Municipality appeal dismissed; drilling and excavation permit tax annulled as one-time levy on surface area affected

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii şi procedura derulată în primă instanţă

1.1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 26.09.2014 în dosar nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Primăria Comunei Ghioroc, prin Primar, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. x/23.07.2014, prin care s-a stabilit, în sarcina reclamantei, obligaţia de plată a unui debit în cuantum de 1.673.000 RON, cu titlu de taxă pentru eliberare autorizaţie de foraje şi excavări, precum şi anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4809/09.09.2014.

1.2. Prin precizarea de acţiune formulată pentru termenul din 09.12.2014, reclamanta a solicitat chemarea în judecată şi a Comunei Ghioroc, în calitate de pârâtă şi a invocat excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant al pârâtei Primăria Comunei Ghioroc, în ceea ce priveşte pe S.C. B. S.R.L., ca urmare a nedovedirii acestei calităţi şi a încălcării prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 şi ale art. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 514/2003, cu consecinţa anulării actelor depuse de reprezentanta acesteia la dosarul cauzei.

1.3. Prin sentinţa nr. 439 din 09.12.2014, pronunţată în dosar nr. x/2014, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând în esenţă incidenţa dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 07.01.2015 sub nr. x/2014.

1.4. Prin sentinţa nr. 130 din 20.05.2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a S.C. B. S.R.L. şi s-a constatat că aceasta nu are calitatea de reprezentant al Primăriei şi Comunei Ghioroc; a fost admisă acţiunea şi au fost anulate Decizia de impunere nr. x/23.07.2014 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 4809/09.09.2014.

1.5. Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele Comuna Ghioroc şi Primăria Comunei Ghioroc, prin care au solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în integralitate a sentinţei atacate şi, rejudecând, respingerea acţiunii ca nefondată, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

1.6. Prin decizia nr. 409/06.02.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentele-pârâte Primăria Comunei Ghioroc şi Comuna Ghioroc împotriva sentinţei nr. 130 din 20 mai 2015 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal; a casat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecarea fondului la aceeaşi instanţă, menţinând celelalte dispoziţii referitoare la soluţionarea excepţiei lipsei dovezii de reprezentant.

2. Hotărârea primei instanţei, în faza rejudecării cauzei

Prin sentinţa nr. 43 din 3 februarie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal:

(i) a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special C. sub supravegherea administratorului judiciar D. Timiş - Societate civila profesională de insolvenţă comercială, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Comunei Ghioroc şi Comuna Ghioroc;

(ii) a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/23.07.2014 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 4809/09.09.2014 emise de pârâte, urmând ca pârâta să procedeze la dresarea unei noi decizii de impunere pentru suma de 9.728 RON reprezentând taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări datorată de reclamantă pentru suprafaţa afectată de foraje sau excavări în anul 2009, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză de experţii E., F. şi G.;

(iii) a constatat prescrisă stabilirea taxei pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări aferentă suprafeţei afectate de foraje sau excavări în anul 2008, conform aceluiaşi raport de expertiză supra arătat;

(iv) a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 48.202 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente părţii din pretenţii admise.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 43 din 3 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Primăria Comunei Ghioroc şi Comuna Ghioroc, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentele-pârâte au arătat că instanţa a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, atunci când a apreciat că este datorată o singură dată plata taxei cu titlu de autorizaţie de excavare prevăzută de Codul fiscal, doar pentru anul 2009.

Soluţia dată rezultă din corelarea eronată a probelor administrare în dosarul cauzei cu interpretarea legislaţiei incidente, taxa fiind datorată anticipat ori de câte ori contestatorul a afectat o nouă suprafaţă de teren pentru exploatarea de balastieră.

Legislaţia nu reglementează această taxă ca o obligaţie fiscală unică, ci raţionamentul de determinare şi plată are ca reper întinderea suprafeţelor de teren afectate de exploatare, ori de câte ori ar urma să aibă loc afectarea unei alte suprafeţe.

Din probatoriul administrat rezultă fără echivoc că în perioada 2010-2013, pentru care a şi fost emisă decizia fiscală, intimata a procedat la afectarea succesivă a unor suprafeţe de teren, conform propriilor sale declaraţii puse la dispoziţia ANRM şi comunicate de către aceasta instituţie prin adresa nr. x/2013, în condiţiile în care intimata a refuzat să ne comunice suprafaţa afectată de exploatare deşi am făcut în mod repetat solicitări scrise către aceasta.

