accizabile, întrucât actul administrativ prejudiciabil invocat este decizia prin care s-a anulat autorizarea exclusiv a acestui tip de activitate. De asemenea, a înlăturat obiecţiunile la expertiză formulate de pârât, apreciind că nu se evidenţiază alte aspecte economice sau fiscale care ar fi putut influenţa într-un mod predictibil şi determinabil profitul mediu în perioada de referinţă la care s-a raportat expertul.

41. Motivele de recurs referitoare la excepţia tardivităţii acţiunii sunt nefondate.

42. Prin sentinţa nr. 189 din data de 17 martie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâte. Pârâtele nu au formulat recurs împotriva acestei sentinţe, iar faţă de această împrejurare, excepţia tardivităţii nu a fost analizată prin decizia de casare.

43. Instanţa de fond, în rejudecare, în mod corect a avut în vedere limitele casării stabilite prin decizia de casare, potrivit dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ.. Împotriva soluţiei pronunţate asupra excepţiei tardivităţii pârâtele nu au formulat recurs, sub acest aspect fiind statuat definitiv, prin sentinţa recurată exclusiv de reclamantă, asupra excepţiei invocate de pârâte.

44. Motivele de recurs privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, lipsa legăturii de cauzalitate între actul administrativ fiscal anulat de instanţa de judecată şi prejudiciul pretins de către reclamantă, sunt nefondate, având în vedere Decizia de casare nr. 1160 din data de 26 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ale cărei dezlegări asupra problemelor de drept dezlegate erau obligatorii pentru instanţa care a rejudecat fondul, obligată să judece din nou, în limitele casării.

45. Soluţionarea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 implică îndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, şi anume: existenţa unei fapte ilicite săvârşită cu vinovăţie constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanţă; producerea unui prejudiciu; legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamant.

46. Prin Decizia de casare nr. 1160 din data de 26 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a reţinut că prima instanţă a constatat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, dintre condiţiile prevăzute de C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale fiind stabilit de prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unui prejudiciu cert şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, celelalte cerinţe, privind fapta ilicită şi vinovăţia autorilor faptei, fiind considerate dovedite.

47. Reclamantă invocase faptul că, prin actele administrative a căror nelegalitate a fost constatată prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, i s-a cauzat un prejudiciu determinat de imposibilitatea de exercitare a acelor activităţi pentru care îi era necesară eliberarea autorizaţiei de utilizator final, autorizaţie care i-a fost anulată printr-un act subsecvent primei decizii de impunere emise asupra contribuabilului.

48. Situaţia de fapt reţinută a fost următoarea: reclamanta a fost supusă unei prime inspecţii fiscale finalizate prin emiterea Deciziilor de impunere nr. x/27.01.2009 şi nr. y/20.03.2009; contestaţiile au fost soluţionate prin Decizia nr. 183/24.06.2010, prin care s-a dispus desfiinţarea în totalitate a celor două acte administrative fiscale, urmând ca organele vamale, respectiv organele de inspecţie fiscală, să procedeze la reanalizarea cauzei în funcţie de cele arătate în cuprinsul deciziei; au fost refăcute atât controlul vamal, finalizat prin emiterea Deciziei de impunere nr. x/31.01.2012, cât şi cel fiscal, în urma căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x/27.04.2012, contestaţiile împotriva acestora au fost respinse prin Decizia nr. 198/27.04.2012, respectiv prin Decizia nr. 328/27.07.2012; aceste decizii au fost contestate, fiind constituit dosarul nr. x/2012 pe rolul Curţii de Apel Craiova, având ca obiect acţiunea în anularea Deciziei nr. 198/27.04.2012, precum şi dosarul nr. x/2012 al aceleiaşi instanţe, având ca obiect anularea Deciziei nr. 328/27.07.2012; reclamanta a obţinut soluţii favorabile, de anulare a respectivelor acte contestate, soluţiile fiind irevocabile.

