Validity of mandatory vaccine passport certificates under the state of alert: proportionality and non-discrimination analysis of fundamental rights restrictions

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022 reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei:

I. Anularea H.G. nr. 171/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 7 februarie 2022, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID -19.

II. Suspendarea executării anexelor H.G. nr. 171/2022 care condiţionează accesul si participarea la activităţi şi la servicii de prezentarea certificatului de vaccinare/testare/trecere prin boală până la data de încetării aplicabilităţii hotărârii de guvern atacate.

Hotărârea ce face obiectul controlului judiciar dedus prezentei judecăţi

Prin sentinţa civilă nr. 372 din 28 februarie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

"Respinge excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, ca neîntemeiată.

Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării ca neîntemeiată.

Respinge excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de suspendare a executării H.G. nr. 34/2022 ca neîntemeiată.

Respinge cererea de chemare în judecat formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, PRIN PRIM MINISTRU şi prin SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, ca neîntemeiată."

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22 martie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal admiţând sesizarea din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului sentinţei civile nr. 372/28.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX- a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022 în sensul că se va scrie şi citi corect "Respinge cererea de suspendare a executării H.G. nr. 171/2022 ca neîntemeiată", în loc de "Respinge cererea de suspendare a executării H.G. nr. 34/2022 ca neîntemeiată", cum în mod greşit s-a consemnat

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 372 din 28 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., în cadrul căruia, fără a încadra expres criticile sale în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, susţinând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, respectiv a art. 16 şi art. 53 din Constituţia României, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 3 şi 4 alin. (1) şi următoarele din Legea nr. 55/2020).

Într-un prim motiv de recurs s-a susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020

Dispoziţia legală invocată este clară: starea de alertă se instituie şi se prelungeşte prin hotărâre de guvern, la propunerea minstrului de interne. Deci, tebuie să existe un înscris asumat prin semnătură de ministrul afacerilor interne prin care acesta, şi nu altă persoană sau entitate, să propună prelungirea stării de alertă. Faptul că ministrul afacerilor interne este de acord cu prelungirea stării de alertă nu echivalează cu faptul că acesta a şi propus prelungirii stării de alertă, întrucât verbul a fi de acord nu este sinonim cu verbul a propune.

În speţă nu s-a făcut dovada existenţei unui astfel de înscris. Voinţa ministrului afacerilor interne de a propune prelungirea stării de alertă trebuie să fie expresă, materializată într-un înscris semnat de acesta, iar nu dedusă din diverse împrejurări, cum ar fi participarea la acestuia la şedinţele CNSU sau calitatea sa de membru al CNSU. Hotărârea NCSU prin care se propune prelungirea stării de alertă este semnată numai de primul ministru şi din cuprinsul ei nu rezultă că ministrul afacerilor interne a formulat propunerea de prelungire a stării, de alertă. Nici împrejurarea că ministrul afacerilor interne a semnat Nota de fundamentare nu prezintă relevanţă, întrucât aceasta reprezintă un înscris distinct de propunerea de prelungire a stării de alertă, fiind emisă în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 55/2020 (prin nota de fundamentare analizându-se factorii de risc prevăzuţi de textul de lege menţionat), iar nu în raport de art. 4 alin. (1) din lege.

Într-adevăr, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 instituie o condiţie formală, ca prelungirea stării de alertă să fie propusă de ministrul afacerilor interne, însă dacă legea impune o astfel de condiţie, ea trebuie îndeplinită. Guvernul pretinde tuturor persoanelor să respecte legea, în sens larg, inclusiv hotărârile de guvern pe care le emite, însă, în aceeaşi măsuri, are obligaţia de a respecta toate obigaţiile de formă şi de fond prescrise de legi, inclusiv condiţiile formale pentru emiterea hotărârii de guvern de prelungire a stării de alertă prevăzute de art. 3 şi 4 din Legea nr. 55/2020.

Cu privire la dispoziţiile legale referitoare la avizul Consiliului Legislativ apreciază recurenta că instanţa de fond a încălcat art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 în spiritul său, întrucât motivarea nu trebuie să fie formală, ci concretă, respectiv să explice în concret cum este respectat principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, iar nu o altă dispoziţie constituţională.

Recurenta arată că nu a susţinut că avizul Consiliului Legislativ nu ar fi consultativ, ci a susţinut că nu au fost respectate exigenţele art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 în litera şi în spiritul lor - "Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoţitoare".

După cum a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu este suficient să se arate că măsurile luate prin hotărârea de guvern se circumscriu principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, fără a se arată, în concret, cum se circumscriu respectivele măsuri principului invocate. De asemenea, cu privire la măsurile care presupun limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale nu este suficient să se arate că acestea sunt luate în scopul asigurării unei protecţii adecvate a dreptului la viaţă, la integritate fizică şi psihică şi la ocrotirea sănătăţii. Cu privire la aceste măsuri, ce presupun limitarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale recurenta susţine că trebuie să se explice, în concret, cum este respectat principiul egalităţii în drepturi astfel cum este el reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, chestiunea referitoare la scopul luării măsurilor vizând în realitate prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie, iar nu ale art. 16 alin. (1) şi 53 alin. (2) din legea fundamentală.

Într-o altă critică recurenta arată că instanţa de fond a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile art. 53 şi 16 din Constituţia României şi dispoziţiile Legii nr. 55/2020 care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale

Susţine astfel că scopul măsurilor luate de Guvern nu se confundă cu necesitatea şi proporţionalitatca acestora, sunt reglementate distinct de art. 53 din Constituţie, astfel că distinct trebuie îndeplinite de Guvern şi verificate de instanţă.

Restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru persoanele care nu prezintă certificat de vaccinare/testare/trecere prin boală nu este reglementată legal. Legea nr. 55/2020 stabileşte numai categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale al căror exerciţiu poate fi restrâns, astfel că în aplicarea legii executivul nu poate adăuga la lege şi stabili şi categoriile de persoane cărora Ii se aplică restrângerile. Guvernul aplică legea aşa cum este dată, nu poate, în lipsa unei abilitări date prin lege, să stabilească cui se aplică excepţia constând în restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Hotărârea de guvern atacată dată în executarea Legii nr. 55/2020 nu este emisă în limitele şi potrivit normelor care le ordonă cum apreciază instanţa de fond, având în vedere faptul că deşi legea stabileşte numai categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale ce pot fi restrânse, hotărârea de guvern stabileşte - fără a exista în acest sens o prevedere legală, fără ca Guvernul sa fie abilitat în acest sens - şi categoriile de persoane cărora le este restrâns exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. în consecinţă, se reţine şi încălcarea limitelor de competenţă a emitentului actului atacat.

Măsura restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru persoanele care nu prezintă certificat de vaccinare/testare/trecere prin boală este discriminatorie, toate persoanele sunt într-o situaţie identică - respectiv toate persoanele, indiferent că deţin în format material sau electronic înscrisul care atestă vaccinarea/testarea trecerea prin boală sau nu deţin acest înscris pot să fie sau pot să nu fie purtătoare şi transmiţătoare de virus - dar tratamentul juridic este diferit - numai persoanelor care nu prezintă înscrisul constând în certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală le este restrâns exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Instanţa susţine că efectele pandemiei de covid 19 sunt diferite asupra unor categorii de persoane din punct de vedere al vulnerabilităţii, ceea ce justifică tratamentul diferit. Apreciază că nu s-a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar de către pârât că efectele infecţiei sunt diferite la persoanele vaccinate şi nevaccinate; dacă internările în spitale şi decesele se înregistrau numai la persoane nevaccinate poate se putea pune problema inexistenţei discriminării, dar în situaţia existentă - în care există se îngregistrază infectări, internări în spitate şi decese şi în rândul persoanelor care se vaccinează şi, suplimentar, acestea pot avea (evident anterior decesului) ca urmare a vaccinului, efecte adverse ce s-au manifestat până la acest moment, respectiv abia 1 an de la începerea vaccinării, foarte diverse, de la înroşirea locului vaccinului, până la boli grave şi boli rare (s-au raportat şi decese care au fost urmarea vaccinului) - existenţa discriminării este cu prisosinţă dovedită.

