RCA insurance guarantee fund liability: allocation of fault in traffic accident and proof of material damages

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea/contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 19.03.2020, reclamanta A., prin procurator B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 22886/28.02.2020, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), stabilirea despăgubirilor reale pentru acoperirea prejudiciului material şi moral încercat ca urmare a producerii vătămărilor corporale care au necesitat 50-55 de zile de îngrijiri medicale (din accidentul produs de persoana asigurată - C. - la S.C. D. S.A. - în faliment), cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1364 din 16 decembrie 2020, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant A., Prin Procurator B., domiciliată în jud. Vâlcea, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia nr. 22886/28.02.2020 a pârâtului F.G.A., în sensul că: - majorează suma acordată cu titlu de daune morale, de la 9075 RON la 13612 (treisprezece mii şase sute doisprezece) RON; - admite cererea de plată pentru suma de 47 RON cu titlu de daune materiale.

Totodată, a respins în rest, acţiunea iar, conform art. 451-453 C. proc. civ., a obligat pârâtul F.G.A. către reclamantă la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente părţii admise din acţiune, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru şi onorariului de avocat, redus şi în mod corespunzător.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri au formulat cerere de recurs reclamanta A., prin procurator B. şi pârâtul pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

Motivele de recurs:

După prezentarea contextului raportului juridic, reinterând susţinerile din actiunea formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel, prin recursul reclamatei se invocă incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. .

Arată că, prima instanţa a apreciat ca ambii participanţi la trafic, atât eu cat si conducătoarea auto, am incalcat legea, stabilind însă ca primordial pentru evitarea unui accident rutier este modul in care conducătorul autoturismului se asigura in acest sens, posibilităţile pietonului fiind in mod vădit reduse, si astfel a reţinut o culpa de 75 % a persoanei care conducea autoturismul si 25 % a recurentei, pentru ca ar fi traversat strada prin loc nepermis, apreciind ca lipsit de relevanta faptul ca in zona se afla un şantier, se efectuau lucrări si nu aveam pe unde să mp deplasez prin alta parte.

Instanţa de fond face trimitere în considerentele sentinţei si la procesul civil purtat intre reclamantă si autoarea accidentului, in care s-a reţinut aceeaşi culpa la instanţa de fond, deşi hotărârea respectiva a fost desfiinţată definitiv, astfel ca nu exista o statuare a unei instanţe privind culpa recurentei în producerea accidentului.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, pe de o parte, referitor la stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale, instanţa face referire directa la disp. art. 50 din Norma ASF nr. 20/2017, si arata ca in caz de vătămare corporala la stabilirea despăgubirilor se au in vedere eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentatie suplimentara, probate cu documente justificative, si deci afirma ca se deroga de la dreptul comun unde sunt admisibile orice mijloace de proba, iar, pe de alta parte, arata ca despăgubirile materiale care privesc alte cheltuieli efectuate si care sunt in legătura de cauzalitate cu accidentul produs, trebuie dovedite prin orice mijloc de proba care se poate materializa într-un înscris. Urmând raţionamentul instanţei, in ce privesc cheltuielile efectuate de recurentă cu persoane plătite pentru a avea grija de mama sa, persoana cu handicap grav, aflata in îngrijirea mea exclusiva, si pentru care exista documente justificative, in perioada celor 50-55 zile de ingrijiri medicale când nu a avut posibilitatea efectiva de a o ingriji, supraveghea, a o hrăni, fiind nevoita sa apelez la persoane străine, evident contra cost, aceste cheltuieli sunt in mod cert dovedite, cu actele medicale ale mamei, cu depoziţiile scrise ale martorilor, in fapt materializate in înscrisuri, cheltuieli efectuate si care sunt in legătura de cauzalitate cu accidentul produs- evident daca nu eram victima accidentului, imi puteam îndeplini obligaţiile de însoţitor fata de persoana aflata in 'îngrijire.