Obligaţia stabilită prin decizie nu reprezintă o obligaţie anuală, ci cumulează perioada în care intimata era obligată să solicite şi să achite anticipat autorizaţia şi taxa aferentă tuturor terenurilor afectate în mod succesiv pe durata anilor 2010-2013.

Instanţa de fond nu a cuantificat în mod corect taxa pentru excavare, întrucât a reţinut doar aspectele de activitate de foraj, fiind exclusă activitatea de excavare şi, mai mult, în mod greşit s-a raportat doar la anul 2009, fără a avea în vedere şi activitatea de exploatare din anii 2010-2013.

De asemenea, au fost eliminate de la analiză mai multe probe lămuritoare pentru determinarea întinderii suprafeţei şi stabilirea obligaţiei fiscale, sens în care menţionează schiţă de amplasament depusă de recurentele-pârâte din care rezultă că suprafaţa efectivă în discuţie este mult mai mare.

Prin raportul de expertiză întocmit de expertul H. a fost apreciată cel mai corect suprafaţa, fiind identificată o suprafaţă de 236450 mp, cea de-a doua expertiză limitându-se doar la estimarea suprafeţei pentru realizarea forajelor, astfel că în mod greşit instanţa şi-a însuşit exclusiv cea de a doua expertiză judiciară, când s-a raportat ca perioadă doar la anul 2009.

Instanţa de fond a nesocotit şi faptul că intimata nu a afectat doar o dată, ci în mod consecutiv alte noi suprafeţe, atunci când reţine că autoritatea publică ar fi transformat taxa într-o taxă anuală.

Caracterul unic al taxei de excavare urmează a fi interpretat în sensul că nu se datorează în fiecare an pentru aceeaşi suprafaţă, dar se datorează cu titlu anticipat ori de câte ori vor fi afectate alte suprafeţe noi de teren pentru care subzistă obligaţia de solicitare a autorizaţiei pe excavare, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 267 alin. (4) Codul fiscal şi pct. 134 din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală .

Recurentele-pârâte au formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 Codul de procedură fiscală, decizia nr. 4809/09.09.2014 emisă de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Ghioroc prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/23.07.2014, prin care s-a stabilit în sarcina acesteia obligaţia de plată a unui debit în cuantum de 1.673.000 RON, cu titlu de taxă pentru eliberare autorizaţie de foraje şi excavări pentru anii 2010, 2011, 2012 şi 2013.

Astfel, este de menţionat faptul hotărârea recurată în prezenta cauză a fost pronunţată în fond după casare în baza Deciziei nr. 409/06.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizie prin care s-a reţinut, în esenţă, următoarele:

"(...) Având în vedere distincţiile făcute prin Decizia nr. 27/2017 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, faţă de împrejurarea că prin dispoziţiile art. 267 alin. (4) din Codul fiscal este instituită o singură taxă pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări, care se calculează raportat la numărul de metri pătraţi de teren afectat efectiv de foraj sau excavaţie, iar nu la suprafaţa ocupată pentru activitatea de exploatare, în speţă nu apare ca fiind justificată calcularea acestei taxei raportat la cei 4 ani de exploatare (2010-2014) şi nici nu rezultă modul de calcul al acesteia raportat la suprafaţa de teren.

Aplicând calculul pe cei 4 ani consecutivi, la ceea ce ar părea să fie suprafaţa de exploatare (în creştere, an de an), recurentele-pârâte au transformat această taxă în una de exploatare întrucât au impus o taxă anuală de excavaj şi au calculat această taxă în raport de toată suprafaţa exploatată, făcând un melanj între dispoziţiile legale aplicabile celor două taxe complet diferite.

Cum nici pârâtele prin actul emis şi nici prima instanţă nu au stabilit în fapt care era suprafaţa afectată de foraj sau excavaţie la momentul la care reclamanta ar fi trebuit să solicite eliberarea autorizaţiei de foraje sau excavări, dezlegarea în drept a cauzei nu este posibilă, fiind necesară cercetarea completă a fondului sub acest aspect, prin administrarea probelor permise de legea procesuală.