De asemenea, numărul infectărilor este comparabil între vaccinaţi şi nevaccinaţi (55,8% nevaccinaţi nu reprezintă un procent în favoarea vaccinaţilor, în raport de faptul că numărul nevaccinaţilor depăşeşte numărul vaccinaţilor în populaţia ţării). Numărul mai mare al deceselor în categoria vaccinaţilor (dacă" raportările sunt corecte) nu este un argument în susţinerea măsurilotr pentru că nu se dovedeşte câ au fost infectaţi de vaccinaţi. Dacă problema este a sistemului medical, pentru că nu sunt suficiente paturi, aceasta trebuie rezolvată, de exemplu cu alocarea sumelor ce au fost cheltuite pentru ce le 120000000 de milioane de vaccinuri cumpărate şi ncfolosite sau cu sumele plătite posturilor tv private pentru promovarea vaccinurilor.

Aceasta este o chestiune de oportunitate, cum cheltuieşte guvernul banii, dar se transformă într-o chestiune de necessitate şi proporţionlitate dacă guvernul foloseşte banii publici pentru achiziţionarea unui număr halucinant de vaccinuri raportat la populaţia ţării şi în acelaşi timp nu are suficiente paturi de spital şi medicamente pentru tratarea infecţiei.

Măsura nu este proporţională, pentru că nu este justificată ştiinţific. Nu este dovedită ştiinţific o legătură între restrângerile reglementate prin actul atacat şi scopul care se spune că este urmărit, stoparea/încetinirea transmiterii virusului. în acest sens este evidentă situaţia din alte ţări, în care deşi populaţia este vaccinată în procent mult mai mare decât la noi (de exemplu în Franţa, Germania, Israel sau inclusiv în prezent Marca Britanic). De asemenea, este evidentă situaţia în în oraşe mari din România cum este de exemplu Capitala - menţionată chiar în actele oficiale depuse la dosar de partea adverse, unde nivelul de infectare este mai mare decât în alte localităţi deşi rata de vaccinare este superior altor localităţi - sau alte oraşe mari sau localităţi precum cea mia mare comună din ţară aflată în judeţul Cluj.

Măsura nu este nici necesară. Realitatea este diferită de cea menţionată în cifrele oficiale (însuşi ministrul sănătăţii a arătat că până în prezent s-au infectat circa 10000000 de persoane, deşi oficial numărul infectaţilor este de circa 2000000, iar ministrul afacerilor interne a arătat că la vaccinarea la chiuvetă Românie este pe primul loc în Europa, deci numărul certificatelor de vaccinare este în realitate mult mai mic decât cel dat în cifrele oficiale), iar instanţa trebuie sa ţină cont de aceste realităţi, pentru că sunt aduse la cunoştinţa persoanelor de membri ai guvernului, iar nu de simpli cetăţeni, totuşi, chiar şi din cifrele oficiale rezultă că măsura nu este necesară, întrucât pentru cvasimajoritatea persoanelor efectele sunt insignifiante sau, cel puţin, pot fi tratate fără fără aglomerarea spitalelor, efectele virusului afectând, preponderant, astfel cum rezultă din analiza depusă Ia dosar (tabelul cu privire Ia numrul deceselor), persoane vârstnice care prezentau şi comobidităţi care, având în vedere situaţia lor personală, fără intervenţia guvernului, nu frecventează săli de sport, săli de concerte, malluri.

Cu privire la purtarea măştilor, recurenta susţine că instanţa nu a analizat toate argumentele invocate de recurentă, limitându-se a arăta numai faptul că potrivit notei de fundamentare depuse de guvern că s-ar fi observat anumite chestiuni. In condiţiile în care nu se menţionează cine a observat şi în de document a observat aceste chestiuni menţiunile reţinute de instanţă, în condiţiile în care aceste observaţii nu sunt ale unor specialişti care au ajuns la aceste concluzii în urma unor studii, cele arătate nu pot fi luate în considerare. De asemenea, după cum am arătat, întrucât măsura purtării măştii a fost instituită potrivit hotărârilor de guvern de instituire şi prelungire a stării de alertă pentru o foarte îndelungată perioadă de timp, cel puţin în spaţiile închise, pentru verificarea necesităţii, proporţionalităţii, dar şi scopului măsurii, era necesar să se dovedească faptul că beneficiile purtării măştii depăşesc riscurile, că purtarea măştii timp îndelungat nu este susceptibilă să producă boli mai grave decât infecţia. Nu este suficient ca măsura impusă prin actul atacat să fie prevăzută de lege (de altfel cu privire la această chestiune pentru anumite spaţii nici nu avem lege în sensul de act formal emis de Parlament şi cu privire la actul care exista s-a amis excepţia de neconstituţionalitate), este necesar, potrivit art. 53 din constituţie ca aceasta să fie necesară şi proporţională.

Deşi a solicitat expres anularea art. 5 din actul atacat, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la această solicitare.

Deşi guvernul are o putere discreţionară în administrarea treburilor publice, astfel cum arată şi instanţa (pagina 8 alin. ultim dinsentinţă), totuşi aceasta este limitată de Constituţie şi legile ţării şi, astfel cum am demonstrat, limitele date de Legea nr. 55/2021 şi de art. 16 alin. (1) şi 53 din Constituţie au fost încălcate, astfel că se impune anularea actului atacat.

De asemenea, instanţa reţine că inclusiv în perioadele de criză principiul controlului judecătoresc asupra celorlalte puteri ale statului este indispensabil funcţionării cffectivc a statului (pagina 13 alin. penultima din sentinţă), totuşi acest control trebuie să fie efectiv, nu doar formal. Apreciază că în speţă instanţa a făcut doar un control formal, prin care numai a justificat măsurile luate de guvern prin actul atacat. Are în vedere faptul că, deşi potrivit Constituţiei, cetăţenii sunt egali în faţa legii fără privilegii şi fără discriminări, instanţa a reţinut că egalitatea şi nediscriminarea sunt respectate, deşi este evident că persoanele care nu prezintă certificatul de vaccinare/testare/trccere prin boala sunt discriminate, astfel cum am demonstrate anterior. De asemenea, în analiza condiţiei proporţionalităţii instanţa nu a avut în vedere toate clementele oferite de Analiza factorilor de risc, reţinând, selectiv, numai elementele cu privire Ia care la deliberare sau la motivare a apreciat că ar fi în favoarea emitentului actului (numărul de îmbolnăviri, care era oricum aproximativ egal între vaccinaţi şi nevaccinaţi şi numărul de decese), neavând în vedere şi alte aspect care se regăseau chiar pe aceeaşi pagină şi pe care chiar subsemnata le-am invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată (numărul total de îmbolnăviri şi decese) şi, pentru că le-am invocat, avea obligaţia să le analizeze.

Nu există nicio dispoziţie în vreo lege în vigoare în România la momentul emiterii hotărârii de guvern atacate care să condiţioneze existenţa vreunui drept sau vreunei libertăţi fundamentale de existenţa certificatului de vaccinare/testare/trecere prin boală. Legea nr. 55/2020 cuprinde prevederi referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, însă, întrucât legea stabileşte numai drepturile şi libertăţile fundamentale care pot fi restrânse, iar nu şi persoanele care sunt vizate de aceste măsuri, ele se aplică tuturor persoanelor.

