Tax authorities prevail as inadequate reasoning voids annulment of corporate tax and VAT assessment; case remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 decembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF") şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii ("DGRFP Bucureşti") a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 433/20.11.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, respectiv a punctului 1 prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei administrative formulată de societate împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 în ceea ce priveşte TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.075.774 RON şi impozit pe profit stabilit suplimentar în suma de 832.181 RON, precum şi a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 808170/03.05.2017, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere în suma de 1.724.170 RON;

(ii) anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.03.20147, în ceea ce priveşte TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în suma de 1.075.774 RON şi impozit pe profit stabilit suplimentar în suma de 832.181 RON precum şi a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 808170/03.05.2017, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere în suma de 1.724.170 RON;

(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 184 din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expert tehnic judiciar B. şi a majorat onorariul de expert de la suma de 3000 RON la suma de 9.000 RON;

(ii) a obligat reclamanta să achite suma de 6.000 RON, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar B.;

(iii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii;

(iv) a anulat în parte Decizia nr. 433/20.11.2017 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în ceea ce priveşte punctul 1 al deciziei;

(v) a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/28.03.2017 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/28.03.2017 în ceea ce priveşte suma de 803.196,64 RON impozit pe profit şi 988.918,00 RON TVA, precum şi accesoriile aferente acestor sume;

(vi) a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

(vii) a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 9.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de expert.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 184 din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cât şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii.

3.1. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., împotriva sentinţei nr. 184/24.06.2020 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti prin care instanţa a admis, în parte, acţiunea formulata de A. S.R.L., solicitând instanţei de control judiciar să dispună admiterea recursului, să caseze hotărârea atacată, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:

1. Hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

A susţinut recurenta-pârâtă ANAF că sentinţa primei instanţe nu respectă rigorile normei procesuale de la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a arătat motivele proprii pe care şi-a întemeiat soluţia şi nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de organul fiscal .

Se arată în cuprinsul acestor critici că judecătorul fondului nu a prezentat niciun argument personal în considerarea căruia să-şi fi format convingerea, şi, în situaţia în care nu s-a arătat niciun motiv pentru care au fost înlăturate apărările ANAF, inclusiv obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, prima instanţa omologând concluziile acestuia şi întemeindu-şi soluţia exclusiv pe acestea, apreciază recurenta-pârâtă că nu se poate reţine că hotărârea atacată este motivată potrivit legii.

I se mai reproşează primei instanţe că nu a motivat ce norme de drept material au fost încălcate la emiterea actului administrativ anulat de către aceasta, făcând trimitere recurenta ANAF la jurisprudenţa ÎCCJ şi la cea a CJUE referitoare la caracterul nereal al operaţiunilor desfăşurate de reclamanta, întrucât, în speţă, nu s-a ridicat niciodată această problemă.

În consecinţă, a solicitat să se constate incidenţa în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind imposibila exercitarea controlului judiciar.

2. Hotărârea pronunţata a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

În privinţa impozitului pe profit, susţine recurenta ANAF că sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referinţă şi ale art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) din acelaşi act normativ care reglementează faptul că profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, considerându-se ca reprezentând cheltuieli deductibile doar cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile şi care au fost înregistrate în baza unor documente care au calitatea de documente justificative.

De asemenea, instanţa a aplicat greşit prevederile pct. 48 titlul II din H.G. nr. 44/2004 prin care au fost explicitate şi aplicate unitar prevederile legale mai sus invocate.

În ceea ce priveşte TVA, sentinţa atacata a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referinţă şi ale art. 146 din acelaşi act normativ, prevederi legale din care rezultă că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă operaţiunilor taxabile, datorată sau achitată pentru bunurile care i-au fost sau urmează să-i fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligaţia să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal.

De asemenea, în ceea ce priveşte TVA colectată, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 128 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referinţă, şi ale art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, potrivit cărora, sunt asimilate livrărilor de bunuri sau prestării de servicii efectuate cu plată preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziţionate sau produse de către aceasta pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane în mod gratuit, respectiv serviciile care fac parte din activitatea economică a persoanei impozabile, prestate în mod gratuit pentru uzul altor persoane.

