Tax administrator's joint and several liability for insolvent company debts upheld, appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele: D.G.R.F.P.CRAIOVA şi Administratia Judeteana a Finantelor Publice Olt, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. CRR-REG-29679/06.12.2019, emisă de D.G.R.F.P. Craiova şi anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.08.2019 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt.

În motivarea cererii, se arată că decizia de angajare a răspunderii solidare este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost întocmită cu încălcarea dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 26, alin. (1) şi 4) lit. e) coroborate cu cele ale art. 46, alin. (2), lit. e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, susţine reclamantul că din lecturarea deciziei atacate rezultă că nu cuprinde nicio motivare cu privire la situaţia de fapt care a determinat luarea acestei decizii. Dimpotrivă, în toată aşa-zisa motivare sunt enumerate doar acţiunile şi actele premergătoare emiterii deciziei de angajare a răspunderii, efectuate de organele fiscale, fără a se indica, în concret, pretinsele fapte ilicite săvârşite de acesta, prejudiciul produs şi legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciul produs.

Mai mult decât atât, organul emitent preia pasaje din deciziile de impunere nr. x/18.11.2015 şi nr. x/22.01.2016, încheiate în urma unor controale efectuate la societatea B. S.R.L., decizii care, însă, sunt contestate şi la care nu a primit, până în prezent, nici un răspuns.

Invocă reclamantul prescripţia dreptului de a dispune angajarea răspunderii solidare, termenul de prescripţie, în această materie, fiind de trei ani.

În ceea ce priveşte temeiul de drept, apreciază reclamantul că şi acesta este eronat. Astfel, pentru atragerea răspunderii, ipoteza avută în vedere (incriminarea faptei) trebuie să existe la data săvârşirii acesteia, iar nu la data emiterii deciziei.

Or, în speţă, organul fiscal invocă un temei legal (art. 25 alin. (2)1 Codul de procedură fiscalălă nou), intrat în vigoare după pretinsa săvârşire a faptelor ce i se impută. Or, legea fiscală nu poate retroactivă.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 280 din 11 decembrie 2020, a respins excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt şi, în consecinţă, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, ca nefondată.

1.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 280 din 11 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii civile atacate şi rejudecând, admiterea acţiuniii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinţei atacate vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a dispune angajarea răspunderii mele civile solidare, instanţa a considerat că în speţă ar fi aplicabil "termenul de prescripţie în materie fiscală", care ar fi de 5 ani, invocând în acest sens, la modul general, O.G. nr. 92/2013, cât şi Legea nr. 207/20.07.2015", considerând că acest termen de prescripţie în materie fiscală de 5 ani ar deroga de la dispoziţiile art. 2.517 C. civ., potrivit căruia "termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen". în primul rând, invocarea generică a "O.G. nr. 92/2013, cât şi Legea nr. 207/20.07.2015 face imposibil controlul de legalitate, întrucât nu se poate analiza care este înţelesul noţiunii de termen de prescripţie în materie fiscală de 5 ani, reţinut de instanţă.

Arată recurentul că O.G. nr. 92/2013 (Codul de procedură fiscală) nu reglementează vreun termen general de prescripţie în materie fiscală, ci exclusiv prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere compensarea sau restituirea" (Titlul 8, Cap. VII, Codul de procedură fiscalălă), deci reglementează prescripţia a două drepturi distincte, individualizate, care nici unul nu are aplicabilitate în speţă.

În ceea ce priveşte Legea nr. 207/20.07.2015 (Codul fiscal), şi acesta reglementează exclusiv "prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale" (Titlul V, Cap. VI, Codul fiscal), iar nu un "termen general în materie fiscală".

Se arată in continuare că în speţă, organul fiscal nu a stabilit nici o creanţă fiscală, ci a considerat că pentru creanţe fiscale, stabilite anterior în sarcina societăţii B. S.R.L., se impune atragerea răspunderii solidare a recurentului, în temeiul art. 25-26 Codul fiscal. Deci, aşa cum rezultă expres din lege, în speţă nu este vorba de stabilirea unei creanţe (aceasta fiind anterior stabilită), ci de stabilirea răspunderii solidare (o răspundere civilă delictuală).