Hotărârea instanţei de fond este nelegala, fiind pronunţata si cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., in sensul ca a fost data cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, in primul rând, în ce priveşte stabilirea culpei in producerea accidentului, instanţa nu a aplicat în mod corect dispoziţiile in materie, respectiv art. 54 alin

1 din O.U.G. nr 195/2002, si art. 167 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.

Totodată, apreciază recurenta, judecătorul fondului nu a avut în vedere la stabilire cuantumului daunelor morale a nici unuia din aspectele menţionate anterior, soluţia fiind nelegala, suma impunindu-se a fi una globala, raportata la întreaga suferinţa morala, ce nu se poate limita la un anumit număr de zile, aceasta fiind continua, data fiind virsta înaintata a subsemnatei, teama care persista si in prezent de a ma deplasa pe drumul public,durerea si suferinţa provocata de accident, astfel ca suma de 30.000 RON este absolut rezonabila.

Pentru aceste considerente se solicită, admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea in totalitate a acţiunii.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- pârât a relevat scurt istoric în fapt al cauzei şi a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind rezultatul unei interpretări superficiale şi vădit eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, precum şi a unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond, invocând, în esenţă, următoarele motive:

In opinia recurentului -pârât instanţa de fond a încălcat prevederile art. 28 din Norma 23/2014, -motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, art. 28 din Norma 23/2014 prevede, citam:

"(l)în situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. în astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

(2)în situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."

Asa cum rezulta din motivarea sentinţei recurate, instanţa de fond in mod greşit a apreciat contibutia pârtilor la culpa in producerea accidentului rutier petrecut la data de 17.03.2016, instanţa folosind în apreciere un criteriu subiectiv, în timp ce norma juridica aplicabila impune folosirea unui criteriu obiectiv, respectiv "mijloc de proba".

Arată recurentul că, în aceste condiţii, în care ambii participanţi la eveniment încalcă legea, primordial pentru evitarea unui accident rutier este modul în care conducătorul autoturismului se asigură în acest sens, întrucât posibilităţile pietonului sunt vădit reduse."

Deci nu este vorba de analizarea probatoriului, pentru ca acest lucru a fost stabilit anterior, instanţa de fond reţinând ca probatoriul indica faptul ca "ambii participanţi la eveniment incalca legea".

După aceasta stabilire a stării de fapt, ceea ce putea face legal judecătorul fondului era fie sa constate ca in sarcina conducătorului auto sunt măi multe abateri de la normele rutiere fata de abaterea săvârşita de pieton, fie, in caz contrar, sa facă aplicarea alin. (2) al art. 28 din Norma 23/2014, respective sa stabilesca pe baza de probele din dosar intinderea răspunderii pârtilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cerererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă judecăţii, Înalta Curte constată că recurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Este de necontestatat că la data de la data de 17.03.2016, numita C., care conducea autoturismul marca x cu nr. x, a efectuat o manevră neregulementară (pe strada x la intersecţie cu Scuarul Mircea cel Bătrân), ieşind cu spatele din parcarea improvizată între blocuri, lovind pe reclamanta A. care se deplasa pe carosabil, din partea strângă, in direcţia de mers Sud - Nord, prin parcarea improvizata dintre blocuri. In urma impactului a rezultat vătămarea corporală a reclamantei. La momentul producerii evenimentului rutier, autovehiculul cu număr de înmatriculare x era asigurat RCA la S.C. D.., cu poliţa nr. x.

Se mai reţine că prin fapta săvârşită de numita C., reclamantei i-a produs un prejudiciu, iar aceasta a solicitat în instanţă repararea acestuia de către persoana care sc face vinovată de producerea accidentului.

Ca atare, reclamanta a formulat o acţiune care a fost înregistrată la Judecătoria Rm. Vâlcea sub nr. x/2016, solicitând obligarea numitei C. la plata sumelor de 5.000 Iei - daune materiale şi 30.000 Iei - daune morale, în vederea reparării prejudiciului pe care l-a încercat urmare a faptei cauzatoare de prejudicii săvârşite de pârâtă.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea, obligând-o pe numita C. la plata sumelor de 3500 RON daune materiale şi 1000 RON daune morale, precum şi la cheltuieli de judecată în cuantum de 350 RON.

