Annulment of budgetary claim for breach of partner selection transparency under O.U.G. 64/2009 in EU-funded human resources project

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Institutul Naţional de Administraţie, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Bucureşti Ilfov, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

- anularea Deciziei OIRPOSDRU B.I. nr. 05/22.11.2019 privind soluţionarea contestaţiei nr. 9657/23.10.2019, formulată de INA, împotriva procesului-verbal de constatare nereguli şi de stabilire a creanţelor bugetare, aferent proiectului x cu titlul "Servicii integrate de formare pentru asistenţa socială a persoanelor vulnerabile pentru integrarea acestora pe piaţa muncii", respectiv anularea Procesului Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergentă. x, înregistrat la OIRPOSDRU B.I. sub nr. x/10.09.2019 şi la INA sub nr. x/24.09.2019, prin care s-a stabilit o creanţă bugetară în cuantum de 3.251.470,90 RON, pe cale de consecinţă exonerarea INA de la plata contravalorii creanţelor bugetare imputate.

- suspendarea executării procesului-verbal de constatare nereguli şi de stabilire a creanţelor bugetare, aferent proiectului x, până la soluţionarea definitivă a cauzei, în baza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Institutul Naţional de Administraţie, în contradictoriu cu pârâtul Organismul Intermediar Regional pentru Programul Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Bucureşti Ilfov, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Prin recursul promovat la data de 25 august 2021, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul Institutul Naţional de Administraţie a solicitat casarea sentinţei civilă nr. 1270 din 23 noiembrie 2020, din perspectiva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării procesului-verbal de constatare nereguli şi de stabilire a creanţelor bugetare, aferent proiectului x, şi, în rejudecarea cauzei, admiterea unei astfel de cereri de suspendare.

La data de 3 septembrie, printr-o cerere distinctă de recurs, reclamantul a formulat recurs împotriva sentinţei civilă nr. 1270 din 23 noiembrie 2020 şi din perspectiva soluţiei de respingere pe fond a acţiunii în anularea actelor administrativ fiscale, invocând acelaşi temei legal, respectiv dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, criticile invocate prin cele două cereri de recurs sunt identice, recurentul arătând că:

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se susţine că instanţa de fond nu a motivat temeinic şi nu dezvoltat în cadrul sentinţei, argumentele pentru care a considerat că motivul de nelegalitate susţinut privind nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei contestate este neîntemeiat, încălcând astfel prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/201.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 21 alin. (14) şi 15 din O.U.G. nr. 66/2011 în sensul că deşi a constatat că este întemeiată susţinerea reclamantului privind necomunicarea schiţei procesului-verbal nu la adresele indicate, în cele din urmă reţine că nu există vreo vătămare a reclamantului prin nerespectarea acestei reguli procedurale, şi ca atare, nu se impune anularea procesului-verbal emis în acest mod.

În opinia recurentului, în această situaţie, i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât instanţa de fond nu a analizat, în mod efectiv, argumentele invocate, nu a procedat la o înlăturare, motivată şi argumentată, a susţinerilor acestuia şi, totodată, nu s-a aplecat asupra regimului nulităţii în materia actelor administrative, întrucât nerespectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege cu privire la emiterea unui act administrativ, conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii acestuia.

În acest sens, în argumentarea criticii, recurentul afirmă că procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare îi lipsesc menţiunile privind punctul de vedere al debitorului şi poziţia exprimată de structura de control competentă, că actul administrativ a fost emis cu nerespectarea condiţiilor de formă şi procedură prescrise de lege, şi pe cale de consecinţă, acesta este lovit de nulitate, încălcarea drepturilor părţilor sau ale subiecţilor procesuali implicând de la sine o vătămare.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care a înlăturat motivul de nelegalitate invocat cu privire la inaplicabilitatea art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009. Se susţine că art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 a fost nefuncţional până la apariţia normelor metodologice, întrucât nu au fost stabilite cerinţe concrete pentru a se considera îndeplinită procedura de transparenţă iar Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 64/2009 nu erau publicate la data semnării acordului de parteneriat dintre reclamant şi A., publicarea acestora realizându-se la data de 15. O9.2009 prin Ordinul MFP nr. 2548/2009, după depunerea de către Beneficiar a Acordurilor de parteneriat şi a cererilor de finanţare.