Se susţine în continuare că prima instanţă greşeşte grav şi atunci când consideră că actele atacate ar îndeplini condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege pentru motivarea, în fapt şi în drept, a acestora.

A subliniat recurentul că actele administrative atacate preiau tale-quale aspectele relatate în raportul de inspecţie fiscală şi în decizia de impunere fără nici o analiză proprie şi fără nici un filtru critic. Practic, atât organele fiscale care au emis Decizia de atragere a răspunderii, cât şi cele de soluţionare a contestaţiei formulate pe cale administrativă, nu fac altceva decât să copieze unele aspecte din raportul de inspecţie fiscală.

Profund eronată este şi argumentarea potrivit căreia art. 25 alin. (2), indice 1 ar fi aplicabil în ceea ce îl priveşte pe recurent, în condiţiile în care pretinsele fapte ce i se impută sunt anterioare incriminării lor prin norma de drept intrată în vigoare în 2017. Astfel, se încalcă în mod grav principiul fundamental de drept al legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege).

La fel de fantasmagorică este şi motivarea cu privire la respingerea apărării recurentului întemeiată pe principiul "electa una via non datum recursus ad alteram", reglementat expres prin art. 19 şi 27 C. proc. pen.. nou.

Din cele două texte rezultă foarte clar inadmisibilitatea exercitării acţiunii civile, simultan în penal şi în civil, şi totuşi judecătorul fondului consideră că această inadmisibilitate ar fi condiţionată de începerea urmăririi penale şi/sau suspendarea deciziilor de impunere, fără însă să indice nici un temei de drept care să justifice această interpretare.

Învederează recurentul că instanţa a reţinut în mod greşit ca fiind dovedită pretinsa mea rea-credinţă prin simplul fapt că reclamantul nu a contestat în mod explicit aspectele reţinute de organele fiscale.

În acest fel, instanţa încalcă grav principiul potrivit căruia numai buna-credinţă se prezumă, iar reaua-credinţă trebuie întotdeauna dovedită. Potrivit acestui principiu şi potrivit practicii quasi-unanime a instanţelor, sarcina probei revine organului fiscal, însă instanţa răstoarnă, în mod complet nelegal, sarcina probei şi îmi reproşează că nu am făcut eu dovada bunei mele credinţe.

În concluzie, dovada susţinerilor este efectuată cu înscrisuri.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamatei, apreciind în esenţă că hotărârea instanţei de fond este motivată şi dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 aprilie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul formulat de reclamantul A. cu aplicarea dispoziţiilor art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurentul-reclamant reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumit de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanţei de recurs presupune examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În contextul arătat, faptul că, în speţă, recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la concluzia că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se constituie într-o fundamentală exigenţă, caracterul efectiv al accesului părţilor la justiţie şi al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede şi convingător, astfel încât părţile să poată cunoaşte motivele de fapt şi/sau de drept care au format convingerea judecătorului şi în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătoreşti nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanţa este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmaţii făcute de părţi, esenţial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori şi implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt raţiunile în raport de care instanţa s-a oprit la o anumită soluţie.

Opinia exprimată de recurent, în vederea satisfacerii cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă şi din apărările pârâtelor.

În prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, contradictorie, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a respins acţiunea.

Alegaţiile recurentului vizează mai degrabă modalitatea instanţei de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs. Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, şi nici că instanţa ar fi uzat doar de afirmaţii generale, analiza consideratelor evidenţiind preocuparea curţii de apel a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante şi de a aplica la acestea, în mod concret, dispoziţiile legale incidente.

Astfel, este de necontestat că, prin Decizia nr. OTG DEC 23463/20.08.2019 emisa de AJFP Olt, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamatului A. în vederea realizării în tot a creanţelor fiscale în suma de 8.239.925 RON, reprezentând obligaţiile fiscale înregistrate de debitoarea S.C. B. S.R.L., al cărei administrator a fost reclamantul.