Exercitarea în deplinătatea lor a drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către toate persoanele reprezintă regula, iar restrângerea exerciţiului lor o reprezintă excepţia, care potrivit regulilor de interpretare logică este de strictă interpretare şi aplicare; în consecinţă, dacă prin excepţie de la regula exercitării depline de către toate persoanele a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 55/2020 se stabileşte numai faptul că este restrâns exerciţiul anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale, numai exerciţiul acestor drepturi şi libertăţi fundamentale este restrâns tuturor persoanelor care au aceste drepturi şi libertăţi fundamentale. Aplicând această regulă de interpretare logică coroborată cu regula de interpretare logică "unde legea nu distinge nici interpretul nu poate distinge" ajungem la concluzia că dacă legea nu stabileşte categoriile de personae cărora li se aplică excepţia constând în restrângerea exerciţiului drepturilor şi fundamentale nici interpretul, care este Guvernul, instanţa de judecată, nu trebuie să distingă stabilind excepţii de la excepţie, în sensul că sunt exceptaţi de la excepţia restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale anumite categorii de persoane.

Prin hotărâre de guvern nu se pot stabili reglementări derogatorii de la legea care stabileşte excepţia constând în restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, o astfel de soluţie fiind contrară principiului ierarhiei actelor normative. Dacă la regula exercitării în deplinătatea lor a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către toate persoanele legea stabileşte o excepţie, constând în restrângerea exerciţiului anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale, în aplicarea acestei legi Guvernul nu poate stabili el o excepţie de la excepţie, în sensul că pentru anumite categorii de persoane (cele care prezintă certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală) nu se mai aplică excepţia ci regula.

Cât timp legea stabileşte numai categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale al căror exerciţiu poate fi restrâns, în aplicarea legii executivul nu poate adăuga Ia lege şi stabili şi categoriile de persoane cărora li se aplică restrângerile. Guvernul aplică legea aşa cum este dată, nu poate, în lipsa unei abilitări date prin lege, să stabilească cui se aplică excepţia constând în restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Hotărârea de guvern atacată dată în executarea Legii nr. 55/2020 nu este emisă în limitele şi potrivit normelor care le ordonă cum apreciază instanţa de fond, având în vedere faptul că deşi legea stabileşte numai categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale ce pot fi restrânse, hotărârea de guvern stabileşte - fără a exista în acest sens o prevedere legală, fără ca Guvernul să fie abilitat în acest sens - şi categoriile de persoane cărora le este restrâns exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. în consecinţă, se reţine şi încălcarea limitelor de competenţă a emitentului actului atacat.

În raport de considerentele expuse, apreciază recurenta că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale în litera şi în spiritul lor. Textele Legii nr. 55/2020 sunt clare, stabilesc exerciţiul căror drepturi şi libertăţi fundamentale poate fi restrâns prin hotărârea de guvern de aplicare a legii (de instituire sau prelungire a stării de alertă), de asemenea art. 16 alin. (1) din Constituţie este clar, în sensul că toţi cetăţenii sunt egali în drepturi, fără privilegii şi fără discriminări, iar instanţa a restrâns excepţia constând în restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale stabilite de Legea nr. 55/2020 numai la o categorie de persoane, cele care nu deţin un certificate care atestă vaccinare, testarea sau trecerea prin boală, deşi toate persoanele, fără deosebire după cum deţin sau nu certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală, pot să fie sau să nu fie purtătoare sau transmiţătoare de virus.

Nu se poate susţine că sunt respectate dispoziţiile Legii nr. 55/2020 şi deciziile Curţii Constituţionale, în condiţiile în care însăşi Legea nr. 55/2020 preved la art. 1 alin. (2) că măsurile se dispune de guvern cu respectarea principiului egalităţii şi acest principiu este încălcat - toate persoanele, fie că deţin sau nu hârtia sau înscrisul electronic ce atestă vaccinara/testarea/trecerea prin boală pot să fie sau să nu fie purtătoare şi transmiţătoare de virus. Legea nu reglementează la nivel de detaliu situaţiile de fapt, dar nici guvernul nu trebuie să adauge la lege, respective dacă legea stabileşte exclusiv drepturile şi libertăţile al căror exerciţiu poate fi restrâns, guvernul nu poate, pentru că nu este abilitat în acest sens de Parlament, să stabilească categoriile de persoane cărora li se aplică respectivele restrângeri.

Subliniază faptul că toate persoanele sunt în situaţie de egalitate juridică, fiindcă toate pot fi purtătoare şi transmiţătoare de virus, indiferent dacă deţin sau nu în formă materializată sau în formă electronica certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală. Certificatul dovedeşte numai că persoana s-a vaccinat sau s-a testat sau a trecut prin boală, şi aceasta exclusiv în situaţia în care certificatul nu este obţinut fraudulos (a se vedea declaraţiile ministrului de interne, făcute nu doar în calitate de cetăţean, ci şi îăn calitate de ministr de interne, care a arătat că România are cea mai mare rată de vaccinare la chiuvetă).

Mai susţine recurenta că, deşi a explicat pe larg principiul egalităţii şi principiul nediscriminării (pagina 11 din sentinţă) instanţa de fond nu a explicat cum este respectat principiul egalităţii în drepturi reglementat de art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care toate persoanele, fie că deţin, fie că nu deţin certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală, pot să fie sau nu fie transmiţătoare de virus, deci sunt în situuaţie de egalitate juridică, însă restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fndamentale vizează exclusiv persoanele care nu deţin certificatul.

Subliniază că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să se facă exclusiv prin lege, ca act formal emis de Parlament, iar nu prin orice fel de act normativ, cum susţine instanţa de fond. (pagina 12 alin. (4) din sentinţă). în acest sens sunt considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 157/2020 (invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată), obligatorii pentru instanţele de judecată din România în raport de prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte susţinerea că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale menţionată în hotărârea de guvern atacată este discriminatorie, recurenta arată că nu a invocat faptul că drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu a fost restrâns prin actul atacat ar fi absolute, ci a susţinut că deşi legea stabileşte numai categoriile de dreptuuri şi libertăţi al căror exerciţiu se poate restrânge, guvernul, cu încălcarea principiului egalităţii, a stabilit că restrângerile se vor aplica exclusiv persoanelor care nu prezintă certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală.

Cu privire la teste instanţa de fond a omis să analizeze argumentele subsemnatei. Apreciază că această chestiune vizează legalitatea măsurilor dispuse de guvern şi trebuia analizată de instanţă. In cuprinsul cererii de chemare în judecată a arătat că oricare dintre tipurile de teste poate să dea rezultate eronate, că testele RT PCR nu se mai folosesc în SUA după data de 01.01.2022, că testele de orice fel, chiar dacă sunt corect făcute fac dovada exclusiv pentru momentul la care s-a prelevat proba şi că testarea implică o component financiară ce nu poate fi neglijată. Folosind un exemplu concret (având în vedere un preţ care este inferior celor de pe piaţă), dacă un test rapid antigen are preţul de 10 Iei şi pentru un an familia mea care are 5 membri face de câte trei ori oe săptămână câte un test antigen care are rezultat negativ, rezultă faptul că într-un an familia mea cheltuieşte nejustificat (pentru că rezultatele testelor sunt negative) suma de 7800 de RON, care nu poate fi recuperată/decontată. Este un exemplu "de şcoală", dar cred că are corespondent în realitate, având în vedere faptul că nu toate persoanele din România s-au infectat de-a lungul unui an, în această categorie de persoane fiind şi recurenta şi celalte persoane din familia sa.

Cu privire la vaccinare recurenta critică faptul nu s-a ţinut seama de caracterul de noutate absolută al vaccinurilor, de necunoaşterea efectelor pe termen mediu şi lung, de efectele adverse care deja s-au manifestat (tulburări cardiace, ale sistemului sangvin, tulburări ale sistemului respirator, ale sistemului reproducător şi chiar moartea), de lipsa responsabilităţii producătorului şi statului, etc. Instanţa a reţinut că este valid argumentul susţinut de subsemnata în sensul că nu se cunosc efectele pe termen mediu şi lung ale vaccinurilor, însă a arătat că prioritară este stoparea transmiterii virusului şi a numărului de spitalizări şi decese.

