Securitate collaborator status: application of Emergency Ordinance 24/2008 to informational notes reporting emigration intentions

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2019 sub nr. x/2019p e rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat în contradictoriu cu pârâtul A., acţiune în constatare prin care a solicitat a se aprecia asupra calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe domnul A..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 857 pronunţată la 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII, în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte de pârât.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 857 pronunţate la 27 noiembrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul A. care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea motivelor de recurs pârâtul precizează următoarele:

- Hotărârea instanţei de fond a nesocotit dreptul la apărare reglementat de art. 6 din CEDO şi art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens arată că prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare, la ultima şedinţă publică de judecată, s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât cererea a fost dovedită cu înscrisul ataşat, din care rezulta că se afla într-o imposibilitate obiectivă de a se prezenta în cauză, fiind cazat la o staţiune de tratament balnear, ce impunea un program terapeutic necesar pentru sănătatea sa. Dispoziţiile art. 222 C. proc. civ. nu condiţionează numărul situaţiilor excepţionale în care se poate găsi o parte astfel încât să-şi dovedească cererea de amânare coroborat cu faptul că fiecare cerere de amânare depusă de recurentul-pârât a fost dovedită şi impusă de motive de sănătate.

- Hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din economia hotărârii recurate se poate observat cu uşurinţă, de către orice persoană familiarizată cu jurisprudenţa în materie, că întreaga pleiadă de considerente expuse în cuprinsul hotărârii recurare reprezintă preluări ad literam din alte speţe ce au obiect similar, reprezentând expuneri generice.

Analiza probatoriului administrat în cauză a fost efectuată incomplet, faţă de împrejurarea că instanţă de fond nu a analizat apărarea recurentului-pârât rezultată din înscrisul - Nota raport nr. x din 09.09.1988 întocmită de Serviciul Investigaţii al I.P.J. Vâlcea, unde apare menţionat numele soţiei numitului A.-numita B., or deşi o parte din datele menţionate în notă corespund, numele soţiei recurentului este C., neconcordanţă de natură să creeze dubiu cu privire la identitatea de persoană între recurent şi cel ce a făcut obiectul notei raport şi nici nu a administrat efectiv proba cu expertiză încuvinţată, la cererea recurentului-pârât.

- Hotărârea a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, din cuprinsul hotărârii recurate reiese că nu s-a realizat o interpretare judicioasă a dreptului material aplicabil - dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, nici în ceea ce priveşte analiza celor două condiţii comisive, care cumulative: recurentul-pârât să fi furnizat informaţii lucrătorilor Securităţii, sub forma unei note scrise iar cea de-a doua, ca informaţiile furnizate să denunţe activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist şi să vizeze îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, şi nici a excepţiei de la atragerea calităţii de informator, prevăzută la art. g lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008.

Instanţa de fond a apreciat fără temei că există identitate între recurentul-pârât şi informările cuprinse în notele olografe de la dosar, precum şi faptul că acestea ar fi produs consecinţe juridice fată de persoanele raportate prin acele informări, fără a efectua o cercetare mai amplă asupra manierei în care s-au finalizat verificările/cercetările generate de aceste note informative, simplele dispoziţii în vederea întreprinderii de verificări suplimentare nereprezentând consecinţe efective.

Astfel, din cuprinsul acestor înscrisuri, se poate observa că relatările persoanei care le-a furnizat reprezintă doar informaţii cu caracter neutru, obţinute la discuţii exprimate în spaţii/medii publice de către persoanele care şi-au exprimat în diverse conjuncturi năzuinţe legate de dorinţa lor de a pleca şi rămâne în străinătate.

Mai mult decât atât, în aceste note informative nu există elemente care să ateste că aceste informaţii s-au transmis informatorului într-un spaţiu privat, la adresa de domiciliu a persoanelor ce au făcut obiectul observaţiei şi nici faptul că accesul la aceste date a presupus urmărirea sau încălcarea la viaţa privată a acestora, este limpede că în cauză nu se face dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale omului.

Nu în ultimul rând, urmează a se avea în considerare şi faptul că potrivit Raportului cu propunere de recrutare din 26.08.1982 informatorul a fost recrutat pentru a oferi securităţii informaţii legate de străinii ce veneau în staţiunea Olăneşti, or din cuprinsul notelor informative depuse la dosar acesta nu a făcut nici o informare legată de cetăţeni străini, ci doar a relatat nişte năzuinţe, dorinţe ale unor cetăţeni români, în ceea ce priveşte plecarea în străinătate.

Pe cale de consecinţă, opinează că în mod eronat s-a apreciat în cauză incidenţa şi aplicarea art. 2 din O.U.G., urmând se analiza de către Înalta Curte în ce măsură conţinutul Notelor informative denotă că cel care le-a întocmit a sesizat o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist din partea altor persoane.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi dezvoltate în cererea de recurs, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instituţia reclamantă a solicitat a se aprecia asupra calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe domnul A..

Acţiunea a fost admisă, instanţa apreciind că prin activităţile desfăşurate, pârâtul a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, recunoscute şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, prejudiciind grav statutul persoanelor urmărite.

Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu recurs de pârât, care consideră că judecătorul fondului a încălcat dreptul său la apărare prin respingerea cererii de amânare de la ultimul termen de judecată, că hotărârea nu este motivată şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor legale ce reglementează constatarea calităţii de colaborator al securităţii.

Înalta Curte, în urma propriului demers judiciar raportat la actele dosarului, împărtăşind opinia judecătorului fondului, apreciază că aceste argumente sunt nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În prealabil, trebuie precizat că recursul nu poate avea ca obiect reinterpretarea probelor şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" şi, ca urmare, nu pot fi primite criticile de netemeinicie formulate de recurent.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte reţine că, potrivit textului de lege enunţat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în etapa cercetării procesului asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţiile legii, conform prevederilor art. 237 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

Înalta Curte consideră că sunt neîntemeiate susţinerile formulate de recurentul-pârât referitoare la faptul că i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare de la ultimul termen de judecată şi prin decăderea din dreptul de a administra proba cu expertiză.

Instanţa de recurs reţine că în mod corect şi în conformitate cu dispoziţiile art. 222 C. proc. civ., instanţa de fond nu a încuviinţat cererea de amânare formulată de recurentul-pârât la ultimul termen, întrucât amânarea judecăţii poate fi dispusă în mod exceptional şi doar pentru motive temeinice. Din cuprinsul dosarului de fond rezultă cu claritate că judecătorul fondului a amânat cauza la solicitarea pârâtului, care a fost citat personal pentru termenele din data de 05. 06. 2019, 18.09.2019 respectiv 13.11.2019. Mai mult, la termenul din data de 18.09.2019 cauza a fost repusă pe rol, fiind încuviinţată cererea de amânare formulată de pârât.

Ulterior, cererea de amânare pentru termenul din data de 13.11.2019 a fost respinsă, avându-se în vedere aceleaşi dispoziţii legale, art. 222 C. proc. civ., dar pentru respectarea dreptului la apărare a fost amânată pronunţarea la data de 27 noiembrie 2019 dată până la care recurentul putea depune înscrisuri şi concluzii scrise prin apărător.

Înalta Curte nu poate reţine încălcarea dreptului la apărare urmare decăderii pârâtului din dreptul de a administra proba cu expertiză, în condiţiile în care, cauza a fost amânată 3 termene de judecată pentru a da posibilitate pârâtului să se prezinte personal pentru a scrie sub dictare părţi din înscrisurile contestate, conform dispoziţiilor art. 302 alin. (2) C. proc. civ. şi să depună înscrisuri de comparaţie, potrivit art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

Argumentele ce vizează decăderea recurentului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară şi faptul că instanţa ar încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cu consecinţa încălcării principiului egalităţii armelor şi a principiului aflării adevărului, nu pot fi reţinute.

În privinţa rolului activ al judecătorului, se impune a se sublinia că procesul civil fiind, de regulă, un proces al intereselor private, părţile au nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările. Pe de altă parte, asigurarea unui echilibru procesual, precum şi aflarea adevărului, presupun posibilitatea judecătorului de a influenta cursul procesului, însă numai în cazurile şi condiţiile stabilite expres de lege.

Astfel, în speţa dedusă judecăţii, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care pârâtului i-a fost încuviinţată proba cu expertiza judiciară grafoscopică la data de 8 mai 2019, însă a fost decăzut din dreptul de a administra această probă ca urmare a faptului că nu s-a prezentat pentru efectuarea procedurii prevăzută de art. 302 şi urm. C. proc. civ. în termenele fixate de instanţa de judecată (cauza fiind amânată de mai multe ori, ultimul termen fiind 18 septembrie 2019).

Trebuie subliniat, de asemenea, că, prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligaţia ca părţile să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător. Or în cauză, decăderea pârâtului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară a reprezentat sancţionarea neglijenţei de care a dat dovadă această parte, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale înăuntrul termenului fixat de instanţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recurentului-pârât nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, reglementat de dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., instanţa de fond respectând regulile de procedură şi soluţionând cauza într-un termen optim şi previzibil, astfel cum impun dispoziţiile art. 6 din C. proc. civ.

Verificând sentinţa recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susţine incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

În cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

În cauză, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată în speţa concretă dedusă judecăţii.

Astfel, sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele pentru care instanţa a constatat că pârâtul a colaborat cu securitatea, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la înscrisurile depuse la dosar, susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Motivarea clară şi accesibilă a judecătorului fondului răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005 în cauza Albina contra României.

Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigenţa procesului echitabil este îndeplinită şi în cazul unei motivări a soluţiei pe scurt, concentrate, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi.