Chiar dacă din actele de executare nu rezultă suprafaţa pentru care a fost calculată taxa, nu se poate considera că o asemenea taxă nu poate fi impusă, pentru considerentele expuse anterior, însă incertitudinea modului de calcul a acesteia nu poate determina în ce măsură cuantumul stabilit de pârâte este legal. (...)"

Prin decizia de casare, dezlegând problema de drept în speţă, aceea a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 267 alin. (4) Codul fiscal şi nu a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 85/2003 a minelor, instanţa de recurs a dat recomandări cu caracter obligatoriu instanţei de fond în rejudecare, în sensul "stabilirii, pe calea probelor procedural civile, a suprafeţei faptice afectată de foraj sau excavaţie la momentul la care reclamanta trebuia să solicite eliberarea autorizaţiei de foraje şi excavări."

Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., care prevăd în mod expres că: "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul" şi "După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.", constatând că raportul de expertiză întocmit de expertul H., în primul ciclu procesual, nu a fost edificator pentru soluţionarea cauzei în raport de statuările deciziei de casare, şi că se impun lămuriri suplimentare, cu ocazia rejudecării s-a încuviinţat şi respectiv efectuat o nouă expertiză tehnică având ca obiective: (i) determinarea întinderii suprafeţei faptice afectată de foraj sau excavaţie la momentul la care reclamanta trebuia să solicite eliberarea autorizaţiei de foraje şi excavări (ii) să se specifice câte amenajări pentru foraje şi excavaţie au fost realizate efectiv de către reclamantă şi (iii) să se indice, pe cât posibil, anul în care s-au afectat suprafeţele efectiv pentru excavaţie.

Această nouă expertiză de specialitate a fost efectuată de experţii topografi E., F. şi G..

Potrivit concluziilor reţinute în raportul de expertiză, astfel cum a fost întregit de experţi pe cale lămuririlor solicitate de instanţă, a rezultat următoarele:

(i) pe baza Anexei nr. 1 plan amplasare foraje, suprafaţa de teren necesară pentru realizarea forajelor şi a accesului pentru efectuarea acestora este estimată a fi fost de 18414 mp., materializată în anexă;

(ii) pe baza documentelor studiate a rezultat că au fost realizate un număr de 21 de foraje, respectiv: Foraje hidrogeologice: F101-F105 şi Foraje de cercetare geologică: F1- F16, F22.

(iii) în ceea ce priveşte vechimea forajelor, s-a apreciat că forajele hidrogeologice au fost finalizate în date de 24.06.2008, aşa cum rezultă din fişele forajelor, conform procesului-verbal nr. x/19.06.2008 înregistrat la S.C. I. S.A. Craiova, iar forajele de cercetare geologică au fost efectuate şi constatate în data de 13.07.2009, după cum rezultă din adresa x/13.07.2009 emisă de ANRM, DGECRM IE, privind Raportul final asupra lucrărilor de explorare executate pentru nisip şi pietriş în perimetrul Ghioroc Vest, jud. Arad.

Raportat la cele două contracte de prestări servicii încheiate cu S.C. I. S.A. Craiova (nr. 395/27.05.2008), respectiv S.C. J. S.R.L. (nr. C27/14.10. 2008), ţinând cont şi de faptul că lucrările au fost realizate fără autorizaţie de construire şi lipsesc documente care să ateste predarea de amplasament sau alte dovezi prin care să fie precizată data demarării executării forajelor, s-a apreciat că se poate lua în considerare însă data emiterii certificatului de urbanism, respectiv 16 aprilie 2008, ca vechime a forajelor.

Recurentele-pârâte au criticat în recurs modalitate în care instanţa de fond a înţeles să aprecieze probele sub aspectul stabilirii suprafeţei afectată de foraj sau excavaţie şi a perioadei în care aceasta a avut loc, reclamând faptul că prin înlăturarea în totalitate a primei expertize judiciare şi fundamentarea sentinţei exclusiv pe concluziile celei de a doua expertize judiciare, care s-a raportat ca perioadă doar la anul 2009, proba nevizând suprafaţa afectată fiind necesar a fi analizată în ansamblu şi cu celelalte probe, hotărârea este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 264 C. proc. civ.