Apreciez că aceste chestiuni ţin de necesitatea şi proporţionalitatea măsurilor dispuse de guvern. Apreciez că argumentul instanţei este greşit, dat cu încălcarea spiritului legii. Se susţine faptul că este prioritară stoparea transmiterii virusului şi, implicit a numărului de spitalizări şi decese. Dacă virusul se transmite la un număr foarte mare de persoane, dar un procent mic (ex. 10 %) sunt spitalizate şi un procent şi mai mic (ex. 3%) decedează iar vaccinurile au pe termen lung varii efecte adverse, de la cele mai banale, cum este înroşirea locului unde se face vaccinul, până la unele grave (boli grave, boli rare, culminând cu decesul), stoparea transmiterii virusului nu prezintă o reală relevanţă practică.

Protejarea dreptului la viaţă, la integritatea fizică şi la ocrotirea sănătăţii vizează nu numai infecţia cu virusul Sars Cov 2, ci toate bolile pe care le pot avea toate persoanele. In condiţiile în care nu se cunosc cu certitudine toate efectele pe termen mediu şi lung ale vaccinurilor şi având în vedere faptul că în termen de numai 1 an de la data la care a început efectuarea acestor vaccinuri la populaţie s-au manifestat reacţii diverse, care includ chiar şi boli grave şi boli rare, culminând chiar cu decesul, nu se poate susţine cu respectarea art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie în litera şi în spiritul său eficienţa vaccinurilor.

De altfel este dovedit faptul că şi persoane vaccinate sau trecute prin boală pot fi purtătoare şi transmiţătoare de virus (a se vedea în special situaţia din ţările în care populaţia este vaccinată în procent mai mare decât în ţara noastră, unde rata deceselor este mai mare în rândul persoanelor vaccinate). Cât timp o persoană se îmbolnăveşte de o boală gravă, o boală rară sau decedează nu ştiu ce măsuri corective pentru acestea (despre care face vorbire instanţa) se pot lua. In cazul decesului este tardivă orice măsură, iar în cazul bolilor grave şi bolilor rare tratamentul nu există/este experimental/este foarte costisitor/este de lungă durată sau toate acestea la un loc.

Având în vedere faptul că nu se cunosc efectele pe termen mediu şi lung ale vaccinurilor, iar pe termen scurt, de numai 1 an de la începerea administrării la populaţie, s-a dovedit faptul că acestea au la un număr însemnat de persoane efecte adverse de la cele mai neînsemnate până la deces, precum şi faptul că şi persoanele vaccinate pot transmite virusul, eficacitatea vaccinurilor nu poate fi reţinută. Analiza acestor chestiuni ţine de necesitatea şi proporţionalitatea luării măsurilor de restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor care nu prezintă certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală, iar nu de oportunitatea luării lor, pentru că pentru că legea, inclusiv legea fundamentală, trebuie respectată în litera dar şi în spiritul său.

Cât priveşte afirmaţia instanţei de fond în sensul că eficacitatea vaccinurilor este atestată de numărul mare de îmbolnăviri şi decese în rândul persoanelor nevaccinate, apreciază recurenta că şi aceasta este greşită, având în vedere faptul că este foarte clar că numărul persoanelor nevaccinate este mult mai mare decât al celor vaccinate. Pe lângă procentul de vaccinare menţionat oficial trebuie să avem în vedere şi faptul că în realitate şi dintre persoanele care deţin certificat care atestă vaccinarea o mare parte deţin doar un înscris care menţionează vaccinarea, deci din procentul de 40 % vaccinaţi menţionat în statisticile oficiale cei care sunt în realitate vaccinaţi sunt în procent mult mai mic, astfel că raportând numărul de îmbolnăviri şi decese la procentul de persoane vaccinate şi la procentul de persoane nevaccinate se ajunge la concluzia că nu este dovedită eficienţa vaccinurilor. Această chestiune apare cu mai multă acurateţe în alte state, în care procentul de vaccinaţi este mai mare şi spitalizările şi decesele în cadrul acestei categorii de populaţie este mai mare (Italia, Franţa, Marea Britanie).

Statul, inclusiv prin intermediul Guvernului, avea obligaţia să promoveze nu doar vaccinarea (inclusiv prin loteria vaccinării şi prin reclame la vaccinuri, care s-a dovedit că nu opresc transmiterea virusului), ci, cel puţin în aceeaşi măsură, inclusiv prin reclame pe posturile cu cea mai mare audienţă, profilaxia covid cu băi de soare şi de aer, consum de fructe şi legume crude, diverse suplimente (vitamina D3, vitamina C, zinc, magneziu, seleniu, quercetin, curcumin, etc) şi medicaţia cu antibiotice şi antivirale, inclusiv administrate în alte ţări, care au avut efecte pozitive în tratarea covid. De asemenea, trebuiau aduse la cunoştinţa cetăţenilor inclusiv efectele adverse ale vaccinurilor, nu doar beneficiile acestora (unele dintre acestea nefiind de natură medicală).

Împrejurarea că la momentul emiterii hotărârii de guvern nu se identificase un antiviral eficient nu prezintă relevanţă, întrucât nici măsurile de restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor care nu prezintă certificat de vaccinare/testare/trecere prin boală nu a avut niciun efect benefic.

Consideră recurenta că nu este corectă analiza instanţei făcută cu privire la persoanele infectate şi decedate, în sensul că procentul este mai mare la persoanele nevaccinate. Singurul argument adus de instanţă cu privire la necesitate şi proporţionahtate este legat de faptul că dintre persoanele infectate sunt mai multe cele care sunt nevaccinate (pagina 15 din sentinţă). Apreciază că pe lângă faptul că acest argument nu este corect, nu era singurul de analizat.

Mai susţine recurenta că a criticat şi măsura purtării măştii în spaţii închise şi deschise şi apreciază că şi cu privire la această măsură art. 53 din Constituţie a fost încălcat. Pentru a constata că măsura purtării măştii în spaţiile închise şi deschise este necesară şi este proporţională cu scopul urmărit era absolut necesară existenţa unor studii ştiinţifice care să dovedească în primul rând faptul că purtarea măştii opreşte transmiterea virusului şi în al doilea rând că beneficiile purtării măştii sunt în mod evident superioare neajunsurilor. Aceasta nu este o chestiune de oportunitate, ci de necesitate şi de proporţionalitate, având în vedere faptul că, cel puţin în spaţiile publice închise, obligaţia purtării măştii a fost prevăzută în toate hotărârile de guvern de instituire şi prelungire a stării de alertă, începând cu data de 14.05.2020. Efectele pe termen scurt (de exemplu după ce folosim masca la serviciu sau în transportul în comun) le observăm fiecare dintre noi şi nu sunt de neglijat (dificultăţi de respiraţie, de concentrare a atenţiei, iritaţii ale pielii), însă efectele pe termen lung trebuie cercetate de specialişti, pentru a nu se ajunge la situaţia în care din mijloc de protecţie masca să devină vector de diverse îmbolnăviri - tulburări de personalitate, boli ORL, boli dermatologice, boli respiratorii, boli pulmonare. Cât timp sunt de notorietate efectele negative pe termen scurt ale purtării măştii nu mi se poate pretinde să dovedesc faptul că sunt într-o categorie de risc căreia i se recomandă purtarea măştii pentru a dovedi interesul solicitării mele, întrucât statul garantează dreptul la sănătate al persoanelor. Pentru ca măsura purtării măştii să fie proporţională cu scopul urmărit statul trebuie să se asigure că dreptul la sănătate al cetăţenilor este respectat, astfel că nu este obligată să dovedească faptul că este într-o categorie de persoane căreia îi este interzisă purtarea măştii.

Susţine că aceste argumente, prezentate de subsemnata în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu au fost analizate de instanţă. Întrucât a investit instanţa cu cererea de chemare în judecată în cuprinsul căreia a invocat aceste argumente, susţine recurenta că instanţa avea obligaţia să le analizeze sau să le înlăture motivat, precizând care sunt considerentele pentru care apreciază că acestea nu vizează legalitatea actului atacat (necesitatea şi proporţionalitatea).