În esenţă, instanţa de fond a reţinut că pârâta a săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii, însă a reţinut o culpă comună la producerea "incidentului" şi implicit a prejudiciului (în sarcina pârâtei de numai 75%, iar în sarcina subsemnatei 25%), acordând despăgubiri materiale proporţional cu acest procent; daunele morale au fost acordate numai în limita sumei de 1000 RON, "statuând în echitate".

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamanta cât şi numita C., fiecare motivând apelul prin memoriile de apel depuse la dosar.

Apelul reclamantei a vizat cuantumul despăgubirilor (materiale şi morale acordate, în raport de culpa pe care instanţa de fond a stabilit-o în parte greşit).

Apelul numitei C. a vizat în principal stabilirea culpei în producerea prejudiciului şi suma stabilită cu titlu de despăgubiri, iar în subsidiar excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pe care o invocase în primă instanţă.

Prin decizia civilă nr. 1326 din data de 21 decembrie SO17 a fost admis apelul numitei C. şi a fost respinsă în totalitate acţiunea, ca inadmisibilă, apelul reclamantei fiind respins.

În termen legal, reclamanta a formulat recurs, însă calea de atac i-a fost respinsă prin decizia civilă nr. 153/6 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. x/2016.

În condiţiile în care societatea de asigurare - S.C. D. S.A. a intrat în procedura insolvenţei şi apoi în faliment, în termen legal, reclamanta a formulat cererea de plată care a fost înregistrată Ia F.G.A la nr. 10362/22.03.2018, prin care a solicitat plata aceloraşi sume pe care Ie solicitase şi la instanţa de judecată.

Prin Decizia FGA nr. 22886/28.02.20201, pe de o parte, s-a admis cererea de plată formulată de petenta reclamantă pentru suma de 9075 RON daune morale, iar pe de altă parte, s-a respins cererea de plată cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată.

Din motivarea deciziei nr. 22886/28.02.20201, rezultă că nu au fost acordate niciun fel de despăgubiri materiale pentru considerentul că petenta reclamantă nu le-ar fi dovedit cu documente justificative, iar despăgubirile morale au fost acordate numai în cotă de 1/2 din cuantumul celor stabilite, întrucât s-a reţinut o "culpă comună" în producerea accidentului.

Referitor la recursul promovat de recurenta -reclamantă care priveşte exclusiv cuantumul daunelor morale, respectiv aplicarea prevederilor art. 54 alin. din O.U.G. nr. 195/2002, si art. 167 alin 1 lit. d) din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susţinerile din recursul reclamatei prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţei de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea ţin de stabilirea situaţiei de fapt supusă judecăţii, şi nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurentă s-ar ajunge să se schimbe situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Totodată, este de observat că, în motivarea recursului, recurenta-reclamantă nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege şi acte normative, aspecte probatorii exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanţa a pronunţat o soluţie care este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinţei şi care au condus la soluţia contestată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

În contextul arătat, faptul că, în speţă, recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la concluzia că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente, din această perspectivă, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se constituie într-o fundamentală exigenţă, caracterul efectiv al accesului părţilor la justiţie şi al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede şi convingător, astfel încât părţile să poată cunoaşte motivele de fapt şi/sau de drept care au format convingerea judecătorului şi în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătoreşti nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanţa este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmaţii făcute de părţi, esenţial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori şi implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt raţiunile în raport de care instanţa s-a oprit la o anumită soluţie.

Altfel spus, esenţială este calitatea motivării, iar nu simpla înşiruire cantitativă de afirmaţii care, în logica judecăţii, nu îşi vădesc în concret necesitatea.