O altă critică a recurentului vizează faptul că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile H.G. nr. 1083/2004 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Administraţie şi a centrelor regionale de formare continuă pentru administraţia publică locală (în vigoare din 19.07.2004 până la 25.11.2009), apreciind în mod greşit că atât dispoziţiile art. 20, cât şi ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituţii - Institutul Naţional de Administraţie şi Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti, cu privire la finanţarea cheltuielilor curente şi de capital.

Susţine recurentul că Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti, beneficiarul proiectului, conform art. 15 din H.G. nr. 1083/2004 reprezenta o instituţie publică cu personalitate juridică, autonomă, aflată în coordonarea Institutului şi, prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că, atât dispoziţiile art. 20 cât şi ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituţii - INA si Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti.

Un alt motiv de recurs susţinut în cererea de recurs vizează faptul că instanţa de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că motivele de nelegalitate privind pretinsa neregulă şi emiterea actelor administrative cu nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, nu sunt fondate, reţinând eronat faptul că existenţa neregulii conduce implicit la existenţa unui prejudiciu, fără să fie necesar să se probeze producerea lui, în condiţiile în care pârâta nu a dovedit în niciun fel că reclamantul a cauzat un prejudiciu.

Un alt motiv pentru care solicită casarea hotărârii recurate, se întemeiază pe considerentul că instanţa de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că nu a intervenit prescripţia. În acest sens, se arată că instanţa de fond nu a ţinut seama şi de prevederile art. 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului privind protecţia intereselor financiare ale comunităţilor europene, care stabileşte, în ceea ce priveşte urmărirea în justiţie, un termen de prescripţie care curge de la săvârşirea abaterii ce vizează, potrivit art. 1 alin. (2) din acest regulament, "orice încălcare a unei dispoziţii de drept al Uniunii, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii".

Or, susţine recurentul, în ceea ce priveşte fapta invocată, aceasta trebuie analizată în raport de legea în vigoare la data săvârşirii acesteia, contractele şi procedura verificate datând din anul 2009, deci anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, aşa încât legea aplicabilă este reprezentată de O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 925/2006, raportate la O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, dar şi de reglementările comunitare aplicabile potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a aderării, deoarece prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate în cauză, evocând, în esenţă, apărări similare celor exhibate în faţa instanţei de fond, intimatul-pârât Organismul Intermediar Regional pentru Programul Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Bucureşti Ilfov a solicitat respingerea ambelor recursuri declarate de recurentul - reclamant ca nefondate şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile nr. 1270 din 23 noiembrie 2020.

5. Răspunsurile la întâmpinare

Recurentul - reclamant Institutul Naţional de Administraţie a formulat răspuns la întâmpinare, prin care, exhibând argumente în combaterea apărărilor invocate de intimatul - pârât, a solicitat înlăturarea acestora şi admiterea recursurilor sale.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 8 noiembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinările intimatului, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul Institutul Naţional de Administraţie sunt nefondate.

II. A. Cu privire la motivele de recurs formulate raportat la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

1. Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanţa de fond nu a motivat temeinic şi nu dezvoltat în cadrul sentinţei, argumentele pentru care a considerat că motivul de nelegalitate susţinut privind nemotivarea sau motivarea insuficientă a deciziei contestate este neîntemeiat, încălcând astfel prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011

Critica este nefondată, Înalta Curte constatând că prima instanţă a răspuns argumentat criticii de nelegalitate vizând nemotivarea deciziei de către autoritatea emitentă, în cuprinsul hotărârii recurate regăsindu-se motivele pentru care a fost înlăturată această susţinere.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că nu au fost arătate în concret care sunt criticile formulate de reclamant prin contestaţia administrativă cărora nu li s-a răspuns de către pârât prin decizia de soluţionare şi, mai mult, verificând cuprinsul deciziei contestate, curtea de apel a constatat că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 50-51 din O.U.G. nr. 66/2011, fiind arătate pe larg toate motivele de fapt şi de drept pentru care au fost respinse argumentele reclamantului din contestaţia administrativă.

În acest context, Inalta Curte apreciază că din perspectiva incidenţei motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., într-o primă ipoteză, o hotărâre judecătorească poate fi casată dacă lipseşte motivarea soluţiei, ori cuprinde numai considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă, aspecte care însă în cauză nu se regăsesc.

