Constitutional admissibility of expropriation compensation norms and requirement for separate referral order

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cadrul procesual

1.1 Prin încheierea din data de 27.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019:

(i) a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes şi inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării Dispoziţiei Primarului General nr. 1002/14.06.2019;

(ii) a respins capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării Dispoziţiei Primarului General nr. 1002/14.06.2019, astfel cum a fost precizat, ca neîntemeiat, în cauza privind pe reclamanta A. S.A, intervenienta B. S.A şi pe pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Unitatea Administrativ Teritorială Sectorul 4 Bucureşti prin Primar, Consiliul Local Sector 4, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti;

1.2. Împotriva încheierii din 27.04.2021 a Tribunalului Bucureşti au declarat recurs reclamanta A. S.A., pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti şi intervenienta B. S.A

2. Hotărârea atacată

Prin decizia nr. 2842 din 22 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta-reclamantă A. S.A, ca inadmisibilă.

(ii) a respins excepţia nulităţii recursului declarat de B. S.A.;

(iii) a respins recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A, recurenţii-pârâţi Primarul General al Municipiului Bucureşti, Unitatea Administrativ teritorială a Municipiului Bucureşti şi recurentul-intervenient B. S.A împotriva încheierii de şedinţă din 27.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local Sector 4 şi Unitatea Administrativ Teritorială a Sectorului 4 Bucureşti prin Primar, ca nefondate.

3. Recursul exercitat împotriva hotărârii instanţei de recurs, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale

Împotriva soluţiei Curţii de Apel Bucureşti, de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 233/2018 pentru modificarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, în ansamblul ei, precum şi a prevederilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (1), art. 8, art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 teza I, art. 9 alin. (4), art. 21 din Legea nr. 255/2010, recurenta-reclamantă A. S.A a formulat recurs, în termen legal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În dezvoltarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că textele de lege a căror neconstituţionalitate a invocat-o încalcă prevederile Constituţiei României, mai exact a articolelor în raport de care a invocat neconstituţionalitatea, astfel cum au fost expuse în cuprinsul paginilor 2-3 ale cererii de recurs, şi, după prezentarea pe larg a contextului factual al cauzei, a arătat că respingerea cererii de sesizare a fost motivată generic şi abstract (paginile 71-72 din decizie), fără vreo referire concretă la îndeplinirea condiţiilor de sesizare a Curţii Constituţionale şi, în primul rând, la condiţia de sesizare privind legătura cu cauza.

Incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost susţinută de recurentă din perspectiva pronunţării instanţei asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin însăşi decizia de soluţionare a recursului şi nu printr-o încheiere distinctă, aşa cum prevede art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, a considerat că instanţa a nesocotit prevederile art. 29 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea Curţii Constituţionale, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, opinând în sensul că regimul special prevăzut de legiuitor cu privire la pronunţarea asupra sesizării Curţii Constituţionale, indiferent că soluţia este de admitere sau de respingere, printr-o încheiere separată, are menirea de a da expresie principiului celerităţii soluţionării cererilor de sesizare în care se reclamă încălcări de tip constituţional, astfel încât Curtea Constituţională să poată fi sesizată într-un termen urgent, având în vedere că o încălcare a Constituţiei reprezintă un pericol grav pentru statul de drept ce impune o intervenţie neîntârziată în analiza de către singurul organ complet, şi anume Curtea Constituţională a României.

De asemenea, raţiunea pronunţării printr-o încheiere de şedinţă separată de sentinţa asupra fondului cauzei rezidă chiar în oferirea posibilităţii justiţiabililor de a exercita controlul judecătoresc de constituţionalitate asupra acesteia în mod independent de orice hotărâre pronunţată în cauză, cu celeritate, având în vedere efectele şi implicaţiile pe care le poate avea pronunţarea Curţii Constituţionale asupra unei eventuale neconstituţionalităţi cu privire la prevederile legale incidente în litigiu asupra soluţiei pronunţate în cauză.