Instanţa nu a analizat chestiunile invocate în cererea de chemare în judecată cu privire la art. 13 din Legea nr. 55/2020. Art. 13 stabileşte faptul că se poate institui obligaţia purtării măştii de protecţie. întrucât legea nu distinge, nici interpretul, în speţă guvernul şi ministerele prevăzute de lege nu trebuie să distingă, respectiv să stabilească faptul că este obligatorie purtarea unui anumit tip de mască de protecţie. Sunt aplicabile regulile de interpretare logică "exceptio est strictissimae interpretationis et aplicattonis" (excepţia este de strictă interpretare şi aplicare) şi "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemas" (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă), astfel că interpretul (în speţă Guvernul şi, implicit, instanţa judecătorească, care în acţiunea în anulare verifică [egalitatea hotărârii de l prelungire a stării de alerta emisă de Guvern) nu trebuie să distingă, adică să restrângă măştile de protecţie la un anumit tip - din material textil/medicinală/FFP2. Prin hotărâre de guvern nu se pot stabili reglementări derogatorii de la lege, o astfel de soluţie fiind contrară principiului ierarhiei actelor normative.

Cu privire la măşti instanţa a reţinut numai o chestiune menţionată în nota de fundamentare, respectiv că s-ar fi observat anumite chestiuni. în condiţiile în care nu se menţionează cine a observat şi în de document a observat aceste chestiuni menţiunile reţinute de instanţă, în condiţiile în care aceste observaţii nu sunt ale unor specialişti care au ajuns la aceste concluzii în urma unor studii, nu pot fi luate în considerare. De asemenea, după cum a arătat, întrucât măsura purtării măştii a fost instituită potrivit hotărârilor de guvern de instituire şi prelungire a stării de alertă pentru o foarte îndelungată perioadă de timp, cel puţin în spaţiile închise, pentru verificarea necesităţii, proporţionalităţii, dar şi scopului măsurii, era necesar să se dovedească-faptul că beneficiile purtării măştii depăşesc riscurile, că purtarea măştii timp îndelungat nu este susceptibilă să producă boli mai grave decât infecţia.

Consideră că împrejurarea că şi în alte ţări s-a instituit obligaţia purtării măştii nu este un argument cu privire la legalitatea acestei măsuri, pentru că şi în acele ţări, cu toată existenţa acestei obligaţii virusul tot s-a transmis. De asemenea, împrejurarea că şi în alte ţări din Europa considerate democrate s-a restrâns exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru persoanele care nu prezintă certificatul nu este un argument pentru legalitatea măsurilor, întrucât, pe de o parte, virusul tot s-a transmis, numărul şi procentul infectărilor fiind chiar mai mare decât în ţara noastră, iar, pe de altă parte, sunt cunoscute mitingurile contra restricţiilor din ţări precum Franţa, Italia, Germania, SUA, Canada.

Cu privire la cererea de suspendare a executării, recurenta susţine că soluţia de respingere a excepţiei de inadmisibilitate este legală motiv pentru care solicită a se reţine ca pertinente şi concludente toate argumentele invocate în susţinerea acestei soluţii, atât de instanţă, cât şi de parte. Cu privire la motivarea pe fond a cererii de suspendare a executării apreciază că pentru toate motivele invocate în cererea de chemare în judecată nu erau incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004. Recurenta a formulat cererea de suspendare a executării numai ca şi cerere accesorie cererii de anulare a actului atacat şi numai pentru ca accesul la instanţă să fie efectiv şi eficace, astfel că, dacă instanţa aprecia că cererea de anulare era întemeiată admitea şi cererea de suspendare a executării, pentru ca anularea să producă totuşi, în concret, efecte juridice, iar dacă aprecia că cererea de suspendare a executării este nefondată respingea şi cererea accesorie de suspendare a executării. Art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu era incident pentru că recurenta nu l-am invocat, chiar a precizat expres că nu se aplică, şi pentru că decizia Curţii Constituţionale precizează expres că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 sunt excluse de la aplicare în litigiile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 55/2020.

De asemenea, apreciază, în principal, că dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu sunt incidente în cauză (atât dispoziţiile de procedură, cât şi cele de fond, inclusiv art. 18 şi 14 indicate de către instanţă) în raport de decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2021, care menţionează expres că dispoziţiile legii contenciosului administrativ sunt excluse de la aplicare şi nu face distincţie după cum aceste dispoziţii sunt de fond sau de procedură, şi s-ar aplica numai dispoziţiile pe care recurenta le-a invocat ~ Constituţia României şi Legea nr. 55/2020, iar în subsidiar, chiar dacă s-ar aplica dispoziţiile de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 s-ar impune admiterea cererii şi anularea actului .atacat, fiind încălcate la emiterea lui prevederile Legii fundamentale şi ale Legii nr. 55/2020.

În raport de toate motivele de fapt şi de drept expuse, recurenta solicită admiterea recursului şi, pentru că dispoziţiile art. 497 noul C. proc. civ. nu permit instanţei supreme judecarea pe fond a litigiului, solicită casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte interesul formulării recursului, susţine recurenta că, deşi efectele actului atacat sunt epuizate în prezent justifică interesul formulării recursului, întrucât controlul judecătoresc al actelor administrative, deci inclusiv al celor normative cu durată de timp determinată, este garantat de art. 126 alin. (6) din Constituţia României: "controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar." Actul atacat este un act administrativ emis de o autoritate publică (Guvernul României) care nu priveşte raporturile cu Parlamentul şi nu este un act de comandament militar, astfel că se justifică controlul judecătoresc al acestuia, inclusiv deci exercitarea, susţinerea şi soluţionarea pe fond, iar nu pe excepţia lipsei de interes, a căii de atac a recursului împotriva hotărârii prin care instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii în anularea actului.

În caz contrar, în ipoteza inversă, a admiterii cererii în anulare a hotărârii de guvern partea care a pierdut procesul nu ar mai avea interes sa exercite calea de atac împotriva hotărârii de anulare a actului administrativ cu durată determinată în timp.

Controlul judecătoresc este justificat şi este necesar, întrucât anularea în justiţie a actului atacat deschide calea formulării unor eventuale cereri de despăgubiri pentru vătămarea drepturilor şi intereselor legitime pe temeiul legii contenciosului adminstrativ/pe temeiul dreptului comun (după cum apreciem că dispoziţiile de fond, iar nu de procedură ale legii contencios administrativ sunt sau nu aplicabile cererii în pretenţii prin care se solicită daune materiale şi/sau morale, în raport de decizia Curţii Constituţionale - chestiune de fond în litigiul având ca obiect daune matriale/morale).

In ipoteza în care s-ar aprecia că recurenta nu mai justifică interesul formulării recursului prin prisma faptului că actul atacat şi-a epuizat efectele juridice s-ar încălca principiul accesului efectiv şi eficace la justiţie reglementat atât de legislaţia internă, cât şi de cea europeană. Împrejurarea că recursul nu a fost formulat şi nu este soluţionat până la momentul la care actul atacat şi-a epuizat efectele nu îi este imputabil recurentei, care a formulat cererea de chemare în judecată la câteva zile de la momentul la care actul atacat a intrat în vigoare, pentru că anterior, în mod absolut, nu ar fi putut formula cererea, necunoscând, în concret conţinutul actului.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului formulat de reclamanta A. a formulat întâmpinare intimatul - pârât Guvernul României, în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare şi excepţia lipsei de interes a recurentei în susţinerea recursului, în considerarea faptului că, la acest moment, Hotărârea de Guvern contestată nu mai este în vigoare, aceasta producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii sale.

Pe fondul recursului, solicită respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Susţine în esenţă intimatul că hotărârea primei instanţe este motivată, atât în fapt, cât şi în drept, iar recurenta-reclamantă nu aduce critici punctuale şi argumentate împotriva considerentelor instanţei, ci sunt reluate nemulţumirile acesteia cu privire la procedura de judecată şi inexistenţa unor termene care să permită soluţionarea cu celeritate a acţiunilor care au ca obiect anularea actelor normative emise pe timpul stării de alertă, însă, obiectul căii de atac nu îl constituie pretenţia concretă dedusă judecăţii şi nici apărarea părţii adverse, ci hotărârea judecătorească, soluţia instanţei.