49. Înalta Curte a constatat, prin decizia de casare, cu privire la condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat societăţii, contrar soluţiei pronunţate de prima instanţă, că această cerinţă este îndeplinită, întrucât s-a făcut dovada necesităţii funcţionării activităţii de producţie şi comercializare produse accizabile derulate de către recurenta reclamantă numai în condiţiile obţinerii autorizaţiei de utilizator final, iar prin emiterea actelor de impunere fiscală revocate în procedura administrativă şi a celor anulate de instanţele judecătoreşti s-a blocat accesul reclamantei la obţinerea autorizaţiei, aceasta fiind înregistrată cu obligaţii fiscale neachitate către bugetul de stat rezultate din actele de impunere nelegal emise.

50. Concret, s-au stabilit următoarele: în privinţa operaţiunilor de producere şi comercializare a produselor energetice în regim de scutire de la plata accizelor, derulate de către recurenta reclamantă anterior anului 2009, s-a produs o restricţionare a societăţii la acest tip de activitate economică, prin emiterea Deciziei nr. 001/06.02.2009, prin care s-au anulat autorizaţia de utilizator final nr. x/23.04.2008 şi Declaraţiile pe proprie răspundere nr. y/24.01.2008 şi w/31.03.2008; prin Decizia nr. 002/11.03.2009 de respingere a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 001/06.02.2009, s-a reţinut că reclamanta a produs, în afara antrepozitului fiscal, produse energetice accizate (Firnis 103, Diluant ASS 501 şi DiluantT SE 101) pentru care normele legale prevăd obligaţia autorizării în acest sens şi plata accizelor la bugetul de stat; stabilirea încadrării tarifare şi a efectelor fiscale corespunzătoare pentru produsele Diluant SE 101, Firnis 101, Diluant ASS 501, Diluant SET 101 şi Firnis 103 a fost examinată în cadrul dosarului nr. x/2012, în care s-a pronunţat Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 45/30.01.2015, reţinându-se, irevocabil, că "aceste produse, fabricate de A. S.R.L., sunt prin parametrii fizico-chimici solvenţi organici, nu se includ în art. 175 Codul fiscal, fiind încadraţi la poziţia tarifară 381400, poziţie care nu este purtătoare de accize."

51. A mai reţinut Înalta Curte, prin decizia de casare, faptul că recurenta reclamantă a fost împiedicată, în perioada cuprinsă între data emiterii Deciziei nr. 001/06.02.2009 şi data pronunţării unei soluţii irevocabile în dosarul nr. x/2012, să desfăşoare activitatea de producere şi comercializare a produselor reţinute în mod nelegal ca fiind supuse accizării, întrucât instanţele judecătoreşti au statuat că acestea nu erau purtătoare de accize, iar Deciziile de anulare a autorizaţiei de utilizator final nr. x/23.04.2008 şi a Declaraţiilor pe proprie răspundere nr. y/24.01.2008 şi nr. w/31.03.2008 au dobândit caracter nelegal, dată fiind anularea actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat soluţiile cuprinse în Decizia nr. 001/2009 şi Decizia nr. 002/2009.

52. Pe cale de consecinţă, reţinând existenţa unor fapte ilicite ale organelor fiscale implicate în emiterea actelor administrative fiscale anulate de către instanţele judecătoreşti, precum şi în emiterea unor acte administrative ce au fost lipsite de orice temei legal, drept consecinţă a anulării actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat, prin decizia de casare s-a constatat că este îndeplinită cerinţa existenţei unei legături de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, întrucât, în lipsa acestor fapte, reclamanta ar fi putut să-şi desfăşoare în continuare activitatea economică pe care o realiza anterior anului 2009. Pentru aceste motive, prin decizia de casare s-a constatat că este eronată soluţia primei instanţe prin care s-a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că, în lipsa cazierului fiscal, reclamanta ar fi îndeplinit celelalte condiţii ale desfăşurării activităţii de producţie de diluanţi, respectiv existenţa celorlalte autorizaţii necesare pentru desfăşurarea activităţii.