În susţinerea opiniei formulate, a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 decembrie 2010, redând considerentele apreciate relevante în speţă, şi a subliniat faptul că soluţia îşi are sprijin chiar în art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, punând în evidenţă caracterul de chestiune prejudicială a excepţiei de neconstituţionalitate. Totodată, pentru identitate de raţiune, a considerat că aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât legea prevede acelaşi regim de soluţionare, prin încheiere distinctă, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. În plus, nelegalitatea rezultată din această modalitate de pronunţare derivă din regimul juridic diferit al căilor de atac ce pot fi exercitate. Astfel, pe de o parte, cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare, se poate formula calea de atac a recursului, iar, pe de altă parte, cu privire la respingerea recursurilor formulate în cauză, această soluţie este definitivă, fiind supusă doar unei eventuale căi de atac de retractare.

A mai susţinut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva regimului juridic aplicabil hotărârilor judecătoreşti, în speţă a prevederilor art. 460 şi art. 461 din C. proc. civ., din care rezidă unicitatea căii de atac, apreciind sub acest aspect că nulitatea hotărârii pronunţate cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este absolută, necondiţionată de vătămare în sensul art. 176 pct. 6 din acelaşi Cod, provenind din nerespectarea unei cerinţe legale extrinseci a actului de procedură, respectiv nepronunţarea prin încheiere distinctă asupra acestui incident procedural, astfel cum impune art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

În final a susţinut necesitatea pronunţării unei încheieri distincte din raţiuni de ordin administrativ, având în vedere că nu se trimite Curţii Constituţionale întregul dosar al cauzei, şi a concluzionat în sensul că, procedând în această manieră, instanţa a încălcat principiul celerităţii ce guvernează această materie, reglementat în mod indirect de legiuitor prin termenele deosebit de scurte instituite: declararea recursului în 48 de ore de la pronunţare, precum şi judecarea recursului în 3 zile, în acord cu art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din CEDO din perspectiva duratei rezonabile, evocând considerentele relevante din Decizia nr. 546 din 7 iulie 2020 a Curţii Constituţionale.

Hotărârea atacată a fost criticată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinându-se că în mod nelegal prima instanţă nu s-a pronunţat motivat asupra condiţiei de admisibilitate a cererii de sesizare privind legătura cu cauza în raport de fiecare excepţie de neconstituţionalitate invocate, fiind incidentă teza potrivit căreia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, deşi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 5 alin. (1), art. 7, art. 9 alin. (4) şi art. 21 din Legea nr. 255/2010 prin raportare la principiile constituţionale privind accesibilitatea, claritatea şi precizia normei de drept, respectiv la predictibilitatea acesteia, precum şi prin raportare la dispoziţiile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, în raport de motivarea primei instanţe privind neîndeplinirea condiţiei pagubei iminente prin prisma pretinsei consemnări a despăgubirii, prin decizia pronunţată instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând în mod eronat că nu ar fi fost îndeplinite condiţiile de admisibilitate cu o motivare succintă şi abstractă, prin intermediul unui singur paragraf.

Aşadar, instanţa de recurs a limitat pretinsa analiză a situaţiei normelor reclamate ca neconstituţionale la o apreciere teoretică şi abstractă, fără legătură cu modul concret în care a fost motivată prin recurs legătura cu cauza a acestor excepţii, analizarea în bloc a excepţiilor de neconstituţionalitate necorespunzând unei analize şi cercetări concrete a acestora, conforme standardului naţional de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi din perspectiva standardului european de protecţie al art. 6 paragraful 1 din CEDO.

În opinia recurentei, verificarea condiţiei de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale constând în legătura cu cauza implica în mod necesar analiza argumentată, inclusiv sub aspectul temeiurilor înlăturării motivelor sale prin care justifica cererea de sesizare, în raport de fiecare dintre articolele din Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 255/2010 însăşi, ce făceau obiectul cererii de sesizare cu mai multe excepţii de neconstituţionalitate distincte, astfel cum le-a prezentat în pag. 16-18 ale cererii de recurs. De asemenea, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, a subliniat recurenta, în contextul trimiterilor făcute la jurisprudenţa europeană, la cea a instanţei supreme naţionale, precum şi la cea constituţională naţională în materie, aceste cerinţe prezentate sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, motivarea hotărârii fiind edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în hotărârile judecătoreşti, pentru a da instanţelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar, în vederea îndeplinirii condiţiei procesului echitabil.

Cât priveşte ultimul motiv de casare invocat, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanţa a respins în mod greşit cererea de sesizare, apreciind că nu ar fi întrunită condiţia de admisibilitate prevăzută de acest text de lege, în sensul legăturii cererii de sesizare cu soluţionarea cauzei.