În speţă, recurenta reia în faţa Înaltei Curţi solicitarea de anulare act normativ, contrar tuturor principiilor constituţionale.

Atât timp cât în preambulul actului este indicat temeiul de drept al emiterii, iar actul este însoţit de o Notă de fundamentare, legal întocmită, cât si de alte înscrisuri reprezentate de H.C.N.S.U nr. 7/2022 şi de Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţa generată de virusul SARS-COV-2 pe teritoriul României la data de 1.02.2022 nu se poate constata o aparentă nelegalitate. Dimpotrivă, aceste menţiuni se subsumează prezumţiei de legalitate şi caracterului executoriu al unui act administrativ.

Cât priveşte necesitatea sa şi proporţionalitatea cu situaţia care a generat-o, intimatul arată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că măsurile dispuse au avut în vedere protejarea sănătăţii populaţiei, respectiv s-a urmărit o încetinire a răspândirii virusului, astfel încât sistemul sanitar, deja supus unei presiuni uriaşe, să nu intre în colaps.

Pentru toate aceste motive, precum şi pentru cele învederate instanţei de fond, în acord cu soluţia şi motivarea instanţei de fond, intimatul Guvernul României solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinări

Recurenta - reclamantă A. a formulat Răspuns la întâmpinarea intimatului - pârât Guvernul României, combătând apărările acestuia, atât în ceea ce priveşte excepţiile invocate cât şi cele ce vizează fondul recursului, susţinând că acestea sunt nefondate.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului din data de 05.07.2022 s-a fixat primul termen pentru soluţionarea recursului la data de 06.12.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate şi la normele legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru motivele arătate în continuare:

În prealabil, aminteşte Înalta Curte că, în ceea ce priveşte excepţiile invocate de intimat în cadrul întâmpinării, respectiv excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi excepţia lipsei de interes a recurentei în susţinerea recursului, dar şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de recurenta - reclamantă, au fost soluţionate de instanţă, în şedinţa publică de la acest termen de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., în sensul respingerii acestora, considerentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea acestei soluţii regăsindu-se în practicaua prezentei hotărâri.

În ceeea ce priveşte contextul factual, se reţine că demersul cu care reclamanta A. a sesizat instaţa, priveşte atât anularea H.G. nr. 171/2022 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 7 februarie 2022, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID -19, cât şi suspendarea executării anexelor H.G. nr. 171/2022 care condiţionează accesul si participarea la activităţi şi la servicii de prezentarea certificatului de vaccinare/testare/trecere prin boală până la data de încetării aplicabilităţii hotărârii de guvern atacate.

Soluţionând cererea reclamantei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins-o, ca neîntemeiată, în integralitate, prin sentinţa civilă nr. 372 din 28 februarie 2022, recurată în cauză, respingând deopotrivă şi excepţiile invocate de pârât, respectiv: excepţia inadmisibilităţii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării şi excepţia lipsei de interes.

Astfel, trecând la analizarea recursului, Înalta Curte constată că, prin motivele invocate recurenta critică faptul că instanţa de fond nu a răspuns la toate motivele de nelegalitate expuse în cadrul cererii de chemare în judecată, nu a combătut toate argumentele sale privind nelegalitatea Hotărârii de Guvern nr. 171/2022, ce a făcut obiectul judecăţii.

Deşi recurenta nu a invocat o nemotivare a hotărârii, criticile ce vizează omisiunea instanţei de a răspunde fiecărui argument expus în cadrul cererii de chemare în judecată ("instanţa a omis să analizeze argumentele sale cu privire la teste", ori " nu a analizat toate argumentele privind măsura purtării măştii...) se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când " hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanţă reţinând corect situaţia de fapt şi, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă; lipsa de motivare neputând fi reţinută, raportat la faptul că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigenţele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susţinerile părţilor, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, iar o astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale, asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta- reclamantă este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), reţine Înalta Curte că, prin intermediul acestuia poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste situaţii nu se regăseşte însă în hotărârea ce face obiectul judecăţii, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual reţinut.

Referitor la criticile privind nerespectarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, Înalta Curte reţine că, potrivit textului de lege menţionat:

"(1)Starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, şi nu poate depăşi 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.(...)"

Recurenta-reclamantă susţine că lipsa unui înscris expres asumat prin semnătură de către ministrul afacerilor interne emis în scopul prelungirii stării de alertă conduce la nelegalitatea H.G. nr. 171/2022 de prelungire a stării de alertă pe teritoriul României.

Critica este nefondată, în considerarea faptului că, deşi în conţinutul actului nu se face referire la propunerea ministrului afacerilor interne, totuşi, din actele anexate la dosarul de fond rezultă că propunerea provine de la aceasta.

Astfel, se constată că Nota de fundamentare de la filele x şi urm. din dosarul de fond este însuşită prin semnătură de Ministrul Afacerilor Interne.

Totodată, potrivit art. 81 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 21/2004:

"(1)În vederea adoptării deciziilor strategice necesare pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă determinate de tipurile de risc stabilite prin hotărâre a Guvernului, se constituie şi funcţionează Comitetul naţional pentru situaţii de urgenţă, denumit în continuare Comitetul naţional, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului, în calitate de preşedinte.

(2)Comitetul naţional are trei vicepreşedinţi, după cum urmează:

a)ministrul cu atribuţii în domeniul afacerilor interne;

b)ministrul cu atribuţii în domeniul administraţiei publice;

c)şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.(...)"

Se constată, aşadar, că ministrul afacerilor interne este membru de drept în CNSU. De asemenea, în această calitate ministrul afacerilor interne a participat la şedinţa de lucru a CNSU din 29.01.2022, în care a propus prin organismul colegial prelungirea stării de alertă pe teritoriul României pentru o perioadă de 30 de zile începând cu data de 07.02.2022, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond., acest aspect fiind atestat de preambulul Hotărârii CNSU nr. 7 din 03.02.2022 .

Pe cale de consecinţă, în raport de probele administrate, în acord cu prima instanţă şi instanţa de control judiciar va concluziona că, deşi în conţinutul H.G. nr. 171/2022 nu se face referire la propunerea ministrului afacerilor interne, de prelungire a stării de alertă, în realitate ministrul a formulat o astfel de propunere, atât cu ocazia participării la şedinţa CNSU din 29.01.2022 cât şi prin însuşirea Notei de fundamentare a proiectului de Hotărâre de Guvern, neputându-se reţine aşadar, în mod valid, că hotărârea de guvern ce face obiectul litigiului ar fi fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, cum eronat susţine recurenta- reclamantă.

Nici criticile privind nerespectarea exigenţelor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000" în litera şi în spiritul lor", nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar ce constată că proiectul hotararii de guvern a carei anulare se solicita a fost avizat favorabil de Consiliul Legislativ, cu observaţii şi propuneri, acest aviz având caracter consultativ.

În ceea ce priveşte nerespectarea unora dintre observaţiile şi propunerile din conţinutul avizului favorabil emis de Consiliul Legislativ, Curtea va observa că justificarea măsurii se regăseşte în "nota însoţitoare" a actului de prezentare a proiectului, respectiv în adresa înregistrată la MAI sub nr. x/03.02.2022 ce a însoţit şi Anexa nr. 3 la proiectul de hotărâre, astfel că în cauză s-a făcut dovada respectării întocmai a dispoziţiilor art. 10 alin 4 din Legea nr. 24/2000.

În acest sens, se arată în adresa menţionată, referitoare la respectarea principiului egalităţii, că "măsurile luate prin hotărârea Guvernului se circumscriu principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, iar măsurile care presupun limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale sunt luate în scopul asigurării unei protecţii adecvate a dreptului la viaţă, la integritate fizică şi psihică şi la ocrotirea sănătăţii".

