Fiscal claim annulment refusal based on nullity of underlying civil deed and lack of statutory administrative grounds under Art. 266 Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanta S.C. A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii administrative formulate de reclamantă la data de 21.08.2018, respectiv la emiterea unei Decizii/a unui act administrativ fiscal prin care să dispună: anularea obligaţiei la plata sumei totale de 4.439.349 RON, ca nedatorată, din care: 3.554.295 RON compusă din: 2.575.576 RON - impozit pe profit stabilit suplimentar plus şi 978.719 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit, astfel cum a fost diminuată prin Decizia nr. 172/08.07.2016 pronunţată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; 855.054 RON - accesorii la impozitul pe veniturile din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, calculate la suma de la punctul a), fără a exista un titlu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 232 din 14 decembrie 2021 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agentia Nationala de Administrare Fiscala-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă "B.", în contradictoriu cu pârâta Agentia Nationala de Administrare Fiscala-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, ca neîntemeiată.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei de către intervenientul accesoriu C., cetăţean iranian.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei de către intervenientul accesoriu D., prin reprezentant convenţional E.."

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă "B.", dar şi intervenienţii C. şi D..

Recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă "B." şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că, dată fiind desfiinţarea actului juridic care a determinat naşterea obligaţiei de plata a sumei totale de 4.439.349 RON din momentul încheierii sale, respectiv de la data de 22.12.2008, printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii lui, rezultă că nu mai subzistă această obligaţie de plată a creanţei bugetare stabilită în sarcina societăţii.

Efectul nulităţii actului de luare în posesie şi adjudecare din 22.12.2008, constatată de instanţa prin sentinţa civila nr. 272/05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016, definitivă, asupra obligaţiei de plata a recurentei a sumei totale de 4.439.349 RON reprezentând impozit datorat intimatei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş urmare a încheierii actului lovit de nulitate, este desfiinţarea irevocabilă/retroactivă a obligaţiilor şi accesoriilor de plată în sumă totală de 4.439.349 RON. În fapt, societatea recurentă nu datorează nici o sumă cu titlu de impozit sau accesorii calculate la impozitul pe veniturile din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale.

Nulitatea constatată de instanţa produce efecte retroactiv, actul desfiinţat considerându-se ca nefiind încheiat vreodată, astfel că nici transferul celor 1.111.740 acţiuni nu se consideră a se fi realizat şi implicit nici baza de impozitare şi accesoriile la care s-a calculat creanţa în suma totală de 4.439.349 RON nu au existat vreodată. Este adevărat ca hotărârea penală prin care a fost menţinută obligaţia de plată a sumei de 3.554.295 RON (şi la care au fost în continuare calculate accesoriile în cuantum de 855.054 RON) are autoritate de lucru judecat, însă ea a fost pronunţată de instanţă în condiţiile existenţei actului de luare în posesie şi adjudecare din 22.12.2008. Or, acest act fiind desfiinţat irevocabil pentru nulitate absolută, nici obligaţia de plată născută în temeiul lui nu mai subzistă.

Pe de altă parte, din coroborarea prevederilor art. 1 pct. 11 si art. 21 Codul de procedură fiscală potrivit căruia "în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata, are dreptul la restituirea sumei respective" cu art. 173 alin. (1) Codul de procedură fiscală, potrivit căruia "dobânzile şi penalităţile pot fi percepute numai în situaţia neachitării la termenul scadent a obligaţiei de plată principale" şi cu art. 50 Codul de procedură fiscală potrivit căruia "creanţele fiscale accesorii aferente creanţelor fiscale principale, anulate nu pot fi percepute de către organele fiscale chiar şi în cazul în care au devenit definitive în sistemul căilor administrative de atac", rezultă că în cazul în care obligaţia principală de plată care generează obligaţii şi accesorii nu există, acestea din urmă nu sunt datorate.

Prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale sus-menţionate, instanţa de fond a considerat că atâta timp cât actele subsecvente actului de ajudecare anulat (prin sentinţa civilă nr. 272/05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în cadrul dosarului x/2016), respectiv Deciziile de impunere nr. x/21.05.2010 şi nr. y/08.07.2016 şi sentinţa penală nr. 2405/F/01.10.2014, definitivă prin decizia penală 1619/26.11.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu au fost desfiinţate, acestea continuă să îşi producă efectele chiar şi în condiţiile în care a fost pronunţată ulterior sentinţa civilă nr. 272/05.07.2017 de Tribunalul Argeş în cadrul dosarului x/2016 prin care a fost constatată nulitatea absolută a actului de luare în posesie şi adjudecare din 22.12.2008, motivare care însă contravine în mod evident principiului retroactivităţii şi al anularii actului subsecvent. Totodată, s-a reţinut în mod eronat că actul de adjudecare anulat nu stabilea sumele cuprinse în cererea introductivă. Acest act nu stabilea sumele respective însă, acesta a constituit în fapt baza care a determinat calcularea sumelor din cererea introductivă, arată recurenta.

Pe de altă parte, suma de 855.054 RON este deja înscrisă în Tabelul creanţelor întocmit în dosarul de faliment al societăţii, astfel că acesta trebuia contestată în dosarul respectiv, însă aceasta sumă este pretinsă de intimată tot în baza actului de adjudecare anulat, ea reprezentând accesorii la impozitul pe veniturile din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale ce au format obiectul acestui act calculate la suma de 3.554.295 RON. Or, contestarea acestora nu se putea efectua separat şi distinct în cadrul dosarului de faliment al societăţii, atâta timp cât suma de baza la care au fost calculate subzistau şi fac obiectul prezentului dosar.

Concluzionând, recurenta a arătat că nu este posibilă menţinerea acestor obligaţii de plată, atâta timp cât actul în baza cărora au fost calculate a fost declarat nul absolut, ele fiind astfel total nereale şi nedatorate.

Referitor la excepţia lipsei procesuale active a intimatei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor recurenta a apreciat că soluţia de admitere este neîntemeiată. Întrucât obligaţia de plată privind sumele precizate în cererea introductivă a fost stabilita prin Decizia nr. 983/21.05.2010, emisă de intimata D.G.R.F.P. Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, care a fost menţinută prin Decizia nr. 172/08.07.2016 emisă de intimata Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, urmează ca instanţa sa constate că această din urmă intimată are calitate procesuală pasivă, instanţa neputându-se pronunţa asupra cererii reclamantei decât luând în considerare ambele Decizii menţionate, emise de ambele intimate.

Recurenta-intervenientă D. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată formulată reclamantă, dar şi a cererii sale de intervenţie accesorie.

În motivarea recursului s-a arătat că dispoziţiile legale invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie au fost art. 21 alin. (1) Codul de procedură fiscală, respectiv art. 49 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) - (3) Codul de procedură fiscală şi art. 50 Codul de procedură fiscală. Din această perspectivă, sentinţa primei instanţe conţine considerente străine de natura cauzei şi apare ca fiind şi nemotivată. De asemenea, instanţa de fond a reţinut că anularea creanţelor fiscale ar putea opera doar în cazurile reglementate de art. 266 Codul de procedură fiscală, astfel încât au fost ignorate prevederile art. 21, art. 49 şi art. 50 Codul de procedură fiscală, invocate de către părţi.

Astfel, la baza soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti s-au reţinut anumite aspecte care nu au un temei propriu-zis, instanţa dispunând anumite măsuri bazate pe considerente contradictorii. Această neregularitate a sentinţei relevă lipsa motivării acesteia, sub aspectul considerentelor pentru care instanţa a considerat că motivele şi susţinerile părţilor nu ar fi întemeiate. Faţă de cele prezentate, prin pronunţarea sentinţei atacate, instanţa de fond nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sentinţa a fost dată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât actul de luare în posesie şi adjudecare a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 272/05.07.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Argeş, menţinută prin decizia civilă nr. 108/08.02.2018 din acelaşi dosar, astfel încât situaţia de fapt care a condus la stabilirea obligaţiilor de plată suplimentare prin decizia de impunere s-a modificat, prin repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aşadar, contrar celor reţinute de către prima instanţă, ca efect al constatării nulităţii actului de luare în posesie şi adjudecare, A. s-a regăsit în situaţia în care acesta n-ar fi fost niciodată încheiat, obligaţiile fiscale stabilite cu titlu de impozit pe profit în sarcina acesteia fiind lipsite de temei.

Prin urmare, în cauză sunt incidente prevederile art. 21, art. 49 şi art. 50 Cpd procedură fiscală ce au fost ignorate de către instanţa de fond, dispoziţii conform cărora în cazul în care actului administrativ - fiscal îi lipseşte obiectul, acesta este lovit de nulitate. Aşadar, dreptul de a stabili creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă a A. s-au născut la momentul stabilirii bazei de impozitare (în raport de existenţa, la vremea respectivă, a actului de luare în posesie şi adjudecare, prin care A. a transferat dreptul de proprietate asupra acţiunilor deţinute în cadrul F.).