A precizat recurenta-pârâtă ANAF că instanţa de fond a fost în eroare, întrucât, în speţă, nu s-a ridicat problema realităţii operaţiunilor desfăşurate de reclamantă, ci faptul că aceasta nu a demonstrat că achiziţiile pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere a cheltuielilor şi taxei pe valoare adăugata au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, respectiv operaţiuni taxabile, şi astfel sa fie îndeplinită condiţia de fond expres prevăzuta de legiuitor.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, în analiza contestaţiei administrative, a avut în vedere organul fiscal toate documentele prezentate de societate, existente în copie la dosarul cauzei, astfel încât utilizarea sintagmei "prezentam, exemplificativ" nu trebuie sa conducă la concluzia ca au fost analizate doar respectivele documente menţionate în mod expres în decizia de soluţionare, iar unele documente au fost încheiate ulterior emiterii deciziei de soluţionare nr. 433 (procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/20.12.2018)

Se arată de către recurenta ANAF că organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamanta, în perioada 2010-2015, a efectuat o serie de achiziţii de bunuri sau servicii de la diverşi furnizori, evidenţiate în contabilitate, intimata-reclamantă exercitându-şi dreptul de deducere al cheltuielilor la calculul profitului impozabil aferent perioadei verificate, dar şi al taxei pe valoarea adăugată, fără însă a prezenta documente justificative în susţinerea operaţiunilor efectuate din care să rezulte prestarea serviciilor şi achiziţia bunurilor în scopul obţinerii de venituri impozabile/taxabile.

De asemenea, organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea a prestat servicii către alte persoane juridice, dar nu a înregistrat venituri în conformitate cu contractele prezentate şi nu a colectat taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciilor prestate. Totodată, s-a constatat şi faptul că A. a prestat o serie de servicii, care nu au fost refacturate clienţilor, fiind puse la dispoziţia acestora cu titlu gratuit.

A susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de fond, pe lângă considerentele cu caracter general privind jurisprudenţa CJUE aplicabilă, în opinia sa, speţei, a avut în vedere, exclusiv, concluziile raportului de expertiză judiciară fiscală efectuat în cauză, fără a avea în vedere faptul că reclamanta nu a precizat în ce au constat efectiv serviciile prestate şi nici nu a făcut dovada refacturării acestora, astfel încât să rezulte venituri, ca sa se poată stabili fără echivoc că acestea au condus la obţinerea de venituri impozabile/taxabile.

Documentele prezentate de reclamanta în susţinerea contestaţiei administrative nu au prezentat un grad de exactitate, nu s-a putut stabili natura serviciilor prestate, acestea nu au putut fi coroborate cu facturi, contracte, nu a rezultat prin ce modalităţi au fost realizate obiectele contractelor, numărul de ore prestate pentru fiecare prestaţie în parte, resursele umane şi materiale folosite în vederea prestării serviciilor în cauză, modalitatea de calcul a tarifelor stabilite pentru fiecare dintre serviciile prestate, facturate, etc.

Având în vedere aceste aspecte, simpla susţinere a reclamantei, fără a fi dovedită cu documente justificative care să probeze că bunurile/serviciile achiziţionate au fost destinate a fi utilizate în folosul operaţiunilor sale impozabile/taxabile, nu este de natură a combate şi înlătura constatările organelor de inspecţie fiscală.

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie recunoaşte statelor membre dreptul de a solicita dovezi obiective pentru demonstrarea dreptului de deducere a TVA şi obligaţia persoanei impozabile de a demonstra acest drept, şi anume la paragraful 23 din cauza C-l 10/94 INZO se face trimitere la paragraful 24 din cauza C-268/83 ROMPELMAN, unde Curtea a statuat că este obligaţia persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru acordarea deducerii şi art. 4 din Directiva a 6-a (în prezent Directiva 112/2006/CE) nu împiedică autorităţile fiscale să solicite dovezi obiective care să susţină intenţia declarată a persoanei în cauză de a desfăşura activitate economică dând naştere la activităţi taxabile.

Afirmă recurenta-pârâtă ANAF că, indiferent de probele (dovezile) aduse de contribuabil, acestea trebuie să prezinte un anumit grad de exactitate şi de detaliu pentru a putea permite o identificare a acestora în corelaţie cu serviciul prestat şi cu specificul activităţii desfăşurate.

