Validity of pandemic emergency decrees: statutory delegation for executive restrictions and non-mandatory economic advisory opinion requirements.

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamanta A. SRLD a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă Cluj, să se dispună

- anularea H.G. nr. 293 din 10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 pentru modificarea şi completarea anexei nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 293/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 - "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc": art. 2, punctele 21, 22, 23, art. 7 punctele. 3, 4, 5, 6, 7, art. 10 punctele 11 şi 12;

- constatarea inexistenţei, iar în subsidiar anularea art. 1 si 2 ale Hotărârii nr. 20 din 25.03.2021 a Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate în contextul pandemiei de COVID-19 şi aprobarea listei ţărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologie pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19,

- anularea în întregime a Hotărârii nr. 50 din 27.03.2021 a Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă Cluj cu privire la stabilirea unor măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, în aplicarea H.G. nr. 293/2021, cu modificările şi completările ulterioare, cu scopul limitării şi prevenirii virusului SARS-COV02, pe raza unor unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Cluj.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 103 pronunţată la data de 09 aprilie 2021, Curtea de Apel Clul, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Guvernul României şi de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., având ca obiect anularea parţială a H.G. nr. 293/2021, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021, constatarea inexistenţei ori, în subsidiar, anularea parţială a Hotărârii nr. 20/2021 a Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi anularea Hotărârii nr. 50/2021 a Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă Cluj.

A admis cererile de intervenţie accesorie formulate de Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi de Ministerul Afacerilor Interne.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Cluj ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii anterior menţionată a formula recurs, reclamanta A. S.R.L. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică se arată de către recurentă că reţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că intimatul Guvernul României nu este iniţiator, ci doar emitent, nu poate fi primită întrucât prin aceasta nu s-ar face decât să se permită în domeniile de reglementare unde avizul ar fi necesar să se facă o distincţie nejustificată în funcţie de cine are strict iniţiativa. Nici celălalt argument reţinut de către instanţă nu poate fi primit, intrucât sunt incidente toate literele de la art. 2 alin. (2) din lege, instanţa face o interpretare restrictivă, când în realitate interpretarea ar trebui să fie una teleologică.

S-a criticat sentinţa şi sub aspectul nesolicitării avizului Consiliului Economic şi Social, susţinându-se că potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 248/2013 Consiliul Economic şi Social este consultant obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern.

O altă critică vizează încălcarea ierarhiei actelor normative. În cadrul acestei critici, recurenta redă dispoziţiile art. 108 din Constituţia României, art. 4 din Legea nr. 24/2000, art. 58 din Legea nr. 24/2000 susţinând că din analiza sistematică a acestor norme juridice şi ţinând cont de principiul general al ierarhiei actelor normative, hotărârile Guvernului pot avea ca obiect de reglementare exclusiv modul de aplicare, de punere în executare, în concret a legii, fără posibilitatea de a excede sfera de reglementare stabilită de legiuitor, în sensul adăugării sau a modificării acesteia prin normele de aplicare.

Se arată de către recurent că modalitatea concretă de punere în aplicare prin actele administrative atacate, excede flagrant limitelor legii, fiind de natură să aducă atingere drepturilor constituţionale ale recurentei, atingând chiar substanţa lor prin impunerea unor limitări care în realitate sunt sine die, limitări disproporţionate şi discriminatorii. Măsurile luate trebuiau să fie temporare, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozatb al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor.

Susţine recurenta că măsurile restrictive de drepturi, precum şi cele de renunţare sau de relaxare se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.

O altă critică vizează lipsa de necesitate a măsurilor şi încălcarea principiului proporţionalităţii, sens în care se susţine că în lipsa unor motivări care să aibă la bază date obiective cu privire la impactul măsurilor, acestea nu pot fi considerate necesare. Într-o societatea democratică, posibilitatea exerciţiului dreptului sau al libertăţii constituie regula, iar abaterea de la regulă trebuie să rezulte din date obiective, analiza proporţionalităţii prezintă importanţă doar dacă măsura este necesară.

După un istoric amplu al actelor normative apărute în perioada pandemiei, concluzionează recurenta că instanţa de fond ar fi trebuit să analizeze proporţionalitatea şi necesitatea între 2 limite concrete: părerea unui om fără documentare prealabilă şi studii, iar instanţa a ales părerea unui om în detrimentul ştiinţei, ceea ce, în opinia recurentei, este total greşit.