53. Acestea fiind dezlegările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept şi limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, potrivit dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ., sunt nefondate motivele de recurs prin care se contestă existenţa faptelor ilicite ale organelor fiscale implicate în emiterea actelor administrative fiscale anulate de către instanţele judecătoreşti, precum şi în emiterea unor acte administrative ce au fost lipsite de orice temei legal, drept consecinţă a anulării actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat, şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

54. Motivele de recurs privind obligarea la plata prejudiciului constând în profit nerealizat de către reclamantă în perioada 2009 - 2014, întrucât în intervalul 2009 - 2012 aceasta a desfăşurat activitate, obţinând profit, iar în 2013 - 2014 nu a mai desfăşurat activitate, nu a formulat cerere la autoritatea vamală competentă pentru obţinerea unei autorizaţii de utilizator final care permite producţie de diluanţi în scutire de accize, omologarea variantei de calcul a dobânzii comerciale, conform O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 01.05.2013 - 26.02.2020, în condiţiile în care în raportul de expertiză judiciară nu este indicat modul de calcul, sunt, de asemenea, nefondate.

55. Instanţa de fond a stabilit prejudiciul constând în profitul net ce ar fi fost realizat în perioada 2009 - 2014, perioadă în care reclamanta a fost împiedicată să desfăşoare activitatea de comercializare produse accizabile energetice, întrucât nu s-au adus dovezi suplimentare care să ateste că restul activităţii economice desfăşurate de societate ar fi fost împiedicată ori influenţată în vreun fel, precum şi dobânda legală remuneratorie calculată pentru perioada 1.05.2013 (raportat la sentinţa nr. 193/30.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012) - 26.02.2020 (raportat la Decizia nr. 1160/26.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, fără a cumula dobânda comercială şi fiscală calculată potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, faţă de natura prejudiciului, circumscris răspunderii materiale prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

56. În ceea ce priveşte cea de a treia condiţie, existenţa unui prejudiciu cert, Înalta Curte a constatat, prin decizia de casare, cu referire la prejudiciul cauzat prin imposibilitatea de a desfăşura activitatea economică pe care o derula reclamanta anterior controlului fiscal încheiat în anul 2009, estimat la suma de 5.400.000 RON, reprezentând profitul mediu net nerealizat în perioada 2009 - 2012, că această condiţie de antrenare a răspunderii civile delictuale a fost insuficient motivată de către prima instanţă, motivele fiind, totodată, contradictorii, fără a se putea efectua un control judiciar asupra raţionamentului logico-juridic avut în vedere de către judecătorul fondului, astfel: deşi în cererea de chemare în judecată a fost estimat un prejudiciu reprezentat de pierderea suferită cu titlu de profit mediu net nerealizat în perioada 2009 - 2014, expertiza contabilă efectuată în cauză a avut ca obiectiv determinarea prejudiciului brut nerealizat, chestiune distinctă de cea fixată prin obiectul şi cauza juridică din acţiune; deşi prin precizări reclamanta a solicitat să fie avută în vedere perioada 2005 - 2008 drept reper de estimare a profitului mediu net cerut ca element al prejudiciului pretins în cauză, la stabilirea obiectivelor expertizei contabile a avut în vedere perioada noiembrie 2005 - august 2008.

57. Aşadar, s-a constatat prin decizia de casare, nu s-a clarificat, de către prima instanţă, care a fost teza probatorie pentru care calculul profitului mediu brut nerealizat s-a efectuat prin raportare la profitul pe trimestre şi luni din perioada noiembrie 2005 - august 2008, fiind relevant, în accepţiunea instanţei de control judiciar, ca media profitului net să fie calculată prin raportare la întreaga perioadă în care persoana juridică a derulat acea activitate economică la care i s-a restricţionat accesul prin anularea autorizaţiei de utilizator final şi a declaraţiilor pe proprie răspundere, necesare pentru a funcţiona conform legii.