În concluzie, i se reproşează primei instanţe faptul că nu a luat în considerare toate aspectele învederate de pârâta ANAF, judecătorul fondului înlăturând toate apărările formulate fără a arata motivele pentru care a dispus in acest sens.

În ceea ce priveşte reîntregirea veniturilor şi taxa pe valoarea adăugata colectată, dispuse de echipa de inspecţie fiscală, arată recurenta ANAF că reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte o situaţie contrară faţă de cea constatată prin actul administrativ fiscal contestat, astfel încât şi din acest punct de vedere soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală, iar cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, a solicitat instanţei de control judiciar să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3.2 Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) pentru următoarele considerente:

- în mod greşit instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei recurate că "în mod eronat organele de control au înlăturat în totalitate argumentele reclamantei şi nu au recunoscut ca fiind deductibile din punct de vedere al impozitului pe profit, o parte din cheltuielile cu achiziţiile de bunuri şi servicii de la unii dintre furnizorii reclamantei efectuate în perioada 01.01.2010-31.12.2015.

Contrar susţinerilor organului fiscal, Curtea retine ca o parte din cheltuielile pentru care organele de inspecţie nu au recunoscut dreptul de deducere au fost efectuate de către reclamantă în scopul obţinerii de venituri impozabile, fiind respectate prevederile art. 19 alin. (1) si art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, specificul activităţii reclamantei justificând necesitatea unor cheltuieli aferente anumitor operaţiuni premergătoare destinate realizării de venituri impozabile."

Totodată, instanţa a reţinut că "din probele administrate rezultă că documentele justificative şi evidenţele reclamantei puse la dispoziţie organelor de inspecţie fiscală corespund în parte cerinţelor legale, cheltuielile înregistrate având ca scop realizarea de venituri impozabile, atât sub aspectul impozitului pe profit cât şi sub aspectul TVA, astfel încât stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare de natura impozitului pe profit în suma de 831.181 RON este nelegală. De asemenea, în ceea ce priveşte TVA stabilită suplimentar în sumă de 1.075.774 RON, aceasta este aferentă aceloraşi operaţiuni economice pentru care s-a calculat impozitul suplimentar pe profit, realitatea operaţiunilor fiind justificată prin documentele puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală."

A reluat recurenta-pârâtă DGRFP Bucureşti susţinerile din întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, pentru a sublinia punctul său de vedere cu privire la tratamentul fiscal aplicabil fiecăreia dintre sumele avute în vedere în actele de impunere fiscală suplimentară ce au fost contestate în prezenta cauză, arătând, în esenţă, că instanţa de fond nu a avut în vedere niciunul dintre argumentele organelor fiscale prezentate pentru justificarea constatărilor ce au stat la baza emiterii actelor administrativ-fiscale pentru contribuabilul verificat în cauză.

Un alt motiv de recurs priveşte obligarea organului fiscal la plata sumei de 9.150 RON reprezentând cheltuieli de judecată, susţinând recurenta DGRFP Bucureşti că suma acordată părţii adverse cu titlu de cheltuieli de judecata este nejustificat de mare în raport cu obiectul dosarului.

A solicitat recurenta-pârâtă instanţei de control judiciar să fie avute în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., precum şi faptul că intimata-reclamantă a solicitat administrarea probatoriului complex în prezenta cauză, astfel încât cheltuielile trebuie puse în sarcina sa, iar litigiul nu a suscitat probleme juridice deosebite, aportul apărătorului în pronunţarea unei soluţii favorabile reclamantei nefiind unul deosebit de important.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

a) În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurenta Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala, susţine intimata-reclamantă că recursul nu este fondat, întrucât instanţa de fond a analizat motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se asupra temeiniciei fiecăruia dintre acestea şi prezentând motivele pe care se sprijină soluţia adoptată.

Susţine intimata-reclamantă că instanţa de fond a analizat atât legislaţia internă în materie (prevederile Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, ale Legii contabilităţii nr. 82/1991), cât şi legislaţia UE (Directiva TVA 2006/112), precum şi jurisprudenţa CJUE, indicând în considerente prevederile legale avute în vedere.