În opinia recurentelor, instanţa trebuia să se raporteze la prima expertiză judiciară întocmită de expertul H., care reflectă situaţia cea mai apropiată de adevăr şi stabileşte în mod pertinent, pe baza înscrisurilor puse la dispoziţie autorităţilor chiar de către intimată, că afectarea suprafeţei de foraj sau excavaţie s-a realizat în perioada 2009-2013, pe o suprafaţă de 236,450 mp.

Instanţa de fond a reţinut concluziile celui de al doilea raport de expertiză judiciară întocmit de experţii topografi E., F. şi G. pentru amploarea analizei şi pentru justificarea concluziilor finale, care au pus la dispoziţia judecătorului cauzei suficiente elemente pe baza cărora să poată determina suprafaţa faptică afectată de foraj sau excavaţie la momentul la care reclamanta trebuia să solicite eliberarea autorizaţiei de foraje şi excavări, prevăzută de art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, în contextul în care s-a apreciat că primul raport de expertiză întocmit de expertul H. nu a fost edificator pentru soluţionarea cauzei în raport de statuările cu caracter obligatoriu din decizia de casare, fiind necesare lămuriri suplimentare.

Faptul că instanţa a înteles să se raporteze motivat la concluziile uneia dintre expertize judiciare nu poate constitui o critică viabilă a sentinţei astfel pronunţate, valoarea probatorie a acestea fiind la aprecierea judecătorului, instanţei de judecată revenindu-i rolul de a pune în discuţia contradictorie a părţilor pertinenţa şi concludenţa probei.

În raport cu principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), important este ca dreptul la apărare al părţilor să fie garantat iar instanţa de judecată să poată, dacă este cazul, supune dezbaterii toate elementele, inclusiv cele privind forţa probantă a uneia dintre expertizele judiciare administrate în cauză.

Or, niciuna dintre părţile din litigiu nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză întocmit de experţii E., F. şi G..

Aşa fiind, în mod corect a apreciat instanţa de rejudecare, ca dată de începere a forajelor, anul 2009, pentru care există mai multe probe ce se coroborează în speţă, acesta reprezentând şi anul în care intimata-reclamantă trebuia să efectueze demersuri pentru obţinerea autorizaţiei de foraje şi excavări şi să achite taxa aferentă acestei autorizaţii, conform art. 267 alin. (4) Codul fiscal.

De asemenea, probaţiunea administrată în cauză a dovedit, contrar susţinerilor recurentelor, că în anii 2010-2013 nu au fost efectuate foraje şi excavari de către intimata-reclamantă.

Tot astfel, în mod corect instanţa de rejudecare a constatat, faţă de concluziile categorice ale expertizei, că întinderea suprafeţei afectată de forajele de cercetare geologică efectuate în anul 2009 este de 1216 mp, astfel că, pentru anul 2009 (fiind valabile valorile taxelor locale stabilite prin HCL al Comunei Ghioroc nr. 103/2006) taxa aferentă autorizaţiei de foraje şi excavări datorată de intimata-reclamantă de 9.728 RON, conform art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, taxă unică virată la bugetul local şi nicidecum suma stabilită prin decizia de impunere pendinte, contestată, calculată nelegal pentru anii 2010-2013, raportat la întreaga suprafaţă exploatată.

Cât priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 267 alin. (4) din Codul fiscal din perspectiva caracterului de taxă unică, recurentele încearcă să repună în discuţie această chestiune litigioasă care a fost definitiv tranşată de instanţa de recurs, modalitatea de dezlegare devenind obligatorie, în virtutea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., atât pentru instanţa de fond cât şi pentru instanţa ce soluţionează recursul asupra sentinţei pronunţate în fond, după casare.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, raportat la statuările obligatorii date în dezlegarea în drept efectuată prin decizia de casare, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursul declarat de pârâtele Primăria Comunei Ghioroc şi Comuna Ghioroc, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentele-pârâte la plata către reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.- Filiala Iaşi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor pe care partea le-a depus la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtele Primăria Comunei Ghioroc şi Comuna Ghioroc împotriva sentinţei nr. 43 din 3 februarie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.- Filiala Iaşi, a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2022.