Prin Decizia nr. CRR-REG-29679/06.12.2019, emisă de D.G.R.F.P. Craiova a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. OTG DEC 23463/20.08.2019 emisa de AJFP Olt.

Reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, adresată organelor fiscale, iar decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. CRR REG 29679/06.12.2019 a fost comunicată reclamantului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire la domiciliul ales al contestatorului aflat la Cabinetul avocatului C., în data de 12.12.2019.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare intervenise prescripţia dreptului de angajarea răspunderii solidare, termenul de prescripţie, în această materie, fiind de trei ani, acesta nu poate fi reţinută în contextul în care instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamantul nu aduce niciun argument în sprijinul acestei susţineri, nu indică momentul de la care consideră că ar fi început să curgă termenul de prescripţie, norma legală care ar stabili un termen de prescripţie de 3 ani în ceea ce priveşte angajarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 Cod pr fiscală, invocarea prescripţiei fiind practic nemotivată.

Este de subliat că, în materia atragerii răspunderii solidare, prescripţia nu poate opera în acelaşi fel in care operează în materia stabilirii obligaţiilor fiscale ale contribuabililor. Astfel, in condiţiile in care textul legal prevede insolvabilitatea debitorului principal ca si condiţie prealabila angajării răspunderii altor persoane, prescripţia dreptului de a dispune angajarea răspunderii începe sa curgă de la data declarării insolvabilităţii debitorului principal.

Cu referire la speţa de faţă, aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului, insolvabilitatea S.C. B. S.R.L. a fost constatată prin procesul-verbal de insolvabilitate nr. OTG DEC 42182/07.11.2016, prin urmare termenul de emitere a deciziei de angajare a răspunderii s-ar fi împlinit peste 5 ani, respectiv la data de 07.11.2021. Aşadar, decizia de angajare a răspunderii solidare a contestatorului A. emisa la data de 20.08.2019, este in mod evident emisa în cadrul termenului de prescripţie.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că prin contestaţia înregistrată în etapa administrativă, reclamantul nu a invocat ca şi viciu de legalitate prescripţia extinctivă a dreptului de a solicita plata sumelor restante din anii 2014-2018, condiţii în care constată, că această critică excede limitelor controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 281 Codul de procedură fiscală, asupra actului administrativ contestat.

Critica recurentului prin care susţine nulitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei pentru că ar fi fost întocmită cu încălcarea dispoziţiilor exprese şi imperative 2 ale art. 26, alin. (1) şi 4) lit. e) coroborate cu cele ale art. 46 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât decizia de angajare a răspunderii solidare nu ar cuprinde nicio motivare cu privire la situaţia de fapt care a determinat luarea acestei decizii, ar prelua pasaje din deciziile de impunere nr. x/18.11.2015 şi nr. x/22.01.2016, contestate şi nesoluţionate, reiterată in recurs nu poate fi reţinută.

Este adevărat că, motivarea în fapt şi în drept constituie o condiţie de legalitate a actului administrativ şi o garanţie a respectării drepturilor legitime ale cetăţenilor, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitate de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Dar aceasta nu semnifică transformarea obligaţiei de motivare instituită în sarcina organului administrativ, într-una limitată exclusiv unei anume forme, acordarea unei priorităţi acesteia din urmă şi ignorarea, printr-o interpretare de o rigurozitate excesivă, a scopului pentru care ea a fost instituită: acela de a se asigura garanţia respectării legalităţii şi a drepturilor cetăţenilor, la emiterea unui act administrativ prin aceea că acestea trebuie să permită cetăţeanului, cu un nivel mediu de pregătire să înţeleagă aspectele ce i se impută prin acestea.

Astfel aşa cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, motivarea trebuie să fie adecvată actului emis, iar amploarea şi detalierea motivării, depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea, depind de circumstanţele fiecărui caz. Conform dispoziţiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aplicabile în speţă: art. 46 alin. (2) lit. e) şi lit. f) "(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: (...) e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; (...)"- art. 49 "Nulitatea actului administrativ fiscal (1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii: a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competenţa;b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 46 alin. (6), precum şi organul fiscal emitent; c) este afectat de o gravă şi evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă şi evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa. (...) (3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) sunt anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător."