Or, având în vedere că actul de luare în posesie şi adjudecare a fost anulat, dreptul de creanţă al organului fiscal faţă de A. s-a stins, obligaţiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei fiind lipsite de orice efect.

Apreciind că sunt incidente prevederile art. 49 alin. (1) lit. b) - c) şi alin. (2) - (3) Codul de procedură fiscală, recurenta-intervenientă a subliniat, contrar celor reţinute în sentinţa recurată, că motivul care a atras stabilirea bazei de impozitare pentru calcularea impozitului pe profit suplimentar în sarcina A. a dispărut ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului de luare în posesie şi adjudecare, astfel încât creanţa fiscală s-a stins.

Recurentul-intervenient C. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că prima instanţă a reţinut, în mod eronat, că nu există nicio normă legală în Codul de procedură fiscală care reglementează în sarcina organului fiscal obligaţia de a emite vreo decizie sau vreun alt act administrativ fiscal prin care să dispună anularea creanţelor fiscale care fac obiectul pretenţiei reclamantei.

Sentinţa nr. 272/05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş prin care a fost constatată nulitatea actului de dare în plată prin care reclamanta a predat către intervenientul D. un număr de 1.111.740 acţiuni şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, a fost pronunţată după soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei formulată de A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, prin urmare instanţa de contencios adminstrativ nu putea fi investită cu o cerere în acest scop în acel litigiu.

În aceste condiţii devin incidente dispoziţiile art. 128 Codul de procedură fiscală care, în forma în vigoare la data sesizării organului fiscal de către A. S.R.L. cu cererea de emitere a actului administrativ având ca obiect anularea creanţelor fiscale, avea următorul conţinut: "Art. 128 Reverificare (1) Prin excepţie de la prevederile art. 118 alin. (3), conducătorul organului de inspecţie fiscală poate decide reverificarea unor tipuri de obligaţii fiscale pentru o anumită perioadă impozabilă, ca urmare a apariţiei unor date supUmenlare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efeciurii inspecţiei fiscale care influenţează rezultatele acesteia:

a) după încheierea inspecţiei fiscale apar date suplimentare care erau necunoscute organului de inspecţie fiscală sau, după caz, contribuabilului. Ia data efectuării inspecţiei fiscale;

b) dalele suplimentare influenţează rezultatele inspecţiei fiscale încheiate.

(2) Prin date suplimentare se înţelege orice fapt sau mijloc de probă de care se ia cunoştinţă ulterior inspecţiei, de natură să modifice rezultatele inspecţiei anterioare.".

Datele suplimentare necunoscute organului fiscal şi contribuabilului la data efectuării inspecţiei fiscale care influenţează rezultatele acesteia sunt reprezentate de pronunţarea sentinţei nr. 272/05.07.2017 de către Tribunalul Argeş prin care a fost constatată nulitatea actului de dare în plată prin care reclamanta a predat către intervenientul D. un număr de 1.111.740 acţiuni şi s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Având în vedere că profitul raportat la care au fost calculate impozitul şi accesoriile aferente ar fi trebuit înregistrat de către A. S.R.L. ca urmare a transferului pachetului de acţiuni către D., este evident că pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin care părţile au fost repuse în situaţia anterioară este de natură să modifice rezultatele inspecţiei anterioare.

Pentru aceleaşi considerente se impune şi înlăturarea obligaţiei A. S.R.L. de plată a sumei de 855.054 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe venituri din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor şi părţilor sociale, determinată prin raportare la veniturile realizate ca urmare a transferului aceluiaşi pachet de acţiuni.

În condiţiile în care lichidatorul judiciar nu are dreptul de a analiza pe fond creanţa fiscala - această fiind atribuţia exclusivă a organului fiscal sau a instanţei de contencios administrativ, este evident că nu poate fi primită motivarea instanţei de fond conform căreia nu ar fi posibilă obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care ar avea ca efect înlăturarea unei creanţe înscrise în tabelul de creanţe

Prin urmare este lipsită de temei legal concluzia instanţei de fond potrivit căreia Codul de procedură fiscală nu reglementează posibilitatea organului fiscal de a emite un act administrativ care să aibă ca efect anularea creanţelor fiscale în situaţia de fapt indicată de reclamantă, respectiv în cazul în care este sunt identificate date suplimentare de natură să modifice rezultatele inspecţiei anterioare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursurilor şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Având în vedere similitudinea criticilor formulate pe fondul cererii de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă "B." şi de intervenienţii C. şi D., critici circumscrise cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, urmând a răspunde prin argumente comune.