Faptul ca intimatul a avut in vedere la definitivarea proiectului de act normativ numai o parte din propunerile si observaţiile Consiliului Legislativ, nu atrage de plano sanctiunea nulitatii acestui act administrativ normativ prin prisma dispozitiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, în lipsa dovedirii de către reclamantă în mod concret a unei vătămari în accepţiunea art. 1 si art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În continuare, analizând criticile ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României, Înalta Curte constată că textul a cărui încălcare a fost invocată dispune în sensul că:

"(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.(...)".

Condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţia României sunt aceleaşi avute în vedere şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenţie, dar şi prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar şi au fost instituite pentru protecţia sănătăţii publice şi chiar a dreptului la viaţă. Sub acest din urmă aspect şi al proporţionalităţii este de reţinut în primul rând contextul intern şi internaţional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă au avut drept scop protejarea sănătăţii şi siguranţa publică, fiind aşadar necesare şi proporţionale într-o societate democratică.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte reţine că persoanele care deţin certificatul covid în cele trei forme, în comparaţie cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situaţii comparabile, există situaţii diferite, prin urmare, este justificată aplicarea unor măsuri diferite.

Pentru a exista o stare de discriminare este necesară existenţa unui tratament diferit (orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă) în raport de situaţii identice. Or, împrejurarea incontestabilă că efectele pandemiei de COVID-19 sunt diferite asupra unor categorii de persoane, din punct de vedere al vulnerabilităţii, justifică şi tratamentul diferit.

În privinţa analizelor şi rezultatelor ştiinţifice prezentate de autorităţile implicate în adoptarea actului administrativ atacat, instanţa de judecată nu are căderea să se pronunţe şi să le combată prin păreri personale, astfel cum încearcă recurenta-reclamantă să îşi impună propriile păreri, prin ataşarea la dosar a unor informaţii necertificate ştiinţific.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor Regulamentului nr. 953/2021 al Parlamentului European şi al Consiliului UE privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de Covid-19 pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de Covid-19, Înalta Curte reţine că actul indicat cuprinde dispoziţii referitoare la libera circulaţie între statele membre, neavând incidenţă în prezenta cauză.

In ceea ce priveste sustinerea referitoare la faptul ca statului român îi revine sarcina de a demonstra că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale se impune pentru situaţiile prevăzute expres în Constituţie, este necesară, proporţională, nediscriminatorie şi nu aduce atingere exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar restrângerea exerciţiului dreptului poate fi făcută numai prin lege, astfel cum s-a reţinut şi în Hotărârea CEDO din 8 aprilie 2021 în cauza VAVRICKA si alţii c. Republicii Cehe, Înalta Curte retine că, în mod prioritar, statul roman are obligatia de a garanta cetatenilor sai dreptul la ocrotirea sănătăţii.

Art. 34 alin. (2) din Constitutia Romaniei instituie in sarcina statului obligatia pozitiva de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

Totodata instanta de control judiciar reţine că dreptul la ocrotirea sănătăţii este unul din cele mai importante drepturi social-economice, fiind prevazut in art. 25 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 12 al Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale; art. 11 şi art. 13 ale Cartei Sociale Europene revizuite.

Cat timp prelungirea starii de alerta a fost determinata de numarul foarte mare de cazuri confirmate de infectari cu virusul Sars Cov 2, instanta retine ca prioritatea Guvernului Romaniei in adoptarea acestui act normativ a fost ocrotirea sanatatii publice.

Totodata, instanţa reţine că măsurile prevăzute prin Anexele la actul normativ contestat au avut un caracter absolut, necesar si proportional cu evoluţia grava a situatiei medicale din Romania la data de 01.02.2022.

Înalta Curte constată că dispoziţiile cuprinse în hotărârea de guvern nu adaugă condiţii suplimentare şi nu conţin restricţii sau limitări suplimentare ale drepturilor fundamentale, aceste restricţii fiind reglementate în cuprinsul Legii 55/2020 ca act formal al Parlamentului.

Faţă de prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 care definesc starea de alertă şi faţă de dispoziţiile art. 53 din Constituţia României, văzând şi ultimul paragraf din preambulul Legii nr. 55/2020, în contextul situaţiei de criză generată de pandemia de COVID -19, era necesar ca Parlamentul României să adopte măsuri restrictive cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate, necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa drepturilor convenţionale, unionale şi constituţionale la viaţă, integritate fizică şi sănătate ale persoanelor şi fără a aduce atingere existenţei altor drepturi sau libertăţi fundamentale. Instanţa trebuie să verifice dacă aceste măsuri sunt legale, dacă sunt necesare într-o societate democratică şi dacă sunt proporţionale cu scopul urmărit.

Nu poate fi contestat faptul că evoluţia situaţiei epidemiologice generată de răspândirea virusului a fost gravă, astfel că era necesară adoptarea măsurilor pentru protejarea sănătăţii şi vieţii populaţiei, faţă de prevederile art. 34 din Constituţia României.

Cât timp s-a dovedit rata mare de contagiozitate pe cale aeriană nu se poate susţine că măsurile adoptate nu au avut un caracter rezonabil, urmărindu-se cu puterea evidenţei reducerea răspândirii virusului, limitarea îmbolnăvirilor şi reducerea cazurilor de deces.

Ce trebuie să protejeze statul în starea de alertă este întreaga societate, drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor şi nu doar drepturile şi libertăţile individuale. În acest context, nu se poate reţine un caracter abuziv al măsurilor prin care au fost recunoscute mai multe drepturi ale persoanelor vaccinate, restrângerea drepturilor celorlalte persoane nevaccinate intrând în sfera drepturilor ce pot fi restrânse, având un caracter obiectiv, neputându-se reţine caracterul discriminatoriu, criteriile alese fiind justificate obiectiv şi având un scop legitim, prin faptul că au fost ţinut sub control numărul de cazuri de îmbolnăvire iar măsurile au fost luate exclusiv în scopul reducerii numărului de infectări, vaccinarea neavând un caracter obligatoriu, fiind respectat astfel dreptul de opţiune al fiecărei persoane.

Nu doar statul român a adoptat măsurile în discuţie, ci acestea au fost luate la nivel mondial, vaccinarea populaţiei fiind principala modalitate de a controla pandemia.

Aşadar, nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile discriminării, nefiind identificate criteriile prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, virusul fiind contagios şi se transmite pe cale respiratorie astfel că era necesară restrângerea activităţilor persoanelor care nu au acceptat să respecte măsurile cu caracter opţional şi nu au luat acel minim de precauţie pentru prevenirea răspândirii virusului, aceasta nefiind o practică discriminatorie.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 O.G. nr. 137/2000, " prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Potrivit dispoziţiilor art. 27 O.G. nr. 137/2000, "Persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun." Sarcina probei în această materie revine, potrivit art. 27 din O.G. nr. 137/2000, celui care invocă discriminarea, aceasta având obligaţia "de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice".

Există discriminare atunci când se aplică un tratament diferenţiat în cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, în acest sens dispunând şi art. 14 din CEDO.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 Convenţia Europeana a Drepturilor Omului "Exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute prin prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără niciun fel de deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau sociala, apartenetna la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice alta situaţie".

Instanţa europeană a apreciat că difererenţa de tratament devine discriminatorie atunci când se induc distinţii între situaţii analoage si comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabila si obiectivă (cauza Fredin c. Suediei, Hoffman c. Austriei). Totodata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit si situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Potrivit principiilor CEDO, statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicate.

Aşadar, faţă de definiţia dată conceptului de discriminare de dispoziţiile art. 2 O.G. nr. 137/2000, analiza discriminării trebuie să pornească de la identificarea existenţei unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricţie sau preferinţă. Tratamentul trebuie să aibă drept scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii folosinţei ori exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege. Practica discriminatorie trebuie să nu fie justificată de un obiectiv legitim, si sa nu existe un raport de proporţionalitate între măsura dispusă şi scopul urmărit.