Din textele legale antecitate, rezultă că, elementele prevăzute la art. 46 alin. (2) din Codul de procedură fiscală formează conţinutul actului administrativ fiscal, fără ca textul de lege să conţină vreo menţiune cu privire la conţinutul propriu zis al fiecărui element în parte.

Legiuitorul a înţeles să precizeze în mod expres acele elemente din conţinutul actelor administrative fiscale a căror lipsă este sancţionată cu nulitatea absoluta a actelor, acestea fiind enumerate expres la art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv: numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal. Lipsa ori înscrierea eronată a celorlalte elemente din conţinutul acrului administrativ fiscal, nu este sancţionată cu nulitatea absolută, ci poate determina anulabilitatea actului.

Contrar susţinerilor recurentului, din cuprinsul actelor contestate rezultă că, aceasta este motivată în fapt şi în drept, respectiv cuprinde motivele de fapt şi temeiul de drept care au stat la baza emiterii sale.

Cu referire la critica recurentului în sensul că temeiul legal invocat de organele fiscale pentru a stabili angajarea răspunderii solidare a reclamantului, art. 25 alin. (2)1 din Legea nr. 207/2015, ar fi intrat în vigoare după pretinsa săvârşire a faptelor ce i se impută, însă legea fiscală nu poate retroactiva, instanţa constată că este nefondată.

Curtea a constatat că art. 25 alin. (21)din Legea nr. 207/2015, a fost introdus prin O.U.G. nr. 30/30.08.2017, dată la care reclamantul avea calitatea de administrator al societăţii debitoare, iar decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.08.2019 este un act administrativ fiscal emis după intrarea în vigoare a noului Codul de procedură fiscală, fiind supus aşadar, din punct de vedere procedural, prevederilor Legii nr. 207/2015.

Aşadar, procedura administrativă de angajare a răspunderii solidare a început după intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2015, chiar şi procedura de declarare a insolvabilităţii fiind ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015, neavând astfel relevanţă faptul unele obligaţii fiscale ar fi anterioare intrării în vigoare a acestei legi, aşa cum corect a punctat judecătorul fondului.

Este pur speculativă afirmaţia recurentului reclamant privind împrejurarea că raportul de inspecţie fiscală nu ar fi fost redactat de către inspectorii fiscali, ci "a fost primit de către aceştia şi replicat prin metoda "copy-paste".

Pe de o parte, nicio normă legală nu interzice reproducerea/citarea în raportul de inspecţie fiscală a unor pasaje relevante din actele de control şi alte înscrisuri ce conţin informaţiile pe baza cărora s-a întocmit raportul, iar în conţinutul Raportului de Inspecţie Fiscală contestat sunt expuse pe larg constatările organelor fiscale şi situaţia de fapt fiscală reţinută.

Pe de altă parte, eventuala existenţă a unei cauze penale nu poate împiedica emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada suspendării deciziilor de impunere invocate de pârâte şi nici efectuarea de demersuri de către reclamant în sensul obligării pârâtelor la soluţionarea unei eventuale contestaţii formulate împotriva respectivelor decizii, starea de pasivitate a reclamantului în raport cu deciziile de impunere neputând constitui astfel un motiv pentru a împiedica şi tergiversa emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare.

Raportat la aspectele factuale ale speţei dedusă judecăţii, hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 25 alin. (2)1 din legea nr. 207/2015, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului, reţinându-se îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia.

În cazul de faţă, din prevederile legale mai sus menţionate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului/asociatului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condiţiile art. 265 Codul de procedură fiscală şi reţinerea relei credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea, prin acţiuni de ascundere sau înstrăinare, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului.

Astfel, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, atât a asociatului, cât şi a administratorului.