Referitor motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-intervenientă D. care apreciază că hotărârea primei instanţe nu satisface exigenţele unei motivări rezonabile, fiind una sumară, superficială, fără a da eficienţă propriilor apărări, dublate de probatoriul administrat, Înalta Curte precizează că acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză, însă, recurenta-intervenientă a formulat susţineri de maximă generalitate, deşi conform dispoziţiilor legale, era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte o atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acesteia, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi ignorat o serie de reglementări în materie fiscală, argumente străine de apărările invocate în cauză sau contrare situaţiei de fapt ce reiese din înscrisurile depuse, nu a dat eficienţă argumentelor prezentate de către părţile din litigiu; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamant au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se, astfel, noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate este îndeplinită în cauză, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte constată că argumentele referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost admisă de instanţa de fond, dat fiind obiectul acţiunii - refuzul organului fiscal de a emite o decizie sau un alt act administrativ fiscal prin care să se dispună anularea creanţei fiscale stabilită în sarcina reclamantei, calitate procesuală pasivă neputând avea decât acel organ care are, în raport cu atribuţiile conferite de lege, competenţa de a răspunde solicitării reclamantei. Or, potrivit dispoziţiilor art. 9 şi Anexei nr. 1 din H.G. nr. 520/2013, intimata-pârâtă Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor este o direcţie care funcţionează în cadrul aparatului propriu al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în timp ce, aşa cum reiese din cuprinsul art. 13 şi Anexa nr. 2 din H.G. nr. 520/2013, intimata-pârâtă A.J.F.P. Argeş este o structură ce funcţionează în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti, care, aceasta din urmă (D.G.R.F.P. Ploieşti), este o instituţie publică cu personalitate juridică, ceea ce înseamnă că are atribuţii şi competenţe proprii, diferite de cele ale Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor.

De asemenea, cum în mod judicios a analizat prima instanţă, din Regulamentul de organizare şi funcţionare al A.N.A.F., aprobat prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr 1566/2017, Titlul IV, capitolul 5, art. 75, atribuţia specifică Direcţiei generale de soluţionare a contestaţiilor este de a soluţiona contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, a deciziilor pentru regularizarea situaţiei emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin decizie de modificare a bazei de impunere, precum şi împotriva deciziei de reverificare conform competenţei stabilite prin Codul de procedură fiscală. Aceste dispoziţii sunt reluate şi în cadrul Regulamentului aprobat prin Ordinul nr 682/2021, mai precis în Titlul IV, capitolul 4, art. 2 alin. (2) al acestui Regulament. Este, aşadar, de necontestat că pârâta Direcţia Generală De Soluţionare a Contestaţiilor, faţă de atribuţiile conferite de actul normativ în raport cu care funcţionează, nu are competenţa de a răspunde adresei reclamantei, nereieşind în niciun fel că ar avea atribuţii în sensul de a putea emite o decizie sau un alt act administrativ fiscal prin care să se dispună anularea obligaţiei de plată a reclamantei, adică a creanţelor fiscale în cuantum total de 4.439.349 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază a fi nefondat motivul de recurs vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că prin acţiunea formulată de societatea reclamantă A. S.R.L. s-a solicitat obligarea autorităţilor fiscale părăte la emiterea unei decizii/a unui act adminsitrativ fiscal de anulare a unor obligaţiei fiscale în cuantum de 4.439.349 RON stabilite în sarcina acesteia.

Faţă de pretenţia recurentei-reclamante A. S.R.L., astfel cum a fost dedusă judecăţii şi reiterată în recurs, susţinută fiind şi de recurenţii-intervenienţi D. şi C., reiese că instanţa a fost învestită să analizeze dacă pârâtele autorităţi fiscale au, potrivit prevederilor legale speciale în materie fiscală, obligaţia de a emite o decizie sau un alt act administrativ fiscal prin care sa dispună anularea obligaţiei de plată a societăţii reclamante, (obligaţie ce este înscrisă la masa credală a reclamantei în procedura falimentului) şi dacă refuzul pârâtei A.J.F.P. Argeş este sau nu unul întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 266 Codul de procedură fiscală anularea creanţelor fiscale de către organul fiscal se poate dispune doar atunci când este incidentă una dintre ipotezele prevăzute de articolul antemenţionat.