De altfel, s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism juridic ce are vocaţia a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conţinutul lor, sunt în măsură să influenţeze soluţia.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, aşadar, înţelese dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conţinutul hotărârii judecătoreşti impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susţine recurenta că instanţa deşi afirma ca se deroga de la dreptul comun unde sunt admisibile orice mijloace de proba, pe de alta parte, arata ca despăgubirile materiale care privesc alte cheltuieli efectuate si care sunt in legătura de cauzalitate cu accidentul produs, trebuie dovedite prin orice mijloc de proba care se poate materializa într-un înscris.

Conform art. 258 corelat cu art. 264 din C. proc. civ., instanţelor de fond le-a fost atribuită atât competenţa de a evalua şi a hotărî în privinţa administrării probelor care sunt utile şi concludente pentru stabilirea situaţiei de fapt (căreia i se circumscrie raportului juridic litigios), cât şi puterea de a aprecia liber probele concret administrate.

Alegaţiile recurentei vizează mai degrabă modalitatea instanţei de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs. Nu s-ar putea considera, precum lasă de înţeles recurenta, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, şi nici că instanţa ar fi uzat doar de afirmaţii generale, analiza consideratelor evidenţiind preocuparea curţii de apel a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante şi de a aplica la acestea, în mod concret, dispoziţiile legale incidente.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Asupra motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, violarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte subliniază că la constată că stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi realizată prin raportare la parametri exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea petenţilor, ce poate fi analizată în concret prin prisma consecinţelor negative suferite de cel vătămat în plan fizic şi/sau psihic, precum şi de importanţa valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, iar în lipsa unor criterii şi limite legale, intimatul-pârât a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, la un criteriu obiectiv şi rezonabil (gradul de rudenie al reclamanţilor cu persoana decedată).

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate, pe care recurenta-reclamantă îl consideră insuficient, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurenţei-reclamante, respectiv o astfel de pierdere neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, rude ale victimei, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

De asemenea, se reţine că în procedura de evaluare a despăgubirilor morale, intimatul-pârât FGA a procedat la aplicarea Procedurii interne aprobată prin Decizia FGA nr. 142/2016, dat fiind că nu există dispoziţii legale exprese cu privire la modalitatea în care trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor morale, iar această procedură utilizată de intimatul-pârât FGA în evaluarea daunelor morale reprezintă un criteriu obiectiv de evaluare a prejudiciului, în condiţiile în care acest act intern a fost elaborat la rândul său prin raportare la evoluţia practicii judiciare în materie.

Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, va observa că sub aspectul cuantumului daunelor morale (din care se scade procentul de 25% aferent culpei reclamantei în producerea accidentului rutier), pârâtul a îndeplinit de o manieră corespunzătoare exigenţele normelor aplicabile şi a avut în vedere în mod just că despăgubirile morale nu reprezintă un preţ plătit pentru suferinţele psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie echitabilă, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale si sociale.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa fondului că, în procedura derulată de pârâtul FGA despăgubirile materiale solicitate, aferente cheltuielilor efectuate cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, trebuie probate cu documente justificative.

Rezultă aşadar, din textul legii, că în aplicarea dispoziţiilor legale, intimatul-pârât F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale şi, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenţei în materie, Înalta Curte apreciază că "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese", care reprezintă o procedură internă validată de asigurător şi folosită în prezent de lichidatorii judiciari în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală, reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Or, din această perspectivă, recurenta- reclamanta a ataşat cererii de plată raportul de expertiză medico-legală nr. x din 18.03.2016, emis de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Vâlcea, care atestă inclusiv faptul că s-a achitat taxa de 63 RON, eliberându-se chitanţa nr. x/18.03.2016, reprezentând, deci, un înscris cu care reclamanta justifică în mod rezonabil această cheltuială, astfel că admiterea cererii de plată pentru suma de 47 RON (75% din taxa de 63 RON) cu titlu de daune materiale, este corectă.