A considerat că toate excepţiile invocate aveau legătură cu recursul, iar aspectele invocate prin recurs nu numai că aveau legătură cu soluţionarea cauzei, ci constituiau chiar baza motivării instanţei de fond sub aspectul considerării ca fiind neîndeplinită condiţia pagubei iminente doar prin raportare la consemnarea despăgubirii pe numele expropriatorului, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 255/2010.

A reluat recurenta argumentele în considerarea cărora a considerat că legătura cu cauza era pe deplin justificată şi a arătat că instanţa de recurs a interpretat în mod eronat semnificaţia sintagmei legale "(...) care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia" prin raportare la problematica cazului, expunând în susţinere concluziile rezultate din interpretarea istorică şi teleologică a normei incidente.

Reţinând că excepţiile invocate nu pot avea efect hotărâtor în soluţionarea cauzei, iar în situaţia în care acestea ar fi declarate neconstituţionale nu ar afecta cu nimic modalitatea de soluţionare a cererii de suspendare, instanţa, practic, nu a aplicat art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 232/2004, în sensul că nu a analizat legătura cu cauza, ci o altă condiţie neprevăzută de Legea nr. 47/1992, respectiv aceea de a stabili dacă există un efect hotărâtor asupra cauzei.

Subliniază că nelegalitatea soluţiei este cu atât mai evidentă cu cât argumentele principale din recurs se referă chiar la modul în care prima instanţă a calificat greşit noţiunea de consemnare a despăgubirii la dispoziţia expropriatorului, având mai mult decât legătură cu cauza, având chiar un efect hotărâtor neconstituţionalitatea normelor ce reglementează consemnarea despăgubirii. Faptul că instanţa a aplicat normele din Legea nr. 255/2010, reclamate ca neconstituţionale, ca urmare a respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reprezintă o denegare de dreptate, mai ales în condiţiile refuzului instanţei de a înlătura normele vădit neconstituţionale prin mecanismul de protecţie instituit prin art. 20 din Constituţie raportat la CEDO în materia protecţiei dreptului de proprietate.

În concret, recurenta susţine că instanţa s-a substituit Curţii Constituţionale în atributul ei exclusiv de a da o interpretare constituţională dispoziţiei legale atacate şi pe care şi-a întemeiat soluţia atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs prin decizia finală de respingere a recursului.

A mai susţinut că instanţa nu a ţinut seama de modificările intervenite prin Legea nr. 232/2004, de jurisprudenţa CCR în care s-a analizat legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei, în sensul că aceasta presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, pentru a fi satisfăcute exigenţele art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

În speţă, efectul declarării ca neconstituţionale a art. 5 alin. (1), art. 7, art. 9 alin. (4), art. 21 din Legea nr. 255/2010, ar fi permis instanţei de recurs să desfiinţeze soluţia primei instanţe care a considerat, contrar Constituţiei României, că nu ar fi întrunite condiţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, în sensul că nu ar fi existat nicio pagubă iminentă prin deposedarea de bunuri fără plata efectivă a unei despăgubiri juste (nu doar pe valoarea de grilă a terenului, fără plata construcţiilor edificate în baza unor autorizaţii legale) şi prealabilă (în sensul de a se afla la dispoziţia expropriatului şi nu a expropriatorului).

În continuare, a reiterat argumentele îndeplinirii condiţiei legăturii cu cauza pentru fiecare dintre excepţiile de neconstituţionalitate invocate, care reglementează condiţia consemnării despăgubirii, astfel cum rezultă din paginile 22-27 ale cererii de recurs, şi a conchis arătând că, chiar în ipoteza în care s-ar accepta concluzia eronată a instanţei, conform căreia efectele deciziei de expropriere ar fi limitate la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat şi consemnarea despăgubirilor la dispoziţia expropriatorului, excepţiile de neconstituţionalitate invocate îşi păstrează relevanţa în soluţionarea prezentei cauze, atât timp cât neconstituţionalităţile invocate vizează o neconstituţionalitate generală, chiar a legii, în temeiul căreia a fost emisă decizia de expropriere şi a operat transferul dreptului de proprietate şi pretinsa consemnare a despăgubirilor (Legea nr. 233/2018 pentru modificarea Legii nr. 255/2010), precum şi o neconstituţionalitate specială, a dispoziţiilor Legii nr. 255/2020 care reglementează transferul dreptului de proprietate prin actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat şi consemnarea arbitrară a despăgubirilor doar la dispoziţia expropriatorului într-un cuantum la fel de arbitrar fixat unilateral, fără controlul prealabil al instanţei de judecată, astfel cum se produce în regimul exproprierii prevăzut de Legea nr. 33/1994.

