Tax litigation costs allocation: procedural fault of issuing tax authority in part-admitted tax annulment proceedings

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 septembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat că prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună anularea pentru nelegalitate şi netemeinicie a Deciziei de impunere nr. x din 28.11.2013 (împreună cu actele ce au stat la bază emiterii acesteia) privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice constând în: TVA suplimentară în sumă de 867.702 RON pentru perioada 01.01.2007 -30.06.2012 (bază impozabila stabilită suplimentar în sumă de 3.615.425 RON), şi dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 332.823 RON pentru perioada 25.02.2007-25.11.2013 (bază impozabila: TVA stabilită suplimentar de 867.702 RON) şi penalităţi de întârziere în sumă de 130.155 RON pentru perioada 25.02.2007-25.11.2013 (bază impozabila: TVA stabilită suplimentar de 867.702 RON).

Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 103/03.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a luat act de renunţarea la capătul de cerere formulat de reclamanta S.C. A. S.A. privind anularea dobânzilor/majorărilor de întârziere în cuantum de 332.823 RON, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (DGSC) şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) şi, în consecinţă, s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 293/26.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei, a Deciziei de impunere nr. x/28.11.2013, respectiv a RIF nr. x/28.11.2013, emise de pârâte.

Instanţa a admis excepţia prescripţiei invocată de reclamantă şi a constatat ca fiind prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale suplimentare în sarcina acesteia pe anul 2007.

Totodată, a dispus anularea obligaţiilor fiscale suplimentare menţionate la pct. B3 din Decizia nr. 293/26.09.2014, aferente facturilor emise de B., C., S.C. D., E., F., precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora, respingându-se restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Prin Decizia nr. 884/13.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, s-au admis recursurile declarate de pârâte, a fost casată în parte sentinţa nr. 103/03.08.2017 şi, în rejudecare, s-a respins excepţia prescripţiei invocată de reclamantă, trimiţându-se cauza spre rejudecare instanţei de fond, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare aferente anului 2007. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Hotărârea pronunţată în fond după casare

Prin sentinţa nr. 26/CA/2021-PI din 16 martie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în limitele trasate prin decizia de casare, respectiv pretenţiile reclamantei în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare aferente anului 2007.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 26/CA/2021-PI din 16 martie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii în totalitate ca neîntemeiată şi menţinerii acestor actelor atacate ca fiind temeinice şi legale.

Criticile formulate în motivarea recursului, încadrate de parte în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează hotărârea instanţei de fond numai cu privire la obligarea pârâtelor la plata sumei de 2.000 tei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În esenţă, recurenta a arătat că în cuprinsul deciziei de casare instanţa de recurs arată că acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului depinde de soluţia ce va fi pronunţată în final asupra fondului cauzei, dar, de vreme ce soluţia asupra fondului cauzei este de respingere a acţiunii, prin acordarea cheltuielilor de judecată se lipseşte de eficienţă dispoziţia de casare menţionată anterior.

Mai mult, recurenta-pârâtă învederează că DGAMC a restituit societăţii suma datorată, iar ANAF-DGSC nu are competenţe în restituirea sumelor către intimata-reclamantă întrucât nu administrează fiscal societatea, astfel încât nici din acest punct de vedere nu se află în culpă procesuală, în măsură să atragă consecinţa plăţii cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, recurenta pârâtă a arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 451 - art. 453 C. proc. civ., cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată, pe care îl consideră excesiv faţă de complexitatea procesului.

Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei nr. 26/16.03.2021, pronunţată de către Curtea de Apel Oradea.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Conform art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată la cererea celeilalte părţi să plătească cheltuieli de judecată. În cazul admiterii în parte a cererii, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare parte poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Obligaţia reglementată de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Se fondează pe ideea de culpă procesuală, dovedită prin faptul pierderii procesului, dar şi prin conduita părţilor, manifestată în cadrul litigiului.

În cauza de faţă, litigiul s-a derulat pe o perioadă întinsă de timp, care a implicat două cicluri procesuale, iar soluţia finală nu a fost aceea de respingere în a acţiunii reclamantei ca nefondată în totalitate, aşa cum pretinde recurenta. În realitate, prin sentinţa atacată cu prezentul recurs a fost respinsă doar acea parte din cererea de chemare în judecată care a format obiectul rejudecării, în limitele casării cu trimitere dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 884 din 13 februarie 2020, mai precis, capătul de cerere privind anularea obligaţiilor fiscale aferente anului 2007.

Prin aceeaşi decizie de casare fuseseră însă respinse, ca fiind nefondate, criticile formulate de autorităţile fiscale recurente împotriva sentinţei nr. 103/03.08.2017, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, cu privire la soluţia de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare menţionate la pct. B3 din Decizia nr. 293/26.09.2014, aferente facturilor emise de B., C., S.C. D., E., F., precum şi a penalităţilor de întârziere aferente acestora, soluţie care a dobândit, astfel, autoritate de lucru judecat.

Or, prin decizia nr. 3159 din 2 iulie 2020, respingând cererea intimatei- reclamante A. S.A. de completare a dispozitivului deciziei nr. 884 din 13 februarie 2020 cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată aferente primului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut, "despre cheltuielile de judecată suportate de către intimată în recurs, că acestea nu pot fi cuantificate şi stabilite proporţional criticilor recurentelor apreciate ca nefondate, acordarea cheltuielilor de judecată depinzând de soluţia ce va fi pronunţată, în final, asupra fondului cauzei."

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă susţine că nu se află în culpă procesuală pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu are atribuţia de a administra creanţele fiscale ale societăţii intimate, iar restituirea sumelor impuse nelegal s-a făcut de către DGAMC.

Această critică nu poate fi primită, dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. fiind corect aplicate, de vreme ce ANAF- DGSC este emitenta unuia dintre actele administrative fiscale anulate în parte, şi anume Decizia nr. 293/26.09.2014 privind soluţionarea contestaţiei fiscale, iar pârâtele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată în raport cu proporţia în care a fost admisă acţiunea şi au fost anulate obligaţiile fiscale.

În fine, recurenta- pârâtă a criticat sentinţa şi prin prisma unui pretins caracter disproporţionat al cuantumului cheltuielilor de judecată în raport cu complexitatea cauzei, dar, aşa cum s-a stabilit prin decizia de recurs în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020, această critică nu este admisibilă în recurs, pentru că nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 26/CA/2021-PI din 16 martie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 noiembrie 2022.