58. A concluzionat Înalta Curte prin decizia de casare faptul că este cert că reclamanta a suferit un prejudiciu prin împiedicarea de a exercita activitatea de producţie şi comercializare a produselor pentru care erau necesare autorizaţii de utilizator final şi declaraţii pe proprie răspundere de natura celor anulate fără temei de către organele fiscale, însă, fiind necesară expertiza tehnică de specialitate contabilă, a dispus casarea sentinţei atacate şi trimiterea dosarului spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu fixarea obiectivelor expertizei contabile în raport de cele solicitate prin cererea de chemare în judecată (profitul mediu net nerealizat, nu cel brut) şi de teza probatorie avută în vedere pentru alegerea perioadei de referinţă în vederea calculării acestui profit nerealizat, element determinant în stabilirea prejudiciului cert suferit de societate.

59. În mod corect instanţa de fond a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare pentru a stabili întinderea prejudiciului efectiv produs reclamantei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care, conform normelor de drept comun, cu care se completează Legea contenciosului administrativ, trebuie să fie cert sub aspectul existenţei şi întinderii sau determinabil.

60. De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond, pentru stabilirea prejudiciului produs reclamantei, faţă de cele menţionate anterior, profitul net care ar fi fost realizat în perioada 2009 - 2014, perioadă în care reclamanta a fost împiedicată să desfăşoare activitatea de comercializare produse accizabile, prin raportare la perioada anterioară, 2005 - 2013, în care şi-a desfăşurat normal activitatea.

61. Prejudiciul în sumă de 4.161.264 RON este profitul nerealizat pentru perioada 2009 - 2014, calculat în baza profitului mediu rezultat exclusiv din activitatea de comercializare produse accizabile, actul administrativ prejudiciabil invocat fiind decizia prin care s-a anulat autorizarea exclusiv a acestui tip de activitate.

62. Sunt nefondate susţinerile recurentelor, având în vedere că reclamanta a fost împiedicată, în perioada cuprinsă între data emiterii Deciziei nr. 001/06.02.2009 şi data pronunţării unei soluţii irevocabile în dosarul nr. x/2012, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 45/30.01.2015, să desfăşoare activitatea de producere şi comercializare a produselor reţinute în mod nelegal ca fiind supuse accizării, întrucât instanţele judecătoreşti au statuat că acestea nu erau purtătoare de accize, iar Deciziile de anulare a autorizaţiei de utilizator final nr. x/23.04.2008 şi a Declaraţiilor pe proprie răspundere nr. y/24.01.2008 şi w/31.03.2008 au dobândit caracter nelegal ca urmare a anulării actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat soluţiile cuprinse în Decizia nr. 001/6.02.2009 şi Decizia nr. 003/11.03.2009.

63. Sunt nefondate şi motivele de recurs privind dobânda legală, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, acordată în vederea reparării efective şi integrale a prejudiciului, modul de calcul al dobânzi rezultând din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuată la fond, în rejudecare.

64. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că este fondat recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova (în prezent Autoritatea Vamală Română) în numele Ministerului Finanţelor, în ceea ce priveşte motivul referitor la lipsa calităţii procesuale pasive în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind nefondate recursurile formulate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu (în prezent Autoritatea Vamală Română).

VI Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

65. Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu (în prezent Autoritatea Vamală Română). Va admite recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova (în prezent Autoritatea Vamală Română) în numele Ministerului Finanţelor, va casa în parte sentinţa şi, în rejudecare, va constata că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Va menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu (în prezent Autoritatea Vamală Română) împotriva sentinţei nr. 115/2021 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova (în prezent Autoritatea Vamală Română) în numele Ministerului Finanţelor împotriva sentinţei nr. 115/2021 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa şi, în rejudecare:

Constată că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.