Simpla nemulţumire a recurentului cu privire la amploarea considerentelor sentinţei nu echivalează cu nemotivarea acesteia, căci, după cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

2. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 21 alin. (14) şi 15 din O.U.G. nr. 66/2011 în sensul că deşi a constatat că este întemeiată susţinerea reclamantului privind necomunicarea schiţei procesului-verbal nu la adresele indicate, în cele din urmă reţine că nu există vreo vătămare a reclamantului prin nerespectarea acestei reguli procedurale, şi ca atare, nu se impune anularea procesului-verbal emis în acest mod.

În opinia recurentului, în această situaţie, i-a fost încălcat dreptul la apărare întrucât instanţa de fond nu a analizat, în mod efectiv, argumentele invocate, nu a procedat la o înlăturare, motivată şi argumentată, a susţinerilor acestuia şi, totodată, nu s-a aplecat asupra regimului nulităţii în materia actelor administrative, întrucât nerespectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege cu privire la emiterea unui act administrativ, conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii acestuia.

În acest sens, în argumentarea criticii, recurentul afirmă că procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare îi lipsesc menţiunile privind punctul de vedere al debitorului şi poziţia exprimată de structura de control competentă, că actul administrativ a fost emis cu nerespectarea condiţiilor de formă şi procedură prescrise de lege, şi pe cale de consecinţă, acesta este lovit de nulitate, încălcarea drepturilor părţilor sau ale subiecţilor procesuali implicând de la sine o vătămare.

Şi această critică este nefondată, curtea de apel reţinând întemeiat că "deşi nu i s-a comunicat legal reclamantului schiţa procesului-verbal pentru a-şi putea exprima punctul de vedere în raport de cuprinsul acesteia, reclamantul nu invocă însă (şi nici nu probează) existenţa vreunei vătămări suferite prin această neregulă procedurală. Astfel, nu se arată concret care sunt motivele ori argumentele de fapt ori de drept pe care reclamantul le-ar fi putut exprima în respectivul punct de vedere şi care ar fi avut drept consecinţă stabilirea unei situaţii de fapt ori de drept distincte de cea stabilită de autoritate în lipsa acestui punct de vedere."

Instanţa de control judiciar constată că nu se poate stabili o încălcare a dreptului la apărare al reclamantului, câtă vreme acesta a avut şi a uzat de posibilitatea contestării procesului-verbal, ocazie cu care şi-a expus toate apărările care ulterior au fost analizate de către autoritatea pârâtă în cadrul deciziei de soluţionare a contestaţiei, nefăcându-se aşadar dovada vreunei vătămări suferite de reclamant prin necomunicarea schiţei procesului-verbal de control.

De altfel, condiţionarea aplicării sancţiunii nulităţii de existenţa unei vătămări a fost reflectată şi în jurisprudenţa CJUE, fiind lipsită de relevanţă susţinerea recurentului privind distincţia dintre cele două tipuri de nulitate, absolută şi relativă.

S-a statuat de către CJUE că, în ceea ce priveşte principiul efectivităţii, acesta nu impune ca o decizie contestată să fie anulată în toate cazurile. Astfel, o încălcare a dreptului la apărare nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularităţi, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit. Revine instanţei de trimitere sarcina de a aprecia în ce măsură procedura ar fi putut avea un rezultat diferit dacă persoana impozabilă ar fi putut avea acces la dosar în cursul procedurii administrative menţionate (în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2020, CF C-430/19, punctele 35-36, Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics şi Datema Hellmann Worldwide Logistics, C-129/13 şi C-130/13, punctele 78 şi 79).

Or, în cauza de faţă, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu există un rezultat diferit al procedurii administrative ce ar fi putut fi generat de expunerea în cuprinsul procesului-verbal a punctului de vedere al reclamantului cât timp acesta a putut formula apărări prin intermediul contestaţiei, iar apărările au fost analizate şi respinse ca neîntemeiate de autoritate prin decizia contestată.

3. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care a înlăturat motivul de nelegalitate invocat cu privire la inaplicabilitatea art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009. Se susţine că art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 a fost nefuncţional până la apariţia normelor metodologice, întrucât nu au fost stabilite cerinţe concrete pentru a se considera îndeplinită procedura de transparenţă iar Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 64/2009 nu erau publicate la data semnării acordului de parteneriat dintre reclamant şi A., publicarea acestora realizându-se la data de 15. O9.2009 prin Ordinul MFP nr. 2548/2009, după depunerea de către Beneficiar a Acordurilor de parteneriat şi a cererilor de finanţare.

