Appeal over Judicial Inspection's disciplinary closure fails; resolution upheld as allegations were mere dissatisfaction with rulings.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.07.2020, sub nr. de dosar x/2020, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspecţia Judiciară a formulat plângere împotriva rezoluţiei nr. 871/A/11.03.2020, lucrarea nr. 20-771 şi împotriva rezoluţiei inspectorului şef din 18.06.2020, lucrarea C20-738.

Reclamantul a arătat că nu s-a cercetat nimic din ceea ce a solicitat privind încălcarea normelor de drept, apreciind că nu s-a cercetat faptul că judecătoarele din dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Vâlcea nu au judecat motivele de casare din cererea reclamantului, aşa cum a precizat, fapt ce reprezintă o încălcare din culpă în mod grav, neîndoielnic şi neechivoc(a depus şi cerere de completare şi i-a fost respinsă la Tribunalul Vâlcea.

Motivele de casare ce trebuiau să fie avute în vedere atât în dosarul nr. x/2018, cât şi în dosarul nr. x/2019 ale Tribunalului Vâlcea sunt:

1) Domnul economist B. nu are voie să întocmească evaluări de bunuri mobile deoarece nu este evaluator mobiliar, aşa cum prevede Ordonanţa nr. 24/2011, art. 1, 3 şi încalcă şi art. 7 din Ordonanţa nr. 65/1994, iar în calitate de expert nu poate întocmi expertize tehnice judiciare şi extrajudiciare pentru bunuri mobile casnice, din domeniul construcţiilor, deoarece nu este inginer mecanic, inginer în domeniul construcţiilor, aşa cum prevede art. 10 din Ordonanţa nr. 2/2000.

Totodată, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 758 şi 836 din C. proc. civ., deoarece domnul economist B. nu este inginer mecanic sau în domeniul construcţiilor ca să poată evalua bunurile mobile din apartamentul reclamantului.

Apreciază că simpla motivare în apel în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Vâlcea că domnul economist este expert în Tabloul de experţi al Tribunalului Vâlcea nu absolvă judecătorii.

Astfel, pe calea procedurii prevăzute de art. 178, 712 din C. proc. civ., judecătorii din dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2018 trebuiau să constate că domnul economist B. nu este competent să evalueze bunurile mobile ale reclamantului şi să anuleze Raportul de expertiză tehnică din dosarul nr. x/2018, aceştia neavând nicio scuză în acest sens.

2) Dacă cele două părţi din dosarul nr. x/2019, respectiv dosarul nr. x/2018 ale Tribunalului Vâlcea au precizat că au fost distruse bunuri, judecătorul, conform normelor de procedură, trebuia să admită acest fapt, art. 22 din C. proc. civ. prevede că judecătorul stabileşte soluţia în baza probelor şi, în acest caz, nu au fost nici probe contrare, astfel s-a greşit într-un mod neechivoc.

Deoarece au fost încălcate toate articolele de lege prezentate mai sus, a solicitat reclamantul trimiterea cauzei spre recercetare la Inspecţia Judiciară, în vederea sancţionării judecătorilor din dosarele nr. x/2019 şi y/2018 ale Tribunalului Vâlcea sau reţinerea cauzei de către instanţa de judecată spre rejudecare şi sancţionarea judecătorilor, deoarece au încălcat normele de procedură.

1.2. Hotărârea pronunţată în cauză

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. . 1104 din 6 noiembrie 2020 a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamantul A., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive:

- nici instanţa de fond şi nici Inspecţia Judiciară nu au cercetat nimic din faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare, astfel că pana în prezent procedurile parcurse au fost în întregime formale;

-efectul soluţiei pronunţate de magistraţi, este acela ca persoanele care încalcă legea rămân aproape nesanctionate si îşi pot desfăşura activitatea ilicite in continuare, iar persoană care urmăreşte aplicarea legii, si a făcut eforturi foarte mari pentru aplicarea legii, sa ramana si fara banii cheltuiţi si cu posibilitatea lezării sale in continuare ca urmare a neopririi ativitatii ilicite, ce este revoltător;

- reaua-credinta a magistraţilor este vădita, ca urmare a încălcării a multor dispoztitii materiale si procedurale, mare parte elementare.

