Audiovisual Sanction Upheld: Failure to Secure Subject’s Counter-Statement in Recorded Interview Accusations

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.10.2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat, în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, plângere contravenţională împotriva Deciziei nr. 531/2020, privind sancţionarea cu amendă în cuantum de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40, 64, 66, 67 din Decizia nr. 220/2011, prin care a solicitat: în principal, anularea Deciziei nr. 531/2020, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, dacă se va aprecia că nu se justifică anularea Deciziei 531, să se dispună modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, pe care a considerat-o disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 112 din 04 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizând că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a noermelor de drept material.

Susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond a considerat că apărările ei nu au fost suficiente pentru a combate prezumţia de legalitate a Deciziei nr. 531/2020, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislaţia audiovizualului în mod legal, în condiţiile în care decizia de constatare şi de sancţionare cu amenda nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, decizia fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că, atât dispoziţiile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa-numitul bloc de convenţionalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 şi art. 1169 din C. civ., conţine prevederi contrare şi mai puţin favorabile faţă de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putinţă de tăgadă şi persoanelor juridice în această materie.

În lumina jurisprudenţei CEDO, contravenţiile sunt încadrate în sfera "acuzaţiilor în materie penală" la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudenţa sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancţionează astfel de fapte au caracter general şi că urmăresc un scop preventiv şi represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are, în sensul art. 6 din Convenţie, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care şi prezumţia de nevinovăţie - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanţii, destinată să restabilească echilibrul dintre presupuşii autori ai faptelor ilegale şi autorităţile chemate să îi urmărească şi pedepsească, Curtea consideră că, în speţă, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenţie.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

În opinia recurentei, sancţionarea postului de televiziune Realitatea este o măsură excesivă, în jurisprudenţă, cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei este semnificativă, prin intermediul acesteia se arată: "Curtea este conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea, şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare."

O limitare repetată a dreptului la exprimare conduce finalmente la o cenzură a postului de televiziune, aşadar, susţine recurenta, este necesară o analiză mai aprofundată privind modul exagerat în care a fost realizată sancţionarea postului de televiziune.

Concluzionând, recurenta-reclamantă susţine că i-a fost încălcat dreptul la liberă exprimare.

4. Apărările formulate de intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiate şi menţinerea Deciziei nr. 531/16.09.2020 ca fiind temeinică şi legală.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu susţinerile recurentului, subsumate motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prin Decizia nr. 531/16.09.2020, recurentă-reclamantă a fost sancţionată cu amendă de 5.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (Codul audiovizualului).

S-a reţinut faptul că, în cadrul emisiunii "B.", din 18.08.2020, transmisă în intervalul orar 17:58-19:51, postul de televiziune C. ce aparţine recurentei, a difuzat un material audiovizual înregistrat constând într-un interviu luat procurorului D. de către reporterii postului, în care acesta a făcut afirmaţii acuzatoare de natură penală la adresa d-lui E., fără a fi prezentat şi punctul de vedere al acestuia cu privire la faptele imputate, aşa cum obligă norma legală invocată.

Având în vedere că materialul difuzat a fost înregistrat, norma reţinută ca temei juridic la aplicarea sancţiunii stabileşte că, "Orice material înregistrat în care se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale trebuie să conţină şi opinia acesteia. în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt'.

Recurenta-reclamantă nu a solicitat opinia persoanei vizate la adresa căreia au fost făcute afirmaţiile acuzatoare, pentru asigurarea protejării dreptului la imagine al acesteia, precum şi informarea corectă a publicului cu privire la subiectul în discuţie.

Luând în considerare aceste aspecte şi ţinând cont de criteriile de individualizare a sancţiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, membrii Consiliului au propus sancţionarea recurentei-reclamante cu amendă de 5.000 RON.

Supusă la vot, sancţiunea a fost adoptată cu respectarea condiţiilor de legalitate prevăzute de art. 15 din Legea audiovizualului.

Împotriva deciziei de sancţionare, recurenta-reclamantă a formulat plângere contravenţională, prin care a solicitat, în principal, anularea acesteia, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, pe motiv că, din cuprinsul actului contestat nu reiese concret asupra cărei abateri se cere aplicarea sancţiunii principale cu amendă, iar, în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

Urmare soluţiei pronunţate de instanţa de fond, de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, recurenta-reclamantă a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 112/04.02.2021, prin care solicită casarea acesteia şi, în rejudecare anularea Deciziei nr. 531/16.09.2020 şi exonerarea de la plata amenzii aplicate în cuantum de 5000 RON.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond nu a aplicat corect normele prevăzute de legislaţia audiovizualului.

Acest motiv de recurs este neîntemeiat. Judecătorul fondului a reţinut în mod judicios că în cauză nu s-a făcut dovada că a fost solicitată opinia persoanei în privinţa căreia au fost formulate acuzaţiile, deşi exista această obligaţie legală în sarcina radiodifuzorului, în condiţiile în care a fost difuzat un material înregistrat în care au fost aduse acuzaţii care intrau sub incidenţa art. 40 alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (Codul audiovizualului), cu modificările şi completările ulterioare.

În acest context faptic, judicios reţinut de prima instanţă, instanţa de control judiciar nu poate fi primi critica privind încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, invocată de recurenta- reclamantă prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în cauză fiind asigurat echilibrul rezonabil între această prezumţie, pe de o parte, şi prezumţiile de legalitate şi de temeinicie a deciziei de sancţionare, pe de altă parte.

De altfel, recurenta-reclamantă a invocat jurisprudenţa CEDO în materie de prezumţie de nevinovăţie într-un mod general şi teoretic, fără a indica în concret care au fost argumentele care să ducă la concluzia că, în pofida celor reţinute în motivarea sentinţei sub acest aspect, instanţa ar fi încălcat prezumţia în discuţie.

De asemenea, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că intimatul-pârât a respectat criteriile legale de individualizare a sancţiunii aplicate, apreciind în mod documentat că fapta prezintă o gravitate deosebită în contextul în care emisiunea a avut la bază un material înregistrat, neexistând nicio justificare obiectivă pentru care nu s-a solicitat anterior difuzării opinia persoanei cu privire la care au fost formulate acuzaţiile respective.

În privinţa individualizării sancţiunii, împărtăşind soluţia primei instanţe, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât a aplicat corect dispoziţiile legale prevăzute de art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului potrivit cărora "În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi legale se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON.".

În acest sens, se poate observa că recurenta-reclamantă a mai fost sancţionată anterior pentru încălcarea dispoziţiilor legale care se referă la nerespectarea protecţiei demnităţii umane şi a dreptului la imagine, dar desi au existat mai multe sancţiuni anterioare, prin decizia contestată i-a fost aplicată sancţiunea amenzii în cuantumul minim de 5.000 RON.

Motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare, invocat pentru prima oară în recurs, nu poate fi primit de instanţa de control judiciar având în vedere că nu a fost susţinut prin acţiunea introductivă de instanţă pentru ca judecătorul fondului să-l cenzureze şi să se pronunţe asupra acestuia. Este însă de menţionat că argumentul recurentei- reclamante, potrivit căruia principalul scop a fost acela de a prezenta publicului informaţii obiective, nu poate conduce la exonerarea sa de la răspunderea antrenată de nerespectarea obligaţiilor legale pentru care a fost sancţionată.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 112 din 04 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 noiembrie 2022.