Or, instanţa de recurs apreciază că soluţia privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 a fost corect argumentată de prima instanţa care a reţinut că la momentul depunerii cererii de finanţare, dispoziţiile art. 24 şi 25 din O.U.G. nr. 64/2009 erau în vigoare, iar reclamantului care reprezenta o instituţie publică îi erau aplicabile dispoziţiile legale privind selecţia partenerilor din sectorul privat, dispoziţii care prevedeau că autorităţile sau instituţiile finanţate din fonduri publice pot stabili parteneriate cu entităţi din sectorul privat, numai prin aplicarea unei proceduri transparente şi nediscriminatorii privind alegerea partenerilor din sectorul privat.

Astfel, dispoziţiile art. 23-25 din O.U.G. nr. 64/2009, aplicabile în cauză, au fost publicate în Monitorul Oficial al României nr. 413 din 17.06.2009, fiind general obligatorii şi aplicabile de îndată iar faptul că normele metodologice de aplicare a acestora au fost publicate abia la 25.08.2009, intrând în vigoare la 15.09.2009 (Ordinul MFP nr. 2548/2009), nu are nicio relevanţă, obligaţia legală privind aplicarea unei proceduri transparente şi nediscriminatorii privind alegerea partenerilor din sectorul privat fiind instituită de art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009 încă din 17.06.2009.

Este neîntemeiată afirmaţia recurentului referitoare la faptul că lipsa unor norme metodologice poate justifica neaplicarea dispoziţiilor legale, o astfel de ipoteză fiind în măsură să golească de sens însuşi conţinutul actului normativ.

Nu poate fi reţinută ca justificată nici susţinerea că selecţia partenerului ar fi fost făcută anterior intrării în vigoare a acestor dispoziţii, reclamantul demarând selecţia dintre organizaţiile care aveau domenii de activitate în concordanţă cu obiectivele specifice ale proiectului, în lunile aprilie - mai 2009, aplicând o procedură transparentă şi nediscriminatorie aşa cum a considerat, nefiind publicată O.U.G. nr. 64/2009 şi normele de aplicare.

Înalta Curte consideră că întrucât normele de procedură aplicabile acordului de parteneriat (inclusiv selecţia partenerului făcută de reclamant) sunt cele în vigoare la data încheierii acestuia, în mod corect a constatat curtea de apel că acordul de parteneriat dintre reclamantul instituţie publică şi partenerul din sectorul privat fiind semnat la 14.09.2009, era supus dispoziţiilor art. 24 din O.U.G. nr. 64/2009.

Mai mult, recurentului i-au fost solicitate documente justificative şi informaţii legate de selecţia partenerului, aşa cum rezultă şi din Raportul privind rezultatele preliminare ale verificărilor încrucişate nr. 45596/23.07.2019, Etapa I, privind proiectele finanţate din fonduri structurale pentru care A. a avut calitatea de partener, iar beneficiarul nu a depus documente justificative, ci prin adresa înregistrată la OIR Bl. cu nr. 1177/08.05.2017 a comunicat faptul că, din verificarea arhivei proiectului, nu a fost identificată documentaţia selecţiei partenerilor, aspect reiterat şi în faţa instanţei de recurs.

4. O altă critică a recurentului vizează faptul că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile H.G. nr. 1083/2004 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Administraţie şi a centrelor regionale de formare continuă pentru administraţia publică locală (în vigoare din 19.07.2004 până la 25.11.2009), apreciind în mod greşit că atât dispoziţiile art. 20, cât şi ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituţii - Institutul Naţional de Administraţie şi Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti, cu privire la finanţarea cheltuielilor curente şi de capital.

Susţine recurentul că Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti, beneficiarul proiectului, conform art. 15 din H.G. nr. 1083/2004 reprezenta o instituţie publică cu personalitate juridică, autonomă, aflată în coordonarea Institutului şi, prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că, atât dispoziţiile art. 20 cât şi ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004 sunt aplicabile ambelor instituţii - INA si Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti.