- consideră recurentul că toate cele de mai sus, indeplinesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă prevăzuta de art. 99 lit. ţ) din Legea 303/2004, si de motivare a soluţiei in mod vădit contrar raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei prevăzut de art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, cu ocazia soluţionării dosarului civil.

- solicită a se constata că cercetarea disciplinară nu s-a efectuat corespunzător sens in care solicită trimiterea dosarului înapoi la Inspecţia Judiciară pentru completarea cercetărilor. Arată că domnul B. este economist, nefiind evaluator imobiliar. Dispoziţiile legale menţionate în contestaţia în anulare şi în cererea de faţă prevăd faptul că evaluarea unui bun mobil şi imobil se face de către un evaluator mobiliar/imobiliar care este atestat ANEVAR. Menţionează că domnul B. nu este atestat ANEVAR, nefiind expert în domeniul aparaturii casnice, electronice şi în construcţii, el având nevoie de diploma de inginer electronist, constructor, electromecanic pentru aparatele electrocasnice. Astfel, el nu poate face evaluări de bunuri mobile. De altfel, pe site-ul Ministerului Justiţiei este precizat clar că acesta face evaluări de bunuri economice, respectiv facturi, obiecte de valoare gen licenţe şi obiecte de contabilitate. Mai mult, dacă eşti terţ, nu ţi se dă dreptul să faci o evaluare, ci să calculezi un cost.

1.4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin acre a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esenţă că hotărârea instanţei de fond este motivată şi dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul de faţă, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susţinerile din recursul reclamatei prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţei de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea ţin de stabilirea situaţiei de fapt supusă judecăţii, şi nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurentă s-ar ajunge să se schimbe situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Totodată, este de observat că, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege şi acte normative, aspecte probatorii exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanţa a pronunţat o soluţie care este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinţei şi care au condus la soluţia contestată.

Verificând sentinţa recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, vizând modalitatea de soluţionare a cererii adresate pârâtei, Înalta Curte reţine următoarele:

Este de necontestat că, în fapt, sesizarea iniţială a reclamantului A. a fost la înregistrată la data de 20 februarie 2020, la Direcţia de inspecţie pentru judecători sub nr. 20-771, urmare a solicitării acestuia transmisă pe e-mail în data de 19.02.2020, prin care acesta şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la modalitatea de instrumentare şi de soluţionare a dosarului nr. x/2019 de către magistraţii Tribunalului Vâlcea, indicând o posibilă exercitare a funcţiei cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă, precum şi neanalizarea tuturor capetelor de cerere cu care ar fi fost învestită instanţa de judecată.

Lucrarea iniţială a fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, aprobat prin Ordinul Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, prin rezoluţia nr. 871/A din data de 11 martie 2020, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Adresa de înaintare şi rezoluţia de clasare au fost comunicate la data de 25 mai 2020, în conformitate cu dispoziţiile legale speciale în materie.

Ulterior comunicării rezoluţiei de clasare, în termen legal, a fost înregistrată plângerea prealabilă formulată împotriva soluţiei iniţiale, aceasta fiind respinsă prin rezoluţia Inspectorului - şef de la data de 18 iunie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-738.

În cuprinsul plângerii, s-a criticat rezoluţia de clasare nr. 871/A din data de 11 martie 2020, prin prisma faptului că inspectorul judiciar nu ar fi analizat motivele de casare indicate în cerere, în urma cărora s-ar fi putut constata încălcarea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil a normelor de drept material şi procesual de către magistraţii reclamaţi cu privire la dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Vâlcea.