Pentru motivele prezentate pe larg în cererea de recurs, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate sub aspectul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pentru nelegalitate, nemotivare, contradictorialitate şi greşita aplicare a normelor de drept material şi rejudecarea pe fond a cererii cu consecinţa respingerii excepţiei de inadmisibilitate a acesteia, să se constate întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi să se dispună sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate.

4. Apărările formulate în cauză. Aspecte procedurale

Intimaţii-pârâţi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti prin primar şi Consiliul Local al Sectorului 4 Bucureşti au formulat întâmpinare prin care, în esenţă, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea soluţiei pronunţate prin decizia atacată ca temeinică şi legală.

La rândul lor, intimaţii-pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti prin Primar General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti au formulat întâmpinare prin care, în principal, pe cale de excepţie, au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând să se constate nulitatea acestuia, iar, în subsidiar, au combătut susţinerile recurentei pe fondul căii de atac formulate, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti ca temeinică şi legală.

A formulat întâmpinare şi intimata-intervenientă B. S.A, prin intermediul căreia a susţinut argumentele recurentei formulate în susţinerea motivelor de casare invocate, solicitând admiterea recursului.

În cauză, au fost depuse şi note scrise de către recurenta-reclamantă şi de către intimaţii-pârâţi Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 4 Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin care au combătut susţinerile şi apărările părţii adverse, reiterând, în egală măsură, propriile argumente invocate prin cererea de recurs, respectiv întâmpinările formulate.

La termenul din data de 7 decembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti prin Primar General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, şi, după deliberare, a respins-o reţinând că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând hotărârea atacată prin raportare la criticile recurentei subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., la apărările din întâmpinări şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce succed.

1. Analizând criticile invocate în recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, în primul rând, faptul că, în calitate de instanţă de control judiciar are de analizat cererea de recurs în limitele trasate prin calea de atac promovată de parte, respectiv în ceea ce priveşte soluţia Curţii de Apel Bucureşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 233/2018 pentru modificarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, în ansamblul ei, precum şi a prevederilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (1), art. 8, art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 teza I, art. 9 alin. (4), art. 21 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare ca urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În speţă, recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea soluţiei pronunţate asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin însăşi decizia de soluţionare a recursului şi nu printr-o încheiere distinctă, astfel cum prevede art. 29 din Legea nr. 47/1992, apreciind că au fost nesocotite prevederile alin. (4) şi (5) ale acestui text de lege.

Din această perspectivă a afirmat, pe de o parte, că a suferit o vătămare ce decurge din împrejurarea nepronunţării instanţei asupra cererii de sesizare printr-o încheiere separată, vătămare ce constă în atingerea adusă principiului liberului acces la justiţie în ceea ce priveşte posibilitatea efectivă de a învesti Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, fiind încălcat art. 6.1. din CEDO.

Pe de altă parte, a arătat că nulitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin hotărârea de soluţionare a cauzei şi nu prin încheiere distinctă, este una absolută, necondiţionată de vătămare, în sensul art. 176 alin. (6) C. proc. civ.

Criticile recurentei sunt nefondate şi vor fi respinse.

Înalta Curte constată că pronunţarea instanţei de recurs şi asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin aceeaşi decizie prin care a soluţionat şi căile de atac declarate în cauză, şi nu prin încheiere distinctă, nu a fost de natură să-i aducă părţii o reală vătămare ce ar impune anularea hotărârii atacate, în condiţiile în care aceasta a avut posibilitatea să declare recurs împotriva soluţiei de respingere în termenul legal calculat de la pronunţarea soluţiei, termen indicat în mod expres în dispozitivul deciziei atacate, iar motivarea căii de atac a putut fi făcută într-un termen de aceeaşi durată calculat de la comunicarea hotărârii, dispoziţiile art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, permiţând acest lucru. De altfel, recurenta-reclamantă a declarat şi motivat recursul cu respectarea legii, uzând, prin urmare, de calea de atac prevăzută de legiuitor şi, totodată, a avut posibilitatea să-şi expună criticile cu privire la soluţia pronunţată.

