Whether late payment penalties constitute insurance claims enforceable against the Insured Guaranty Fund

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a arătat că înţelege să conteste Decizia nr. 24209 din data de 25.09.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei să dispună anularea în parte a deciziei contestate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 761,76 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta arată că a investit FGA cu o cerere de plată prin care a solicitat plata următoarelor sume: 1840 RON - despăgubiri şi 761.76 RON - penalităţi de întârziere.

FGA a respins cererea de plată a penalităţilor cu motivarea că acestea au fost gândite ca daune moratorii (art. 1535 noul C. civ.), astfel că asigurătorul nu datorează penalităţi de întârziere în baza contractului de asigurare, ci în baza culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor derivate din contractul de asigurare, temeiul fiind răspunderea civilă delictuală. Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al B. S.A.. astfel că dispoziţiile privind cuantumul şi calculul penalităţilor de întârziere nu îi pot fi aplicabile.

A arătat reclamanta că în opinia sa aceste susţineri sunt nefondate.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 376 din data de 22 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 376 din data de 22 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A. şi, fără a încadra expres criticile sale în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., a invocat faptul că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material aplicabile speţei.

A solicitat admiterea recursului, anularea în tot a sentinţei recurate, anularea în integralitate a deciziei FGA atacată şi obligarea FGA la plata sumei de 761,76 RON reprezentând penalităţi de întârziere solicitate prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.04.2017, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a argumentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, că sentinţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în speţă, considerând că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale incidente în cauză.

Astfel, în cadrul unei prime critici a susţinut că penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, ale căror dispoziţii relevante le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, şi a subliniat că dispoziţiile Normei nr. 23/2014, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III având denumirea marginală "Contractul de asigurare", reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare RCA.

A opinat că, în condiţiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, acestea fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) din Normă, şi nu în cuprinsul poliţei RCA emise de asigurător, atunci şi penalităţile de întârziere, reglementate prin art. 38 din acelaşi Titlu I, capitolul III, având denumirea marginală "Contractul de asigurare" din aceleaşi Norme, izvorăsc tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluţie sau o interpretare contrară.

În continuare, a evocat Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redând considerentele de la paragraful nr. 124, prin care s-a reţinut că penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări; precum şi Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evidenţiind în acest sens considerentele de la paragraful nr. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei".

Raportat la considerentele relevante evidenţiate, a susţinut că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale, şi anume despăgubirea din asigurarea RCA, care face obiectul garantării de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Subsumat celei de-a doua critici recurenta-reclamantă a arătat că penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA, şi anume Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Norma nr. 23/2014, astfel încât este evident că acestea au natură contractuală, fiind izvorâtă din contract nu doar obligaţia principală, ci şi obligaţia de plată a accesoriilor.

Ca atare, ţinând cont de faptul că, atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conţinutului contractului de asigurare, a apreciat recurenta-reclamantă că acestea au acoperire şi că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.

Pe de altă parte, a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate recupera penalităţile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, Legea nr. 213/2015 prevăzând că, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale, sub acest aspect invocând şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, ale cărui dispoziţii le-a redat.

În susţinerea opiniei conform căreia posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a expus dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi a subliniat faptul că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, confirmă acest aspect.

Pentru considerentele arătate, a solicitat admiterea recursului, anularea în tot a sentinţei recurate, anularea în integralitate a deciziei FGA atacată şi obligarea FGA la plata sumei de 761,76 RON reprezentând penalităţi de întârziere solicitate prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.04.2017, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor/dobânzilor de întârziere de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Totodată, art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, coroborat cu art. 16 din aceleaşi Normă, prevede că Fondul determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale condiţiilor de asigurare, în timp ce prevederile Legii nr. 136/1995 definesc obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirile prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanei vătămate. Prin prisma momentului la care ia naştere obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, a apreciat intimatul-pârât că aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, ci, depinde întotdeauna de o acţiune sau inacţiune a societăţii de asigurare.

Recurenta-reclamantă A. S.A nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, sub aspectul contextului factual, se reţine că prin Decizia nr. 24209/25.09.2020 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată a reclamantei A. S.A. pentru suma de 1840 RON reprezentând despăgubiri şi a respins cererea de plată a penalităţilor în sumă de 761,76 RON, considerând că acestea din urmă nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, astfel încât nu reprezintă creanţe de asigurări şi nu pot fi achitate din disponibilităţile Fondului.

Apreciind că raţionamentul Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu este corect şi că decizia de respingere a sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere este netemeinică şi nelegală, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva acestei decizii.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei A. S.A., găsind neîntemeiate toate susţinerile formulate în cadrul contestaţiei împotriva Deciziei nr. 24298/25.09.2020, reţinând că întreaga apărare a acesteia se bazează pe o interpretare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a celor cuprinse în Norma A.S.F. nr. 24/2019 de aplicare a legii menţionate.

Fără a încadra expres criticile sale în unul sau mai multe din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. recurenta a invocat aplicarea greşită de instanţa de fond a normelor de drept material incidente speţei.

Or, această critică se poate încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de către instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens prevederile Normei A.S.F. nr. 23/2014 şi pe cele ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, astfel că nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că aceste penalităţi au fost gândite ca daune moratorii, iar dispoziţiile legale care reglementează plata acestor penalităţi se aplică doar societăţilor de asigurare, nu şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Aşadar, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere nu se naşte în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale/legale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci, este prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când nu-şi îndeplineşte la timp obligaţiile sau nu şi le îndeplineşte în mod corespunzător.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere nu au un suport legal, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile nu sunt incluse în sfera creanţei de asigurare, deoarece noţiunea de "creanţe ale creditorilor de asigurări" nu poate fi echivalată cu aceea de "creanţe de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, prima categorie incluzând-o pe cea de-a doua.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, întemeiate.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că aceasta nu stabileşte că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24209/25.09.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau aceste cheltuieli, conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, care este respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, întrucât este partea care a căzut în pretenţii.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse anterior, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 376 din 22 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 decembrie 2022.