Or, din modalitatea în care legiutorul a conceput acest articol reiese în mod evident că organul fiscal nu are obligaţia de a emite vreo decizie sau vreun alt act administrativ fiscal prin care să dispună anularea creanţelor fiscale care fac obiectul pretenţiei reclamantei.

Situaţiile în care organul fiscal are obligaţia de a emite decizii sau alte acte administrative fiscale sunt expres reglementate de dispoziţiile Codului de procedură fiscală, aşadar, astfel de decizii sau acte administrative nu pot fi emise în alte situaţii decât cele expres reglementate.

Pe cale de concesinţă, este corectă aserţiunea instanţei de fond în sensul că nu poate reţine că ar fi nejustificat refuzul pârâtei A.J.F.P. Arges de a emite o decizie sau un alt act administrativ fiscal prin care să dispună anularea creanţelor fiscale care fac obiectul pretenţiei reclamantei.

Din perspectiva obligaţiei reclamantei de plată a sumei totale de 4.439.349 RON, adică a creanţelor fiscale formate din suma de 3.554.295 RON (reprezentând impozit pe profit şi accesorii) şi suma de 855.054 RON (reprezentând accesorii), Înalta Curte, analizând întregul material probator şi ţinând seama de succesiunea hotărârilor judecătoreşti incidente în cauză, precum şi de hotărârile care au fost pronunţate în procedura contestaţiei administrativ-fiscale, constată că suma antemenţionată reprezentând creanţe fiscale de plată stabilite în sarcina reclamantei, regăsită la pct. 3 din decizia de soluţionare a contestaţiei administrative a rămas de plată, nefiind anulată nici de organul de soluţionare a contestaţiei administrative, nici de către instanţa de judecată.

Aşadar, creanţa fiscală în cuantum de 3.554.295 RON este stabilită prin decizia de impunere nr. x/21.05.2010, dar şi prin sentinţa penală nr. 2405/F/01.10.2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 1619/26.11.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti . Această creanţă reprezintă impozit pe profit şi accesorii aferente.

Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 172/08.07.2016 şi decizia de impunere nr x/21.05.2010 au fost contestate la instanţa de contencios administrativ, iar în acest sens prin sentinţa nr. 4067/14.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti, rămasă definitivă prin decizia nr. 4359/06.12.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. x/21.05.2010 şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 172/08.07.2016, respectiv doar cu privire la punctul 2.1.1 din decizia de impunere şi punctul 1 din decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, ambele referitoare la stabilirea în sarcina reclamantei a unui impozit suplimentar pe câştigul din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, în sumă de 2.667.590 RON, şi a unor majorări de întârziere în sumă de 3.018.965 RON.

Astfel fiind, reiese, în mod clar, că suma de 3.554.295 RON, (din care 2.575.576,05 RON reprezintă impozit pe profit iar 978.719 RON reprezintă accesorii aferente impozitului), regăsită la pct. 3 din decizia de soluţionare a contestaţiei administrative a rămas de plată, nefiind anulată nici de organul de soluţionare a contestaţiei administrative, nici de către instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte creanţa fiscală în sumă de 855.054 RON, aşa cum a arătat chiar recurenta-reclamantă, aceasta este înscrisă în tabelul de creanţe al reclamantei ca urmare a deciziei nr. 226R/11.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti (aflată la dosarul iniţial). Or, modalitatea de înscriere a creanţelor fiscale în tabelul de creanţe nu poate fi imputată pârâtei, nefiind cea care întocmeşte tabelul de creanţe. În egală măsură, nu i se poate pretinde pârâtei să emită o decizie de anulare a creanţei fiscale doar pentru a se putea înlătura din tabelul de creanţe o asemenea creanţă, tocmai întrucât legea nu reglementează în sarcina pârâtei obligaţia de a emite astfel de decizii atunci când o creanţă ar fi înscrisă într-un tabel de creanţe, chiar şi dacă s-ar pretinde că respectiva creanţă nu ar mai avea la bază un titlu.