Deşi sub acest aspect a invocat efectele unor hotărâri ale Curţii Constituţionale în această materie a interpretării art. 29 din Legea nr. 47/1992, apreciind că raţiunea pronunţării printr-o încheiere de şedinţă separată de sentinţa asupra fondului cauzei rezidă chiar în oferirea posibilităţii justiţiabililor de a exercita controlul judecătoresc de constituţionalitate asupra acesteia, în mod independent de orice hotărâre pronunţată, cu celeritate, afirmaţiile părţii nu pot fi primite având în vedere că a avut posibilitatea exercitării căii de atac în termenul prevăzut de lege, iar în proces şi-a expus propriul punct de vedere asupra admisibilităţii cererii formulate, respectiv a legăturii textelor de lege presupus neconstituţionale cu soluţionarea cauzei, toate chestiunile invocate fiind supuse dezbaterilor contradictorii ale părţilor.

Ca atare, nu se poate susţine că a avut loc o încălcare a dreptului părţii la apărare sau a dreptului părţii la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, respectiv a dreptului acesteia la un proces echitabil, garantate de art. 6 şi art. 13 din C. proc. civ., respectiv art. 6 din CEDO.

În altă ordine de idei, aşa cum a reţinut şi instanţa de contencios constituţional prin jurisprudenţa sa constantă, pregătirea căilor de atac promovate, în condiţiile legii, reprezintă obligaţia părţii interesate, care trebuie să manifeste diligenţă în acest sens, cu atât mai mult cu cât recursul împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare vizează exclusiv condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, fiind astfel limitat la aceste aspecte ce nu presupun considerente sau interpretări ample ori documentări de natură a-l pune într-o reală dificultate pe autorul cererii de sesizare.

Prin urmare, nu se poate susţine cu suficient temei că prin comunicarea motivelor pentru care a fost respinsă cererea de sesizare abia odată cu decizia pronunţată pe fondul cauzei, s-a încălcat principiul celerităţii soluţionării acestei solicitări. În plus, este de observat că jurisprudenţa selectată de recurentă în susţinerea criticii de nelegalitate invocate vizează statuări ale Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte îndeplinirea, de către actele de sesizare a acesteia, respectiv a încheierii reglementate de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a condiţiilor prevăzute de lege referitoare la conţinutul sesizării, mai exact, motivarea încheierilor de sesizare, instanţa de contencios constituţional prevăzând ca sancţiune pentru nerespectarea acestei condiţii restituirea actelor de sesizare neconforme către instanţele de judecată trimiţătoare, în vederea remedierii acestor deficienţe, nicidecum nulitatea actului procedural.

Or, dacă s-ar accepta ideea avansată de recurentă, pentru identitate de raţiune în situaţia respingerii cererii de sesizare, sancţiunea ce ar putea interveni pentru nerespectarea condiţiilor extrinseci ale actului de procedură, ar putea consta într-o restituire a actului pentru îndeplinirea acestor cerinţe prevăzute de lege şi nu constatarea nulităţii absolute a acestuia.

Împrejurarea că în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 legiuitorul a statuat că, în situaţia în care excepţia este inadmisibilă, adică nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute la alin. (1) - (3) ale aceluiaşi text de lege, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, nu înseamnă că este obligată să se pronunţe printr-o încheiere distinctă, din moment ce nu a prevăzut în mod expres acest aspect, ci doar faptul că are obligaţia motivării soluţiei de respingere din perspectiva analizării condiţiilor de admisibilitate, obligaţie îndeplinită de instanţa de recurs în hotărârea atacată. Împrejurarea că s-a pronunţat prin decizie atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respingând-o ca inadmisibilă în mod argumentat, cât şi asupra recursurilor cu examinarea cărora a fost învestită, nu are relevanţă atât timp cât a respectat prevederile legale referitoare la motivare din perspectiva condiţiilor de admisibilitate şi a pronunţat soluţia prin hotărâre, astfel cum sunt acestea prevăzute în art. 424 C. proc. civ.

Totodată, este de observat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a analizat solicitarea părţii, în limita competenţei stabilite prin lege şi a argumentat soluţia pronunţată prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie, soluţie împotriva căreia partea a avut posibilitatea să promoveze recurs, în acord cu dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi nr. XXXVI/2006 pronunţate într-un recurs în interesul legii, instanţa de control judiciar având astfel posibilitatea să verifice conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, astfel că nu se poate susţine cu suficient temei că hotărârea ar fi fost pronunţată cu nerespectarea regulilor de procedură şi că ar fi fost încălcate principiul celerităţii şi dreptul solicitantului la un remediu efectiv.

