Insurance Guaranty Fund payment deadline triggered by final penal judgment date, not communication

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 21937/26.11.2019 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 de euro şi 4452 de RON, solicitată prin cererea de plată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 701 din 5 august 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 701 din 5 august 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., neîncadrat în drept, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susţinut că intimatul-pârât respins cererea de plată ca tardivă, apreciind că termenul pentru executarea voluntară a început să curgă de la data de 14.05.2019, fara a avea în vedere două aspecte.

În primul rând, în situaţia cauzelor penale, pentru punerea în executare a dispoziţiilor civile, se aplică legea civilă, potrivit art. 581 din C. proc. pen.. ("hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.").

În raport de aceste dispoziţii legale, termenul de 90 de zile începe să curgă de la data comunicarea hotărârii judecătoreşti, astfel încît nu se poate reţine că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de 14.05.2019, data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 458/14.05.2019, întrucât această decizie a fost redactată la data de 13.06.2019 şi comunicată la data de 21.06.2019, potrivit dovezii de comunicare.

Prin urmare, în opinia recurentei, momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea 213/2015, este data comunicării hotărârii penale, astfel că sentinţa recurată a fost pronunţată cu ignorarea textele de lege mai sus invocate.

În legătură cu fondul cauzei, recurenta apreciază că nu pot fi primite argumentele invocate de intimat, în sensul că ar fi avut posibilitatea de a formula cererea de plată încă de la data pronunţării deciziei penale nr. 458/14.05.2019, anexând doar un certificat de grefă din care să rezulte dispozitivul hotărârii menţionate, întrucât dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 213/2015, sunt clare în sensul că, dacă documentaţia aferentă cererii de plată este incompletă se poate solicita de către FGA completarea acesteia într-un termen de 10 zile, iar în situaţia în care completarea nu se realizează în acest interval, cererea este respinsă.

Or, hotărârea penală a fost comunicată la data de 21.06.2019, aşa încât exista riscul ca cererea să fie respinsă întrucât nu s-ar fi conformat completării documentaţiei în termenul de 10 zile.

4. Procedura derulată în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pe motiv că nu au fost invocate considerente de ordin legal care să poată fi încadrate în motivele de recurs de la art. 488 din C. proc. civ., argumentele expuse prin cererea de recurs reprezentând o reevaluare a contestaţiei depuse în primă instanţă.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

Excepţia nulităţii recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., şi respinsă în şedinţa publică din 7 decembrie 2022.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, care se pot încadra în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea de plată depusă la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 19.08.2019 (data poştei - f.56 dosar fond) şi înregistrată sub nr. x/25.08.2019, petenta A. a solicitat suma de 3.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, 1.452 daune materiale şi 10.000 euro daune morale, stabilite în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Târgovişte.

Prin decizia nr. 21937/26.11.2019, intimatul-pârât a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

Reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 21937/26.11.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 de euro şi 4452 de RON.

Soluţionând cauza, prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând legalitatea actului administrativ contestat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurenta - reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

După cum corect a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Ipoteza incidentă în cauză este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut în raporturile dintre recurenţi şi FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi anume la data la care a fost recunoscut prin decizia penală nr. 458/14.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Aşadar termenul în discuţie nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

Nefiind un termen de prescripţie, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privinţa datei de la care începe să curgă nici în privinţa suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Dreptul de creanţă dedus judecăţii s-a născut prin sentinţa penală nr. 407/13.12.2018, pronunţată de către Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de A., partea responsabilă civilmente S.C. B., prin lichidator judiciar C. fiind obligată la plata sumei de .1452 RON cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 10.000 euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii) cu titlu de daune morale.

Sentinţa penală a rămas definitivă prin decizia penală nr. 458/14.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin respingerea apelului formulat de partea responsabilă civilmente S.C. B., prin lichidator judiciar C..

Aşadar, data naşterii dreptului de creanţă este 14.05.2019, dată de la care începe să curgă termenul de 90 zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât potrivit art. 415 C. proc. pen. "hotarârile instantei penale devin executorii la data când au ramas definitive."

Prevederile art. 551 alin. (1) pct. 4 C. proc. pen. stabilesc că "Hotărârea primei instanţei rămâne definitivă la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speţă este aplicabilă a doua teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv 14.05.2019, data pronunţării deciziei penale nr. 458/14.05.2019 a Curţii de Apel Ploieşti prin care a devenit definitivă sentinţa nr. 407/13.12.2018 pronunţată de către Judecătoria Târgovişte, în condiţiile în care dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut ulterior intrării în faliment a societăţii de asigurare.

Or, cererea de plată a fost trimisă prin poştă intimatului FGA la data de 19.08.2019 şi înregistrată sub nr. x/25.08.2019, deci cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de control judiciar constată că alegaţia recurentei privind data naşterii dreptului său de creanţă prin raportare la prevederile art. 581 C. proc. pen.., potrivit cu care dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile se execută potrivit legii civile, nu poate fi primită ca argument în sensul că termenul de 90 de zile începe să curgă de la data comunicării deciziei penale a Curţii de Apel Ploieşti.

Trimiterea la executarea potrivit legii civile are sensul de trimitere la modalitatea de punere în executare, în sensul de procedură de urmat, cum anume se declanşează şi se desfăşoară actele de executare a despăgubirilor civile, nefiind nicidecum de natură a modifica sau deroga prevederile speciale din art. 550 şi art. 551 C. proc. pen.. cu privire la momentul în care o hotărâre penală devine executorie, anume la momentul rămânerii definitive, şi nu la momentul comunicării deciziei, astfel cum în mod corect a constatat prima instanţă.

Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, acestea guvernează deplin relaţiile sociale şi se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

Mai mult decât atât, nu poate fi primită argumentarea recurentei cu privire la folosirea unui certificat de grefă referitoare la soluţia definitivă pronunţată în dosarul în discuţie, în sensul că ar fi existat riscul ca cererea să fie respinsă, pe motivul unei eventuale neîncadrări în termenul de 10 zile stabilit de lege pentru completarea dosarului cu acte, întrucât soluţia definitivă pronunţată într-o cauză aflată pe rolul instanţelor de judecată poate fi dovedită cu certificatul referitor la soluţiile pronunţate de instanţă, în care se va face menţiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă/irevocabilă, în ce mod, arătându-se şi data de când aceasta a rămas definitivă/irevocabilă.

Acest certificat se eliberează în condiţiile prevăzute de art. 160 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 17.12.2015 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015), cu modificările şi completările ulterioare, iar textul de lege sus indicat din Norma 16/2015 a ASF referindu-se tocmai la cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, respectiv declaraţia pe proprie răspundere în sensul susţinerii acestor documente justificative cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze şi să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligaţia legală de a găsi toate mijloacele necesare soluţionării cererilor şi de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluţionare a cererilor în cadrul legii.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că prin formularea şi înregistrarea la instituţia pârâtă a cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, reţinând că decizia contestată a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 701 din 5 august 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2022.