În cauză, aplicarea unui tratament diferenţiat în funcţie de îndeplinirea condiţiei deţinerii dovezii vaccinării sau vindecării se justifică printr-un scop legitim, respectiv asigurarea dreptului la sănătate al cetăţenilor, drept care tinde să fie pus în pericol în perioada de criză sanitară. Practica CEDO este constantă în a recunoaşte faptul că apărarea valorilor şi drepturilor societăţii democrate constituie un scop legitim în adoptarea unor măsuri restrictive privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Se constată, aşadar, că măsurile contestate de recurenta -reclamantă sunt proporţionale în raport cu scopul urmărit, respectiv reducerea riscului de transmitere a unei boli contagioase, garantarea dreptului la sănătate al cetăţenilor.

În cauza Carson şi alţii c. Regatului Unit, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, Curtea a statuat că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicabile, întinderea acestei marje depinzând de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul şi contextul în discuţie.

La nivel mondial s-a apreciat că vaccinarea este cea mai eficientă metodă de stopare a transmiterii virusului astfel că au fost puse la dispoziţia populaţiei vaccinuri în mod gratuit, deci persoanele care au ales metoda de prevenţie prin vaccinare sunt în situaţie diferită de persoanele care nu ales această opţiune. Modul de reacţie al organismelor la administrarea vaccinului este diferit şi trebuie urmărit astfel că măsurile de relaxare trebuiau dispuse în mod treptat şi nu abrupt.

În jurisprudenţa recentă a CEDO s-a reţinut că măsurile contestate, respectiv obligaţia de vaccinare a copiilor pentru admiterea la grădiniţă, se aflau într-o relaţie rezonabilă de proporţionalitate cu scopurile legitime urmărite de statul reclamat, care nu şi-a depăşit marja de apreciere prin impunerea obligaţiei de vaccinare astfel că aceste măsuri puteau fi considerate ca fiind necesare într-o societate democratică.

Nu se pot ignora consecinţele unei situaţii de pandemie dată de apariţia unui nou virus care are potenţial de contaminare a unei mari părţi din populaţie iar măsurile luate la nivel internaţional au fost în scopul de a responsabiliza populaţia.

De asemenea, nu se poate ignora faptul că au fost prevăzute şi măsuri alternative respectiv dovada unui rezultat negativ al unui test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore; dovada unui test negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore; dovada că persoana se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi şi a 180-a zi ulterioară confirmării infecţiei cu virus. Nu se poate considera discriminare faptul că testarea nu a fost gratuită, fiecare persoană având posibilitatea de a alege, în condiţiile în care dorea să participe la diverse evenimente publice.

Art. 53 alin. (2) din Constituţia României permite statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătăţii publice, măsuri realizate prin restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale iar restrângerea acestora în contextul pandemiei de COVID-19 a fost stabilită prin Legea nr. 55/2020.

Măsurile luate de intimat se înscriu în sfera drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente, conform prevederilor art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020 şi au fost instituite în limitele permise de Constituţia Românei, având la bază protejarea cetăţenilor şi fiind subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, prevăzută de art. 34 alin. (2) din Constituţie.

Aşadar, Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile recurentei ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 53 şi art. 16 din Constituţia României şi a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020.

Recurenta - reclamantă a invocat deopotrivă şi faptul că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale s-a realizat în condiţiile în care nu există nicio dispoziţie în Legea nr. 55/2020 sau în vreo altă lege care să condiţioneze exercitarea vreunui drept de dovada vaccinării/trecerii prin boală sau a testării. S-a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 157/2020.

Înalta Curte va înlătura şi aceste critici, ca neîntemeiate, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora:

Art. 1, alin. (2) - Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile."

Art. 5 alin. (2) - Măsurile pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor sunt: (...) d)măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu;

Arz. 5 alin. (3) - Măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc sunt: a) restrângerea sau interzicerea organizării şi desfăşurării unor mitinguri, demonstraţii, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spaţii deschise, precum şi a unor întruniri de natura activităţilor culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spaţii închise; b) restrângerea sau interzicerea circulaţiei persoanelor şi vehiculelor în locurile şi, după caz, în intervalele orare stabilite; c) interzicerea ieşirii din zonele stabilite şi, după caz, în intervalele orare stabilite sau instituirea carantinei asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice; d) restrângerea sau interzicerea efectuării de către operatori a transporturilor rutiere, feroviare, maritime, fluviale, aeriene sau cu metroul pe rutele şi, după caz, în intervalele orare stabilite; e) închiderea temporară a unor puncte de trecere a frontierei de stat; f) limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici; g) participarea cetăţenilor şi a operatorilor economici la unele activităţi în folosul comunităţilor locale."(subl ns.)

Totodată, potrivit art. 6 din Legea nr. 55/2020:

"Hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: a) baza legală; b) perioada stării de alertă; c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz."

Relevante sunt deopotrivă şi dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora:

"în vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege, Guvernul adoptă hotărâri, la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU." (subl. ns.)

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, din interpretarea sistematică a textelor de lege se constată că prin lege, legislativul a recunoscut atribuţii în sarcina Guvernului României atât în privinţa prelungirii stării de alertă cât şi în ceea ce priveşte dispunerea măsurilor restrictive de drepturi la care face referire Legea nr. 55/2020, printre care şi măsurile privind asigurarea rezilienţei comunităţilor şi măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, prevăzute de anexele din H.G. nr. 171/2022.

În concluzie, Înalta Curte în acord cu prima instanţă şi contrar celor susţinute de recurenta - reclamantă, reţine că măsurile de restricţionare a exerciţiului unor drepturi fundamentale nu au fost dispuse cu încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României, Legea nr. 55/2020 prevăzând astfel de limitări şi delegând aplicarea în concret a acestora.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:

"(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă."

Având în vedere că Hotărârea Guvernului nr. 171/2022 a fost adoptată ţinând cont de limitările recunoscute prin Legea nr. 55/2020, nu poate fi reţinută nici critica ce vizează încălcarea limitelor de competenţă ale emitentului acesteia, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 citate anterior.

În ceea ce priveşte suspendarea executării actului, Înalta Curte constată că judicios a reţinut prima instanţă că pentru dovedirea condiţiei instituite de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce vizează cazul bine justificat, recurenta - reclamantă a invocat aceleaşi critici de nelegalitate invocate în susţinerea acţiunii de fond, în anularea actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt şi/sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ sau modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Analizând susţinerile recurentei - reclamante referitoare la existenţa cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a reţinut că reclamanta nu a prezentat în concret nici un indiciu de nelegalitate care să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ, reclamanta limitându-se a invoca aceleaşi critici de nelegalitate ca şi pentru petitul de anulare, critici care au fost găsite neîntemeiate.

Instanţa de control judiciar reţine că simpla formulare a acţiunii în anularea actului administrativ nu poate fi reţinută a avea efect suspensiv de executare, atâta timp cât legiuitorul nu a înţeles să acorde acest efect în mod expres, astfel cum a procedat în cazul actului administrativ atacat de către Prefect, prin reglementarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că, în speţă, nu a fost îndeplinită condiţia cazului bine justificat.

Or, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiţiei prevenirii unei pagube iminente, atâta timp cât, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prev. de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege.

Astfel, Înalta Curte reţine că recurenta - reclamantă nu a oferit indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ, nefiind astfel îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, motiv pentru care nici soluţia dată cererii de suspendare nu se impune a fi reformată, criticile recurentei - reclamante sub acest aspect nefiind apte să conducă la modificarea acesteia.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că soluţiile adoptate de prima instanţă prin hotărârea recurată au fost corect şi amplu motivate, s-au fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenta - reclamantă nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate.

În raport de toate aceste considerente, simpla nemulţumire a părţii care a pierdut procesul, valorificată în cadrul şi în limita exercitării căii de atac şi a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în situaţia recursului, nu este suficientă pentru a face dovada unui exces de putere de partea judecătorului ce a pronunţat-o.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22 martie 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 372 din 28 februarie 2022, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22 martie 2022, ambele fiind pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 decembrie 2022.