Pe cale de consecinţă, în prezenta cauză nu a fost dovedită vătămarea produsă prin faptul că soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale s-a făcut prin decizia atacată, iar nu printr-o încheiere distinctă, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. De altfel, prin declararea prezentei căi de atac, în termenul legal, eventuala vătămare ce i-ar fi fost produsă recurentei a fost acoperită, astfel că şi din această perspectivă nu se poate reţine că ar fi întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

2. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte constată că nici un atare motiv nu este incident in cauză, hotărârea instanţei cuprinzând considerentele detaliate în mod corespunzător obligaţiei legale de motivare a soluţiei pronunţate.

În speţă, subsumat acestui motiv de nelegalitate ce vizează nemotivarea hotărârii, recurenta a susţinut teza potrivit căreia soluţia pronunţată de instanţa de recurs nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Concret, a arătat că instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând în mod eronat că nu ar fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate, cu o motivare succintă şi abstractă, în cadrul unui singur paragraf, fiind analizate astfel, în bloc, toate excepţiile de neconstituţionalitate invocate, fără o cercetare concretă a acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia părţii, instanţa ar fi trebuit să verifice condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare constând în legătura cu cauza, în mod concret, printr-o analiză argumentată inclusiv sub aspectul temeiurilor înlăturării motivelor sale în raport de fiecare dintre articolele ce formau obiectul cererii de sesizare.

Contrar alegaţiilor recurentei, Înalta Curte constată că motivarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale răspunde exigenţelor legii, fiind în concordanţă cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO.

Astfel, în fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa a stabilit cadrul legal raportat la situaţia de fapt relevantă, normele de drept aplicabile şi a expus raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, în limitele competenţei sale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în speţă verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare.

Împrejurarea că instanţa nu a analizat punctual îndeplinirea condiţiei legăturii cu cauza prin prisma fiecăruia dintre textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost invocată, ci prin raportare la toate aceste articole din Legea nr. 255/2010 şi din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, reţinând că reglementează condiţia consemnării despăgubirii şi că nu pot avea un efect hotărâtor în soluţionarea cauzei, dat fiind specificul acesteia, nu este echivalenta unei nemotivări a soluţiei pronunţate.

Cum motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de instanţă la pronunţarea hotărârii, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei acesteia, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă, Înalta Curte constată, în calitate de instanţă de control judiciar, că recurenta a avut posibilitatea să formuleze critici prin prisma considerentelor ce au fundamentat soluţia pronunţată, iar motivarea soluţiei atacate îi permite exercitarea prezentului control judiciar.

Aşadar, hotărârea instanţei de recurs răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, considerentele acesteia conţinând analiza cerinţei de admisibilitate ce vizează legătura textelor de lege presupus neconstituţionale cu soluţionarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a se aminti că nu trebuie confundată cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor sau subargumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante ce fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că această critică a recurentei este neîntemeiată, nefiind de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa, chiar dacă nu a urmat ca structură de argumentare raportarea în mod explicit la fiecare dintre susţinerile recurentei privind existenţa legăturii cu soluţionarea cauzei formulate prin prisma fiecărui text de lege considerat neconstituţional, astfel cum au fost expuse în cererea de sesizare, totuşi, prin întregul raţionament expus în considerentele hotărârii recurate, a răspuns în mod implicit aspectelor în discuţie.

În egală măsură, Înalta Curte nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie prin prisma lipsirii recurentei de dreptul la un proces echitabil ca urmare a unei omisiuni a instanţei de a realiza un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, respectiv a modului în care instanţa a motivat soluţia pronunţată, atât timp cât hotărârea recurată prezintă un raţionament logico-juridic fundamentat pe valorificarea materialului probator administrat.

De altfel, dacă raţionamentul expus prin considerentele hotărârii atacate este sau nu în acord cu normele de drept material incidente în speţă, reprezintă o chestiune ce va fi analizată în cadrul motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, ipoteza nemotivării soluţiei pronunţate nu poate fi reţinută.

3. Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor legale incidente speţei.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2)Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3)Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. (4)Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5)Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1),(2) sau(3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Prin intermediul acestor norme, legiuitorul atribuie instanţelor în faţa cărora a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate o competenţă limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite de alin. (1), (2) şi (3) ale articolului citat supra. Ca atare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia a fost ridicată să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei printr-o încheiere motivată, în ipoteza contrară urmând să dispună respingerea sesizării formulate.

Cum cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, deoarece excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Astfel cum în mod corect a apreciat instanţa învestită cu cererea de sesizare, Înalta Curte reţine că normele legale pretins afectate de vicii de neconstituţionalitate nu îndeplinesc condiţia existenţei legăturii cu soluţionarea cauzei, întrucât aspectele de neconstituţionalitate vizează, aşa cum s-a arătat, Legea nr. 233/2018 pentru modificarea Legii nr. 255/2010, în ansamblul ei, precum şi prevederile art. 9 alin. (2) şi alin. (4), art. 22 alin. (1) şi (8), art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 teza I şi art. 21 din Legea nr. 255/2010, fiind invocate de parte în cadrul juridic determinat de formularea unei cereri de suspendare a executării Dispoziţiei de expropriere nr. 1002/14.06.2019, mijloc procedural prin intermediul căruia instanţa este ţinută să verifice numai dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente.

În speţă, atât instanţa de fond, cât şi cea de recurs, au concluzionat că nu este îndeplinită condiţia pagubei iminente, iar recurenta a invocat neconstituţionalitatea unor norme legale în legătură cu îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, care nu au însă incidenţă în pricina dedusă judecăţii, în sensul că nu pot influenţa soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat, câtă vreme cele două condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Contrar alegaţiilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa nu a considerat neîndeplinită condiţia pagubei iminente doar prin raportare la consemnarea despăgubirii pe numele expropriatorului, din considerentele expuse la paginile 74-75 ale hotărârii recurate rezultând că instanţa a reţinut neîndeplinirea condiţiei de fond a pagubei iminente în sensul că prejudiciul material nu poate fi considerat viitor, raportat la aspectul potrivit căruia actul a cărei suspendare s-a solicitat şi-a produs deja efectele, aşa încât demersul judiciar al părţii nu ar mai putea avea, practic, finalitatea urmărită.

Legătura cu soluţionarea cauzei vizează incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată cu privire la soluţia ce se va pronunţa în cauza aflată pe rolul instanţei de judecată, adică decizia instanţei de contencios constituţional ar trebui să fie în măsură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii instanţei judecătoreşti, ceea ce presupune existenţa unei legături directe şi nemijlocite între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

Or, în speţa dedusă judecăţii o asemenea legătură între textele de lege pretins a fi neconstituţionale şi soluţionarea cauzei nu poate fi stabilită câtă vreme actul administrativ în discuţie nu mai poate fi suspendat întrucât şi-a produs efectele în totalitate, iar pe calea cererii de suspendare întemeiate pe dispoziţiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 nu se stabileşte dacă actul este sau nu legal, ci, exclusiv dacă există o îndoială serioasă, întemeiată pe elemente obiective, în privinţa legalităţii actului contestat, aspecte ce pot fi verificate printr-o examinare sumară a actului, fără cercetarea efectivă a fondului cauzei.

În aceste condiţii, având în vedere că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a analizat solicitarea părţii prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie şi la obiectul dedus judecăţii, reţinând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte constată că nu se poate reţine că recurenta-reclamantă nu a beneficiat de o analiză a condiţiilor de sesizare în faţa instanţei învestite cu soluţionarea acesteia.

De asemenea, modalitatea în care instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a făcut interpretarea şi aplicarea normelor incidente nu poate reprezenta o depăşire a atribuţiilor sale în sensul arătat de recurenta-reclamantă în pagina 20 a cererii de recurs şi nici nu poate reprezenta o denegare de dreptate, întrucât din considerentele hotărârii recurate nu rezultă o astfel de împrejurare, instanţa analizând excepţia de neconstituţionalitate doar prin prisma condiţiilor de admisibilitate ale sesizării, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformităţii textelor de lege contestate cu normele constituţionale.

Pe cale de consecinţă, constatând că toate susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate şi că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii criticate nici din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi aceste critici şi va constata că soluţia atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul formulat de formulat de reclamanta A. S.A.., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 2842 din 22 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2022.