Totodată, s-a solicitat şi verificarea dacă la lucrarea inspecţiei au fost ataşate dosarele de instanţă nr. x.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în soluţionarea cererii de chemare în judecată, nu se puteau analiza aspecte ce nu fuseseră anterior sesizate Inspecţiei Judiciare, întrucât numai cele supuse verificării prealabile efectuate de inspectorii judiciari, potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, puteau face, în mod evident, controlul instanţei de judecată analiza neputând fi extinsă asupra unor aspecte nesesizate, sau care nu fuseseră anterior supuse verificării prealabile de către subscrisa.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată înregistrată la data de 08.07.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, s-a solicitat reanalizarea sesizării iniţiale înregistrate la Inspecţia Judiciară, exprimându-se nemulţumiri faţă de modalitatea de efectuare a verificărilor prealabile, sens în care s-a subliniat lipsa cercetării motivului pentru care magistraţii Tribunalului Vâlcea ar fi refuzat să se pronunţe în dosarul nr. x/2019 cu privire la toate aspectele indicate de acesta în calea de atac.

În opinia actualului recurent - reclamant, motivele de casare trebuiau judecate atât în dosarul nr. x/2018 cât şi în dosarul nr. x/2019 de către Tribunalul Vâlcea.

Instanţa de fond analizând rezoluţia contestată numai în raport de aspectele semnalate iniţial, reţinând în mod corect că nemulţumirile recurentului-reclamant au vizat strict modul de soluţionare a dosarului nr. x/2019

Cu privire la aceasta s-a observat că analiza inspectorului judiciar a fost completă şi corectă, prin raportare la elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti nu a putut identifica o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia să îi lipsească orice justificare, cu consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţilor, care să fi fost săvârşită de către magistraţii reclamaţi, aspectele Invocate constituind nemulţumiri subiective faţă de soluţia pronunţată în dosarul indicat în cuprinsul sesizării, motiv pentru care a respins acţiunea.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Este de menţionat că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; violarea unor principii generale de drept.

Instanţa de control judiciar reţine că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanţa de judecată nu efectuează ea însăşi o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.

Instanţa de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condiţiile Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că legalitatea rezoluţiei de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilităţi, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speţă.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă.

Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înţelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, şi din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susţinând că nu a fost realizată o cercetare efectivă a acestuia, iar rezoluţia de clasare este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi art. 97 alin. (2) din acelaşi act normative.

Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauza dedusă judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate, analizării fondului, stabilirii situaţiei de fapt ori a interpretării normelor juridice şi aprecierii probelor administrate în cauză.

Mai mult decât atât, toate aceste aspecte au fost observate de pârâtă Inspecţia Judiciară care, a analizat faptele sesizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Aşadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave.

Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive.

În acest sens, se reţine şi Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

În fine, instanţa de control judiciar reţine că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de către judecătur şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, în condiţiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcţiei cu rea-credinţă este lipsită de suport. Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condiţiile prezentate.

Concret, cu privire la soluţia Curţii de Apel Bucureşti de respingere a acţiunii, în mod corect a reţinut că magistratul, prin concluzia sa din sentinţă, în sensul că latura subiectivă a abaterii disciplinare sesizate ar presupune realizarea unei distorsiuni conştiente a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia, nu s-ar regăsi în cuprinsul dispoziţiilor legislaţiei române în vigoare, deoarece actul normativ ar sancţiona inclusiv culpa.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

În contextul arătat, faptul că, în speţă, recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la concluzia că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente, din această perspectivă, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se constituie într-o fundamentală exigenţă, caracterul efectiv al accesului părţilor la justiţie şi al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede şi convingător, astfel încât părţile să poată cunoaşte motivele de fapt şi/sau de drept care au format convingerea judecătorului şi în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătoreşti nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanţa este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmaţii făcute de părţi, esenţial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori şi implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt raţiunile în raport de care instanţa s-a oprit la o anumită soluţie.

Altfel spus, esenţială este calitatea motivării, iar nu simpla înşiruire cantitativă de afirmaţii care, în logica judecăţii, nu îşi vădesc în concret necesitatea.

De altfel, s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism juridic ce are vocaţia a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conţinutul lor, sunt în măsură să influenţeze soluţia.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, aşadar, înţelese dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conţinutul hotărârii judecătoreşti impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susţine recurentul că sentinţa atacată cu prezentul recurs este nemotivată.

Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susţinerile reclamantului nu au relevanţa atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1104 din 6 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.