Inalta Curte, în acord cu prima instanţă, consideră că, la data încheierii contractului de finanţare, ca şi la data depunerii cererii de finanţare, precum şi a încheierii acordului de parteneriat, Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Bucureşti reprezenta o instituţie publică, cu personalitate juridică, autonomă, aflată în coordonarea Institutului Naţional de Administraţie, potrivit art. 15 alin. (1) din H.G. nr. 1083/2004 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Administraţie şi a centrelor regionale de formare continuă pentru administraţia publică locală (în vigoare din 19.07.2004 până la 25.11.2009). În ceea ce priveşte finanţarea acestor instituţii sunt aplicabile atât dispoziţiile art. 20, cât şi ale art. 8 din H.G. nr. 1083/2004, acesta din urmă prevăzând că "finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Institutului se asigură din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat." Faptul că centrele regionale au posibilitatea să îşi asigure finanţarea şi din subvenţii acordate de la bugetul local şi nu exclusiv din surse proprii, rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor H.G. nr. 1083/2004, interpretare confirmată de altfel prin reglementarea ce a succedat acesteia, anume de H.G. 1.373/18 noiembrie 2009 pentru reglementarea unor aspecte determinate de aplicarea măsurilor de reorganizare stabilite de Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional şi pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.000/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, care a abrogat H.G. nr. 1083/2004 şi care la art. 17 ind. 5 (1) dispune că finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale centrelor regionale se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Agenţiei.

Pe de altă parte, în mod temeinic şi legal instanţa a mai reţinut că, având în vedere că autoritatea pârâtă a verificat legalitatea acordării finanţării nerambursabile, în mod corect aceasta s-a raportat la legislaţia în vigoare la momentul acordării finanţării, data încheierii contractului de finanţare fiind 18.11.2010, dată la care reclamantul trebuia să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare şi de Ghidul Solicitantului - Condiţii generale 2009 - care stabilea criteriile de selecţie: relevanţă, metodologie, sustenabilitate şi cost-eficienţă.

Cu atât mai mult este considerată nefondată şi susţinerea recurentului potrivit căreia selectarea partenerului A. s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Ghidului solicitantului, la momentul constituirii parteneriatului, şi că instanţa de fond a ignorat complet apărările acestuia cu privire la faptul că a existat o procedură de selecţie realizată la momentul respectiv de reprezentantul legal al Centrului - realizându-se o cercetare documentară de piaţă privind dezvoltatori/furnizorii de platforme electronice de formare şi portaluri de comunicare interactivă care să îndeplinească cerinţele tehnice şi de eligibilitate, conform Ghidului solicitantului -, cât timp această susţinere nu a fost probată.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta susţine şi că, referitor la invocarea culpei pârâtului care a acordat finanţarea, instanţa de fond nu a motivat temeinic argumentele pentru care nu şi-a însuşit acest motiv de nelegalitate, fiind evident că autoritatea pârâtă a validat anterior contractul de finanţare a cărui nelegalitate a constatat-o ulterior, prin actul supus discuţiei în prezentul litigiu, aşa încât, actele de control şi procesul-verbal de constatare a neregulilor au fost fondate pe propria culpă, situaţie în care acestea sunt nule, nimeni neputând invoca propria faptă pentru a obţine protecţia unui drept "nemo allegans propriam turpitudem".

Afirmaţia este nesusţinută, din considerentele sentinţei rezultând neîndoielnic faptul că, instanţa de fond a analizat acest aspect şi a reţinut, justificat şi în opinia Inaltei Curţi, că invocarea culpei pârâtului care a acordat finanţarea deşi nu erau respectate toate condiţiile legale, nu este exoneratoare de răspundere, reclamantul fiind ţinut să răspundă pentru orice neregulă constată de autoritate pe toată durata desfăşurării programului de finanţare, în condiţiile O.U.G. nr. 66/2011. Pe de altă parte, corect a fost reţinut şi faptul că, în jurisprudenţa sa, CJUE a statuat că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis, pot afecta interesele financiare a Uniunii - C-465/10 pct. 47 şi C-199/03 pct. 31, statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării C-271 pct. 48, C-465/10 pct. 32, regula generală fiind că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obţinut în mod fraudulos C-199/03, pct. 15.

5. Un alt motiv de recurs susţinut în cererea de recurs vizează faptul că instanţa de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că motivele de nelegalitate privind pretinsa neregulă şi emiterea actelor administrative cu nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, nu sunt fondate, reţinând eronat faptul că existenţa neregulii conduce implicit la existenţa unui prejudiciu, fără să fie necesar să se probeze producerea lui, în condiţiile în care pârâta nu a dovedit în niciun fel că reclamantul a cauzat un prejudiciu.