De asemenea, afirmă intimata-reclamantă că instanţa de fond a analizat probatoriul aflat la dosar, respectiv înscrisurile care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, constatările raportului de expertiza întocmit în cauză şi răspunsul expertului la obiecţiunile formulate, înscrisurile depuse de A. în susţinerea cererii cât şi înscrisurile depuse de pârâte, în baza cărora a determinat documentele relevante şi a stabilit starea de fapt.

Totodată, în opinia intimatei, la prezentarea motivelor pe care se sprijină soluţia adoptată, instanţa de fond a luat în considerare atât susţinerile reclamantei, cât şi pe cele ale organelor fiscale, arătând care sunt considerentele pentru care a constatat ca fiind neîntemeiate motivele invocate de reclamantă sau motivele avute în vedere de organele fiscale la emiterea actelor administrative contestate.

Prin urmare, susţine intimata-reclamantă că, din parcurgerea motivării sentinţei recurate, se poate observa ca aceasta este laborioasa, clară şi precisă, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor prezentate de parţi şi a întregului probatoriu administrat în cauză şi este în concordanţă cu acestea.

Referitor la criticile privind omologarea de către instanţă a raportului de expertiză, afirmă intimata că dezacordul recurentei cu privire la concluziile raportului de expertiză sau cu răspunsul la obiecţiuni nu poate conduce la înlăturarea acestei probe, instanţa fiind cea care apreciază forţa doveditoare a probelor administrate. Mai mult, raportul de expertiză a fost întocmit prin utilizarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei şi încuviinţate de către instanţă.

b) În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurente, solicită intimata-reclamantă să se constate că recursurile nu sunt fondate, arătând că cea mai mare parte a criticilor reprezintă o simplă preluare a susţinerilor din cuprinsul întâmpinărilor formulate de recurentele-pârâte în etapa de fond, prin care s-au reluat considerentele din actele administrative contestate.

Contrar susţinerilor recurentelor, susţine intimata-reclamantă că instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor legale care stabilesc condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea deductibilităţii unei cheltuieli din punct de vedere al TVA şi al impozitului pe profit.

În speţă, menţionează intimata A. S.R.L. că acele cheltuieli pentru care instanţa de fond a constatat ca actele fiscale nu reflectă corecta aplicare a prevederilor legale sunt cheltuieli cu achiziţia de bunuri şi servicii care au fost utilizate de intimata-reclamantă în cadrul operaţiunilor economice derulate şi care au generat venituri impozabile, în concordanţă cu obiectul de activitate al contribuabilului verificat.

A reluat intimata-reclamantă argumentele sale, prezentate în cererea de chemare în judecată, pentru care a considerat că se impune a fi anulate obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa, fiind, aşadar, redundantă expunerea lor în cuprinsul prezentei decizii.

c) În ceea ce priveşte obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu expert, prin cererile de recurs se invocă faptul că instanţa de fond nu ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., însă intimata-reclamantă susţine că în speţă s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 451 - 453 C. proc. civ., respectiv s-a dovedit existenţa si întinderea acestor cheltuieli (taxa judiciara de timbru si onorariu expert) prin depunerea la dosar a facturilor şi chitanţelor aferente înainte de închiderea dezbaterilor, iar recurentele-pârâte se află în culpă procesuală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate şi a probelor administrate, Înalta Curte reţine caracterul lor fondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-pârâtă ANAF a invocat, ca motiv de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., text potrivit căruia, casarea unei hotărâri se mai poate cere atunci când "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Intimata-reclamantă a solicitat în prezenta cauză anularea punctului 1 din Decizia nr. 433/20.11.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei administrative formulată de societate împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 în ceea ce priveşte TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.075.774 RON şi impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 832.181 RON, anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.03.20147 în ceea ce priveşte TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.075.774 RON şi impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 832.181 RON precum şi a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 808170/03.05.2017, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.724.170 RON.

Formulând motivele contestaţiei administrative şi, ulterior, pe cele ale cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat punctual, cu privire la fiecare sumă ce a determinat stabilirea unei obligaţii fiscale suplimentare în sarcina sa, care-i sunt argumentele privind tratamentul fiscal ce se impunea a fi avut în vedere de organele de inspecţie fiscală, urmărind, astfel, să i se confirme legalitatea operaţiunilor economice înregistrate în contabilitatea sa, cu consecinţa exonerării de la plata sumelor evidenţiate în deciziile contestate.