Dacă în privinţa îndeplinirii primei condiţii, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergenţe de opinie între părţi, existenţa acesteia fiind deplin dovedită cu procesul-verbal nr. x/07.11.2016 (prin care s-a constatat starea de insolvabilitate a soceităţii, pentru debite în cuantum de 8.200.206 RON, din care 5.176.991 RON debit şi 3.023.215 RON dobânzi şi penalităţi de întârziere, debite provenite din declaraţii pe proprie răspundere depuse la organul fiscal în perioada 25.08.2014-25.11.2018, proces-verbal de contravenţie necontestate în sumă totală de 25.719 RON, decizia de impunere x/20.11.2015, decizia de impunere x/22.01.2016 şi deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii emise pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale) în privinţa celei de-a doua condiţii, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelenţă subiectivă a organelor fiscale, revine instanţei de judecată stabilirea existenţei sau inexistenţei acesteia.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menţionează că în speţă este vorba, aşadar, pe de o parte, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacţiuni reprezentate de împrejurarea că nu a declarat şi/sau achitat obligaţiile fiscale la scadenţă, iar pe de altă parte despre împrejurarea că asociatul debitoarei a ascuns, sub orice formă, activele acesteia.

Tinând seama de aceste aspecte, instanţa de recurs precizează că, conform prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligaţiile administratorilor se numără şi cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăseşte, conform legii societăţilor comerciale, respectiv art. 73 şi obligaţia de a răspunde solidar faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Faptul că recurentul-reclamant a avut calitatea de administrator al societăţii declarată insolvabilă în această perioadă societatea înregistrând in contabilittaea societăţii sume dublate pentru achiziţiile efectuate fără a se face dovada că sumele obţinute din aceste operaţiuni au fost folosite pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile legale anterior menţionate.

Prin urmare, in acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimenţială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2)1 din Legea nr. 207/2015, pentru angajarea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, fiind dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a administratorului/asociatului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă de neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, coroborat cu ascunderea activelor societăţii rezultată din nedepunerea situaţiilor financiare anuale, constând în nedeclararea şi necalcularea obligaţiilor datorate la bugetul de stat, aferente tranzacţiilor derulate în perioada de referinţă anterior menţionată.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credinţă a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranţa cât şi pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relaţia cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 şi 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună credinţă.

Abordarea recurentului-reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii sau conceptului bunei credinţe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credinţe, elementele bunei-credinţe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, Înalta Curte reţine că acesta nu a manifestat diligenţa unei persoane/administrator de bună credinţă, în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală inacţiunea acestuia neputând fi calificată decât ca fiind rezultatul relei sale credinţe.

Aşadar, atragerea răspunderii solidare a administratorului/asociatului debitorului insolvabil, în accepţiunea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, nu este circumstanţiată sau condiţionată, de existenţa unei legături de cauzalitate între faptele expuse şi starea de insolvabilitate şi nici de eventualul management defectuos practicat de către administrator, iar reaua credinţă nu trebuie apreciată doar în raport de eventuale acţiuni, ci trebuie avute în vedere şi inacţiunile, contextualizate conform celor mai sus reţinute, adică starea de pasivitate, în lipsa oricăror dovezi care să probeze diligenţele administratorului/asociatului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale.

Totodată, se poate observa că reclamantul mai conduce, în calitate de administrator, o altă societate, S.C. D. S.R.L., cu acelaşi obiect de activitate principală, lucrări de construcţii a clădirilor rezidenţiale şi nerezidenţiale, societate care are şi aceasta obligaţii fiscale restante în cuantum foarte mare, respectiv 9.422.044 RON, sumă apropiată de cea datorată de S.C. B. S.R.L..

Aşa fiind, Înalta Curte, are în vedere că recurentul-reclamant se face vinovat de nedeclararea şi neachitarea, la scadenţă, a obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare şi reţine că faptele acestuia, exercitate în timpul mandatului de administrator, constând în lipsa acţiunilor şi deciziilor de declarare şi achitare, s-au concretizat în acumularea de debite restante datorate bugetului general consolidat al statului.

IV. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul Inalta Curte va respinge recursul promovat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 280 din 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.