Prin urmare, chiar şi o motivare sumară, sintetică, a unei hotărâri judecătoreşti nu echivalează cu o nemotivare, sancţionabilă conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, şi îndeplineşte cerinţele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind astfel incidente în speţă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

În consecinţă, instanţa de control judiciar constată că hotărârea respectă exigenţele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport şi de prevederile art. 6 din Convenţia E.D.O şi de art. 21 din Constituţia României.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalităţii sale, asigurând, totodată, garanţiile necesare pentru efectivul acces la justiţie şi pentru evitarea arbitrariului în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - pârât este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, pârâtul a susţinut, în esenţă, greşita interpretare a dispoziţiilor art. 2 lit. b) ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, respectiv neîndeplinirea, în opinia sa, a condiţiior reglementate de acest text legal, motivat de faptul că nu este cel care a dat informaţiile. A mai susţinut că informatiile furnizate erau discuţii libere, la care avea acces orice persoană şi modalitatea în care a fost încheiat angajamentul de colaborare cu organele securitatii este viciat, întrucât nu rezultă că el a semnat respectivul înscris. În cauză opiniile persoanei urmărite nu puteau fi interpretate ca fiind activităţi sau atitudini împotriva regimului comunist. În final, recurentul a precizat că nu s-a dovedit că în urma informaţiilor divulgate Securităţii persoanele vizate au suferit.

Aminteşte instanţa de control judiciar că O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate şi a colaboratorilor acesteia, apreciate ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

În realizarea obiectivului propus prin actul normativ, legiuitorul a definit la art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 noţiunea de "colaborator al Securităţii" ca fiind "persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care au fost îngrădite drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului".

Din definiţia dată de legiuitor termenului de "colaborator al Securităţii", rezultă şi condiţiile legale obligatorii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a atrage această calitate, respectiv că persoana trebuia să fi furnizat informaţii într-una dintre formele arătate în cuprinsul dispoziţiilor art. 2 lit. b), prin informaţiile respective sa fie denunţate activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, care să conducă la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Înalta Curte constată că, din înscrisurile existente la dosar, reiese că pârâtul a furnizat informaţii Securităţii, iar acestea se referă la activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind prin urmare îndeplinită prima condiţie impusă de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Potrivit Angajamentului semnat personal şi Raportului privind modul cum a decurs recrutarea/.../, din conţinutul cărora reiese că acesta şi-a luat "angajamentul de a sprijini în mod organizat şi secret organele de securitate furnizând informaţii şi date de competenţa acestora", rezultă cu certitudine că pârâtul a fost recrutat în anul 1982, acesta cunoscând natura acestei colaborări, scopul fiind clar unul de a facilita activitatea organelor de securitate în cunoaşterea şi prevenirea unor infracţiuni ori altor acte antisociale din mediile în care îşi desfăşura activitatea, iar informaţiile furnizate serveau scopului notoriu al Securităţii, de a monitoriza cu atenţie orice comentariu negativ la adresa conducerii de partid şi de stat, dar şi orice intenţie de a emigra, care era privită cu suspiciune de către organele în drept, pe motiv că, astfel, cetăţenii români ajunşi în străinătate puteau oferi informaţii despre situaţia economică şi socială a României, atent controlate de partid.

Astfel, pârâtul a furnizat note informative, o parte redactate personal şi semnate olograf, sub numele conspirativ în perioada 1982 - 1985 "D." când era barman la Olăneşti şi în perioada 1988 -1989 "E." când era bucătar la Olăneşti, având ca obiect informaţii privind activităţi şi atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.

În cuprinsul notelor depuse la dosar rezultă că pârâtul a dat informaţii despre diferite persoane, respectiv reda discuţiile dintre acestea ofiţerului de caz, aspect ce poate observa şi din consemnarea pe marginea notelor, în sensul atenţionării miliţiei, Direcţiei de paşapoarte, fiscului, acţiunile având urmări.

Înalta Curte nu poate reţine criticile pârâtului sub aspectul că nu a semnat notele informative, care cuprind erori, întrucât acesta nu a dovedit, prin administrarea unei expertize grafologice, scrierea şi semnarea notelor de către o altă persoană.

Instanţa de recurs precizează, că, ceea ce interesează, din perspectiva constatării calităţii de colaborator al securităţii, este furnizarea informaţiilor prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi informaţiile să fi vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului privind faptul că instanţa trebuia să verifice dacă a avut calitatea de angajat în cadrul societăţilor menţionate în actele din dosar şi dacă a fost informator sau sursă, având în vedere că, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aceste aspecte nu sunt relevante.

Înalta Curte reţine că şi cea de a doua condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 este îndeplinită, în sensul de a fi vizată îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, şi anume prin informaţiile furnizate organelor Securităţii, pârâtul a adus atingere dreptului la libera circulaţie, contrar susţinerilor acestuia din cererea de recurs.

În speţă, din actele dosarului rezultă că toate materialele informative furnizate de pârât s-au referit la atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, notele informative relevând comentarii privind o potenţială plecare din ţară a persoanelor ce făceau obiectul notelor infomative.

Astfel, furnizând informaţii, pârâtul a conştientizat sau ar fi trebuit să conştientizeze posibilele consecinţe asupra persoanelor la care s-a referit în cuprinsul notelor informative, şi anume, desfăşurarea unor acţiuni de verificare şi urmărire ale Securităţii.

De altfel, nu este necesar, pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliţiei politice, ca activitatea acesteia să fi adus efectiv atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi şi libertăţi şi să fi fost aptă să le aducă atingere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 857 din 27 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 17 noiembrie 2022.