Au fost formulate critici şi cu privire la nemotivarea actelor administrative atacate, sens în care susţine că actele administrative conţin doar referiri vagi, cu caracter general, lispind cu desăvârşire referiri la insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare, concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

O ultimă critică vizează nerespectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile şi al nediscriminării, sesn în care invocă recurenta dispoziţiile H.G. nr. 293/2021, Ordinul nr. 1219/1634/2020

4. Apărările intimatei

Au depus întâmpinare intimaţii pârâţi Guvernul României, Instituţia Prefectului judeţului Cluj, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadtul Ministerului Afacerilor de Interne, Miniserul Afacerilor de Interne prin care au solicitat respingerea recursului formulat ca fiind nefondat, susţinând în esenţă că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de prcoedură civilă se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că nu a fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici, pentru considerentele arătate în continuare.

Se reţine că potrivit art. 141 din Constituţia României, Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr 248/2013, "Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese că avizul Consiliului Economic şi Social se impune a fi solicitat pentru proiectele de acte normative iniţiate de Guvern.

Totodată, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 391/08.06.2021 invocată de pârâtul M.A.I., "art. 141 din Constituţie se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic şi Social ca organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. (…) norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere."

Instanţa reţine că nici Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social nu instituie obligativitatea solicitării avizului, nefiind prevăzută o obligaţie expresă în sarcina iniţiatorului proiectului de act normativ de a obţine avizul şi nici o sancţiune pentru lipsa acestui aviz.

O altă critică vizează încălcarea ierarhiei actelor normative, susţinând recurenta că măsurile restrictive de drepturi, precum şi cele de renunţare sau de relaxare se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, critică pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Sub acest aspect, Înalta Curte va reţine că din coroborarea normelor constituţionale cuprinse la art. 53 alin. (1) şi art. 115 alin. (6) din Constituţia României, rezultă că afectarea/restrângerea drepturilor sau libertăţilor fundamentale nu se poate realiza decât prin lege, ca act formal al Parlamentului. În acest sens Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 80/16.02.2014, s-a statuat în mod clar că: "[...] potrivit jurisprudenţei sale constante, Curtea Constituţională a statuat că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu se poate realiza decât prin lege, ca act juridic adoptat de Parlament", dar şi jurisprudenţa mai recentă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 157/2020 din 13 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 397/15.05.2020).

Drepturile în discuţie, despre a căror limitare face vorbire recurenta reclamantă cunosc o reglementare constituţională, însă exercitarea lor cunoaşte şi limitări, permise de lege.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 5 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 55/2020.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 - Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.".

Potrivit art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ - Măsurile pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor sunt: (...) d) măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu, iar potrivit art. 5 alin. (3) - Măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc sunt: a) restrângerea sau interzicerea organizării şi desfăşurării unor mitinguri, demonstraţii, procesiuni, concerte sau a altor tipuri de întruniri, în spaţii deschise, precum şi a unor întruniri de natura activităţilor culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive sau de divertisment, în spaţii închise; b) restrângerea sau interzicerea circulaţiei persoanelor şi vehiculelor în locurile şi, după caz, în intervalele orare stabilite; c) interzicerea ieşirii din zonele stabilite şi, după caz, în intervalele orare stabilite sau instituirea carantinei asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice; d) restrângerea sau interzicerea efectuării de către operatori a transporturilor rutiere, feroviare, maritime, fluviale, aeriene sau cu metroul pe rutele şi, după caz, în intervalele orare stabilite; e) închiderea temporară a unor puncte de trecere a frontierei de stat; f) limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici; g) participarea cetăţenilor şi a operatorilor economici la unele activităţi în folosul comunităţilor locale."(subl ns.)

Totodată, potrivit art. 6 din Legea nr. 55/2020:

"Hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: a) baza legală; b) perioada stării de alertă; c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz."

Înalta Curte va mai avea în vedere şi dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora:

"În vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege, Guvernul adoptă hotărâri, la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU."

Din interpretarea sistematică a textelor de lege se constată că prin lege, legislativul a recunoscut atribuţii în sarcina Guvernului României atât în privinţa prelungirii stării de alertă cât şi în ceea ce priveşte dispunerea măsurilor restrictive de drepturi la care face referire Legea nr. 55/2020.

Aşadar, limitarea drepturilor s-a realizat prin lege, ca act formal adoptat de Parlament, iar în organizarea executării legii a fost emisă hotărârea de guvern, prin care au fost stabilite condiţiile în care pot fi desfăşurate anumite activităţi. Măsura se circumscrie legii în baza căreia a fost emisă, fără a adăuga condiţii restrictive noi faţă de cele cuprinse în Legea nr. 55/2020.