Pentru fiecare dintre sumele reliefate distinct în cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat care sunt neregulile invocate de organul de inspecţie fiscală şi care sunt susţinerile sale privind complinirea lipsurilor ce i s-au reproşat ori inexistenţa neregulilor constatate, solicitând, totodată, administrarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiza contabilă, pentru a dovedi nelegalitatea actelor administrative-fiscale pe care le-a atacat.

Judecătorul fondului, expunând exhaustiv considerente de ordin teoretic în domeniul impozitului pe profit şi al taxei pe valoarea adăugată, cu ample referiri la jurisprudenţa CJUE în privinţa TVA-ului, a tratat global, într-o manieră lapidară, aspectele supuse judecăţii, stabilind fără o argumentaţie concretă, dedicată fiecărei chestiuni supuse examinării în faţa instanţei judecătoreşti, caracterul nelegal al impunerii suplimentare de către organele fiscale pentru cea mai mare parte a sumelor contestate, concluzia trasă la modul general fiind aceea că documentele înregistrate în contabilitatea A. S.R.L. au caracterul unor documente justificative care să permită deductibilitatea cheltuielilor şi TVA-ului înscrise în acestea.

Totodată, reţine Înalta Curte că raţionamentul primei instanţe s-a bazat pe preluarea în tot a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, fără a se observa gradul de generalizare al acestei lucrări de specialitate în care expertul desemnat, cu privire la fiecare dintre obiectivele ce i-au fost stabilite, a redat normele fiscale şi contabile apreciate ca fiind incidente, după care a concluzionat că există documente justificative pentru a susţine deductibilitatea cheltuielilor analizate sau pentru acordarea dreptului de deducere a TVA-ului aferent achiziţiilor efectuate de societatea în cauză, fără a arăta care sunt înscrisurile care întrunesc condiţia de documente justificative.

O astfel de însuşire a concluziilor formulate de expertul contabil, fără a expune raţionamentul propriu al instanţei judecătoreşti, ce impunea luarea în considerare a argumentelor prezentate atât de către reclamantă, cât şi de către organele fiscale şi, ulterior, prezentarea propriilor considerente pentru care judecătorul fondului a acceptat argumentele uneia dintre părţi, nu corespunde cerinţelor de motivare adecvată a unei hotărâri judecătoreşti, de natură a respecta garanţiile dreptului la un proces echitabil şi ale dreptului la apărare, nefiind posibilă exercitarea controlului judiciar în cauză.

În atare condiţii, fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că se impune admiterea ambelor recursuri declarate în cauză, dată fiind coparticiparea procesuală a recurentelor-pârâte, ce conduce la această soluţie şi în condiţiile în care recurenta DGRFP Bucureşti nu a invocat acest motiv de casare, profitându-i soluţia dispusă asupra recursului declarat de pârâta ANAF, şi, în consecinţă, va dispune casarea hotărârii recurate, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate motivele de nelegalitate invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ce se regăsesc şi în contestaţia administrativă formulată în faţa organului fiscal competent, va lua în considerare, deopotrivă, argumentele autorităţii fiscale exprimate prin întâmpinările depuse la dosarul de fond şi va arăta motivat, pentru fiecare dintre sumele evidenţiate în cuprinsul acţiunii judiciare, tratamentul fiscal ce se impune pe baza probelor administrate în cauză.

Totodată, prima instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, va putea pune în discuţia părţilor necesitatea efectuării unui supliment la raportul de expertiză efectuat în cauză, în care să se examineze, pentru fiecare obligaţie fiscală contestată, documentele prezentate de părţi şi să se arate, în mod clar şi neechivoc, care sunt documentele considerate de expert ca fiind justificative pentru deducerea cheltuielilor în materia impozitului pe profit şi pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiilor efectuate de A. în perioada verificată, precum şi concluziile sale privind tratamentul fiscal al sumelor contestate.

Dat fiind caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte nu va mai examina celălalt motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare să se ţină seama şi se argumentele prezentate de organele fiscale în căile de atac declarate în cauză.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtele ANAF şi DGRFP Bucureşti îndreptate împotriva sentinţei nr. 184/24.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu respectarea prevederilor art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei civile nr. 184 din 24 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2022.