Analizând sentinţa recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reţine că recursul promovat de pârât este nefondat pentru următoarele:

Având în vedere situaţia de fapt reţinută prin decizia atacată, este evident că rolul determinant în producerea accidentului rutier revine persoanei care conducea autoturismul marca x cu nr. x, care nu numai că a efectuat o manevră neregulamentară, ieşind cu spatele din parcarea improvizată între blocuri şi intrând pe banda a doua a străzii Calea x din localitatea Rm. Vâlcea, dar nici nu s-a asigurat în mod corespunzător pentru evitarea coliziunii cu autovehicule sau persoane, încălcând prevederile art. 54 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi lovind pe reclamanta A. care se deplasa pe carosabil, traversând strada prin loc nepermis. Practic, în aceste condiţii, în care ambii participanţi la eveniment încalcă legea, primordial pentru evitarea unui accident rutier este modul în care conducătorul autoturismului se asigură în acest sens, întrucât posibilităţile pietonului sunt vădit reduse.

În raport de aceste circumstanţe, curtea de apel a apreciat că revine persoanei care conducea autoturismul marca x cu nr. x, culpa în procent de 75% în producerea accidentului rutier.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta A., Curtea reţine că îi revine şi ei o contribuţie în producerea accidentului rutier, prin încălcarea prevederilor art. 167 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1391/2006 privind Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, fiind evident că accidentul rutier nu s-ar fi produs dacă n-ar fi traversat strada prin loc nepermis, element de fapt reţinut în mod corect prin decizia atacată, având în vedere că reclamanta recunoaşte că la momentul impactului traversa strada, iar acesta s-a realizat pe banda 2 (cea de lângă axul longitudinal al drumului) a străzii Calea x din localitatea Rm. Vâlcea, unde nu exista marcaj pietonal. Faptul că în zonă se efectuau anumite lucrări, nu o exonerează pe reclamantă de obligaţia de a traversa strada doar prin locurile marcate şi/sau semnalizate în mod corespunzător, astfel că se înlătură în totalitate apărarea reclamantei sub acest aspect, reţinându-se însă că îi revine culpa în procent de doar 25% în producerea accidentului rutier.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi ale art. 16 şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".

Dispoziţiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 prevăd că "Stabilirea şi evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează:

a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare;

b) dacă din analizarea dosarului de daună rezultă necesitatea completării acestuia cu documente suplimentare, Fondul transmite o solicitare scrisă petentului în acest sens;

c) după analizarea şi instrumentarea dosarului de daună, direcţia tehnică de specialitate întocmeşte referatul de plată a despăgubirii care va fi analizat de către celelalte direcţii de specialitate din cadrul Fondului în vederea avizării, conform prevederilor legale;

d) după avizarea dosarului de daună de către direcţiile de specialitate din cadrul Fondului, acesta se înaintează comisiei speciale constituite conform Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare. Comisia specială desemnată de către Fond este constituită din proprii specialişti, cu următoarea componenţă: 2 membri din partea conducerii, dintre care unul are calitatea de preşedinte al comisiei; conducătorul direcţiei economice sau înlocuitorul legal al acestuia, după caz; 2 reprezentanţi ai direcţiei tehnice cu experienţă în materie de lichidare de daune; 2 reprezentanţi ai direcţiei juridice cu experienţă de cel puţin 3 ani în domeniul juridic."

Conform art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2014, republicată, cu modificările ulterioare."

Din analiza acestor dispoziţii legale, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate, Înalta Curte reţinând că instanţa de fond a avut în vedere, în soluţionarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât şi condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Conform art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 (în vigoare la data producerii evenimentului rutier şi aplicabile în cauză întrucât stabilesc inclusiv cerinţele de acordare/stabilire a despăgubirilor, cu menţiunea că prevederile în discuţie au fost preluate în mod similar de art. 22 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 39/2016 şi art. 26 lit. a) pct. iv din Norma ASF nr. 20/2017), potrivit cărora: d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare".

În speţă, Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, constată că, din această perspectivă, se reţine că nu este temeinică maniera în care pârâtul FGA a stabilit partea din culpă care revine celor două persoane implicate în evenimentul rutier din care a rezultat vătămarea corporală a reclamantei, respectiv în procent de 50% pentru fiecare.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate de către ambii recurenţi nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursurile promovate de ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A., prin procurator B. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1364 din 16 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.