Prin urmare, măsurile de restricţionare a exerciţiului unor drepturi fundamentale nu au fost dispuse cu încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României, Legea nr. 55/2020 prevăzând astfel de limitări şi delegând aplicarea în concret a acestora.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:

"(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă."

Prin urmare, se constată că hotărârea de guvern în litigiu a fost emisă în baza şi în executarea în concret a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 şi în limitele acestora. Hotărârea Guvernului nr. 293/2021, astfel cum a fost modificată, cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) şi lit. f) din Legea nr. 55/2020, conform cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulaţiei persoanelor şi vehiculelor în locurile şi, după caz, în intervalele orare stabilite" şi "limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici".

Aplicarea în concret a legii se realizează prin norme care organizează exercitarea legii sau execută în concret legea, iar acestea sunt date în competenţa autorităţilor publice, prin adoptarea sau emiterea unor acte administrative.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie şi se prelungeşte de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne şi nu poate depăşi 30 zile.

Aşa cum s-a arătat măsurile ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă sunt prevăzute de Legea nr. 55/2020, în art. 6 şi arată neechivoc ce anume trebuie să cuprindă hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Legea nr. 55/2020 permite ca organizarea executării şi executarea în concret a acestui act normativ să fie realizată prin hotărâri ale autorităţilor publice competente.

Faţă de acestea, critica referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative va fi respinsă ca nefondată.

În privinţa susţinerilor ce vizează încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţie, acestea sunt în mod vădit nefondate.

Potrivit art. 53 din Constituţie: - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevede că (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţia României sunt aceleaşi avute în vedere şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenţie, dar şi prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar şi au fost instituite pentru protecţia sănătăţii publice şi chiar a dreptului la viaţă. Sub acest din urmă aspect şi al proporţionalităţii este de reţinut în primul rând contextul intern şi internaţional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă care au afectat activitatea sa economică au avut drept scop protejarea sănătăţii şi siguranţa publică, fiind aşadar necesare şi proporţionale într-o societate democratică.

Cât priveşte ultima critică referitoare la nemotivarea actelor administrative atacate, Înalta Curte va reţine caracterul nefondat al acesteia.

Aşa cum s-a arătat în literatura şi practica judiciară, motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situaţiei date, precum şi indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale. A motiva implică a face cunoscute elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii măsurii, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum şi de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicaţii. Obiectivul motivării este prezentarea raţionamentului instituţiei emitente a actului, cu o dublă finalitate: îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

În cauză, este de observat că din preambulul H.G. nr. 293/2021 cu modificările şi completările aduse prin H.G. nr. 348/2021, rezultă că la baza măsurilor dispuse, au stat Hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 16/2021 şi nr. 20/2021 care au propus adoptarea acestor măsuri în baza analizei factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-Cov-2 pe teritoriul României la data de 07.05.2021 întocmită la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei. Se reţine, totodată, că în Nota de fundamentare sunt indicate motivele adoptării actului contestat respectiv cele găsite în Secţiunea a 2-a "Motivul emiterii actului normativ" pct. 1 Descrierea situaţiei actuale din respectivul document reţinându-se faptul că "Interacţiunea în situaţii de risc (cum ar fi contactul apropiat pe o perioadă îndelungată) joacă un rol special. ÎN spaţii închise acest lucru creşte semnificativ riscul de transmitere chiar dacă este menţionată o distanţă mai mare de 1,5m"

În aceste condiţii, sub aspectul oportunităţii este evident că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 a alege una dintre mai multe soluţii este un atribut care revine autorităţilor competente cărora instanţa nu li se poate substitui, respectiv Consiliul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi Guvernul României.

În acest context în mod corect, a reţinut judecătorul fondului că "evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 indică necesitatea adoptării unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus. Adoptarea unor noi măsuri se impunea pentru prevenirea răspândirii infecţiilor şi evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora".

În raport de toate aceste considerente, nemulţumirea părţii care a pierdut procesul, valorificată în cadrul şi în limita exercitării căii de atac şi a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în situaţia recursului, nu este suficientă pentru a face dovada unui exces de putere de partea judecătorului a cărui soluţie îl nemulţumeşte.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 103 din 9 aprilie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.