Înalta Curte nu poate valida nici raţionamentul recurenţilor în sensul că desfiinţarea actului juridic (actul de luare în posesie şi adjudecare) care a determinat naşterea obligaţiei de plată a sumei totale de 4.439.349 RON din momentul încheierii sale, respectiv de la data de 22.12.2008, printr-o hotărâre judecătorească definitivă - sentinţa civilă nr. 272/05.07.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016, definitivă - prin care s-a dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii lui, echivalează cu faptul că obligaţia de plată a creanţei bugetare stabilită în sarcina societăţii, nu mai subzistă.

Suma pentru care se solicită emiterea unei decizii de anulare a creanţei fiscale, nu este stabilită prin actul de dare în plată, ci este stabilită atât prin decizia de impunere nr. x/21.05.2010, cât şi prin sentinţa penală nr. 2405/F/01.10.2014, dar şi prin decizia nr. 226R/11.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, astfel că dreptul de creanţă şi obligaţia fiscală corelativă rezultă din aceste titluri prin care sunt stabilite respectivele sume, şi nicidecum din actul de dare în plată anulat prin sentinţa nr. 272/05.07.2017.

Cum corect a evidenţiat şi instanţa de fond, este adevărat că nulitatea unui act juridic lipseşte actul respectiv de efectele sale juridice, însă, aşa cum s-a arătat în precedent, suma pentru care se solicită emiterea unei decizii de anulare nu este stabilită prin actul de dare în plată, ci este stabilită atât prin decizia de impunere, cât şi prin sentinţa penală nr. 2405/F/01.10.2014, dar şi prin decizia nr. 226R/11.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi din niciunul dintre aceste titluri nu reiese că ar fi fost desfiinţat.

Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de fond în sensul că actul de dare în plată (care a fost constatat nul) nu este actul prin care sunt stabilite sumele a căror anulare se solicită şi nu este actul care generează raportul juridic fiscal în cadrul căruia s-au născut dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că nulitatea actului de dare în plată ar determina în mod automat anularea sumelor stabilite prin titlurile de creanţă nedesfiinţate în privinţa acestor sume.

Raportat la principiul anulării actului subsecvent enunţat de recurenţi, respectiv la faptul că titlurile care stabilesc creanţele în discuţie ar fi acte subsecvente faţă de actul de dare în plată şi implicit acest aspect determină desfiinţarea acestora, Înalta Curte nu poate valida nici aceste critici.

În privinţa titlurilor care stabilesc creanţa fiscală în sumă totală de 4.439.349 RON în sarcina reclamantei, se constată că nu s-a făcut dovada solicitării anulării acestora şi nu s-a probat că, pe lângă actul de dare în plată, s-ar fi constatat, într-un fel sau altul, nulitatea şi a titlurilor respective considerate de către reclamantă ca acte subsecvente actului de dare în plată.

Or, principiul anulării actului subsecvent nu poate fi verificat ca fiind sau nu incident decât în cadrul unei eventuale cereri de anulare a titlurilor care stabilesc aceste creanţe, ca acte subsecvente actului de dare în plată, cerere care însă nu a fost formulată în cauză.

În atare situaţie se constată neîntemeiate susţinerile reclamantei şi ale intervenienţilor-accesorii, prin care încearcă să arate că organul fiscal ar avea obligaţia de a emite vreo decizie sau vreun alt act administrativ fiscal prin care să dispună anularea creanţelor fiscale care fac obiectul pretenţiei reclamantei, inclusiv acele trimiteri ale intervenientului accesoriu D. la prevederile art. 21, art. 49 şi art. 50 Codul de procedură fiscală. Trebuie subliniat încă o dată, în acest sens, că reclamanta nu a solicitat anularea titlurilor care stabilesc creanţele în discuţie, astfel că nu se poate analiza nici baza de impunere în raport cu care sunt calculate obligaţiile fiscale care fac obiectul pretenţiei reclamantei, dar nici legalitatea titlurilor de creanţă. În plus, în situaţia din cauză nu reiese că titlul de creanţă (decizia de impunere) nu ar cuprinde obiectul său pentru ca astfel să i se impute pârâtei că nu ar fi respectat o eventuală obligaţie de constatare a nulităţii acestuia, ci, dimpotrivă, în cadrul titlului de creanţă se descrie raportul juridic în baza căruia a fost emis, inclusiv creanţa fiscală şi modalitatea de determinare a acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. şi de intervenienţii C. şi D. împotriva sentinţei nr. 232 din 14 decembrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2022.