În ceea ce priveşte criticile care se referă la necesitatea probării unui prejudiciu, drept condiţie a declarării neeligibilităţii unei sume acordate ca finanţare nerambursabilă, instanţa de recurs reţine că sunt neîntemeiate, având în vedere concluzia desprinsă din jurisprudenţa CJUE potrivit căreia obligaţia de recuperare a fondurilor UE există în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli, fără a fi necesară probarea existenţei producerii unui prejudiciu.

Coroborând considerentele mai sus menţionate cu dispoziţiile Regulamentelor Consiliului nr. 1083/2006 şi 1828/2006, respectiv Decizia Comisiei C/2011/476, interpretarea dată dispoziţiilor legale cu privire necesitatea probei referitoare la existenţa şi producerea unui prejudiciu, nu poate fi reţinută, fiind în afara scopului acestor reglementări. În caz contrar, ar fi lipsită de esenţă obligaţia statului de a recupera fondurile acordate, care nu sunt eligibile, în cadrul unor proceduri de selecţie desfăşurate cu nerespectarea dispoziţiilor în materie.

Regulamentul (CE) nr. 1303/2013 al Consiliului UE stipulează că neregulă înseamnă orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului naţional în legătură cu aplicarea sa care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic implicat în implementarea fondurilor, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii.

6. Un alt motiv pentru care solicită casarea hotărârii recurate, se întemeiază pe considerentul că instanţa de fond nu a motivat temeinic care sunt argumentele pentru care consideră că nu a intervenit prescripţia. În acest sens, se arată că instanţa de fond nu a ţinut seama şi de prevederile art. 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului privind protecţia intereselor financiare ale comunităţilor europene, care stabileşte, în ceea ce priveşte urmărirea în justiţie, un termen de prescripţie care curge de la săvârşirea abaterii ce vizează, potrivit art. 1 alin. (2) din acest regulament, "orice încălcare a unei dispoziţii de drept al Uniunii, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Uniunii".

Or, susţine recurentul, în ceea ce priveşte fapta invocată, aceasta trebuie analizată în raport de legea în vigoare la data săvârşirii acesteia, contractele şi procedura verificate datând din anul 2009, deci anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, aşa încât legea aplicabilă este reprezentată de O.U.G. nr. 34/2006, H.G. nr. 925/2006, raportate la O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător, dar şi de reglementările comunitare aplicabile potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a aderării, deoarece prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

Critica este nefondată, instanţa de fond reţinând corect că la data săvârşirii faptei ce reprezintă neregulă - anul 2009 - erau în vigoare dispoziţii legale similare care prevedeau că "dreptul de a stabili obligaţia de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare", respectiv art. 112 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător (versiunea în vigoare la 23 august 2008 şi ulterior).

Aşadar, termenul de prescripţie este tot cel de 5 ani şi curge de la data închiderii programului. Programul POSDRU nefiind închis oficial până la data emiterii actelor contestate, termenul de prescripţie nici nu a început să curgă, cum corect s-a stabilit de instanţa de fond.

Înalta Curte constatată că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, raportat la situaţia de fapt reţinută în actele administrative atacate, au o redactare similară dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Ordonanţa nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător.

În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut, în mod constant, că efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare la momentul în care se realizează fiecare efect în parte.

În consecinţă, în lipsă de dispoziţie legală în sens contrar, legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de o situaţie juridică înainte de intrarea ei în vigoare, în timp ce legea nouă se va aplica efectelor produse de aceeaşi situaţie juridică după intrarea ei în vigoare, dacă situaţia juridică subzistă după intrarea în vigoare a legii noi (facta pendentia).

În concluzie, Înalta Curte reţine că în mod legal prima instanţa a apreciat că nu a intervenit prescripţia dreptului autorităţii de a constatat neregula şi de a stabili creanţa bugetară.

II. B. Cu privire la motivele de recurs formulate raportat la soluţia pronunţată pe cererea de suspendare, Înalta Curte reţine că, prin prisma considerentelor însuşite cu privire la fondul cauzei şi care reprezintă în acelaşi timp argumente pentru care nu poate fi reţinută existenţa cazului bine justificat, condiţie necesară pentru a se dispune suspendarea executării, criticile sunt nefondate.

II. C Temeiul legal al soluţiei pronunţată în recurs

În raport de criticile invocate, întrucât niciunul dintre motivele de casare invocate nu atrage incidenţa în cauză a disp. art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Institutul Naţional de Administraţie împotriva sentinţei civile nr. 1270 din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.