Beneficiary's appeal rejected: €14.8M financial correction upheld for post-expiry contract amendment as EU-fund irregularity.

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 octombrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Infrastructură Mare - Autoritatea de Management POS Mediu, anularea Deciziei nr. 32681/20.04.2016, prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.01.2016, iar pe cale de consecinţă să fie obligată pârâta la plata sumei de 14.800.304,86 RON.

2. Soluţia instanţei de fond în primul şi al doilea ciclu procesual

2.1. În primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 43 din 1 martie 2017, Curtea de Apel Braşov a admis acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, prin reprezentant Ministerul Finanţelor Publice, a anulat Decizia nr. 32681/20.04.2016 emisă de pârât în soluţionarea contestaţiei împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.01.2016 şi a obligat pârâtul la plata sumei de 14.800.304,86 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, iar prin decizia nr. 1468 din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul antereferit, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 septembrie 2020, sub dosar nr. x/2016.

2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentinţa nr. 97 din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Braşov a respins acţiunea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond, pronunţată în al doilea ciclu procesual, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 32681/20.04.2016 şi a procesului-verbal nr. x/21.01.2016 ca fiind nelegale, precum şi obligarea intimatului la plata sumei de 14.800.304,86 RON, conform contractului de finanţare nr. x/30.10.2015.

În criticile sale, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a intervenit în voinţa părţilor contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, interpretarea eronată fiind, în opinia UAT Prejmer, aceea că "acordarea finanţării pentru un contract care încetase prin ajungerea la termen şi care nu a fost prelungit în mod legal ar produce în mod evident un prejudiciu bugetului Uniunii Europene", iar intimatului i s-a reproşat că a întreţinut o confuzie în mod artificial, între durata de execuţie a lucrării conform graficului de execuţie şi durata de derulare a contractului nr. x/2007.

A invocat recurenta-reclamantă prevederile art. 8 pentru durata de execuţie (14 luni) şi pe cele ale art. 6.7 din contractul nr. x/2007 pentru durata sa efectivă, până la semnarea procesului-verbal de recepţie finală, care, potrivit art. 20.6, se încheie după expirarea perioadei de garanţie, iar această perioadă de garanţie decurge de la data recepţiei la terminarea lucrărilor şi până la recepţia finală, potrivit art. 21.1 din acelaşi contract.

A susţinut recurenta-reclamantă că prin actul adiţional nr. x/2011 s-a prelungit durata de execuţie, raportat la prevederile imperative ale art. 19 din contract, care prevăd posibilitatea părţilor contractante de a se consulta şi a stabili prelungirea duratei de execuţie a contractului, în cazul în care: a) volumul sau natura lucrărilor neprevăzute sau b) condiţiile climatice excepţional de nefavorabile sau c) oricare alt motiv de întârziere care nu se datorează executantului şi nu a survenit prin încălcarea contractului de către acesta, executantul este îndreptăţit de a solicita prelungirea termenului de execuţie a lucrărilor sau a oricărei părţi a acestora".

Se arată în recurs că raţiunea încheierii actului adiţional nr. x a constat în lipsa finanţării, fapt ce a determinat diminuarea ritmului de execuţie al lucrărilor sau sistarea lucrărilor, iar în prezent durata de execuţie a lucrării a fost prelungită până la data de 15.12.2021, conform prevederilor din actul adiţional nr. x/30.11.2020, fiind în vigoare contractul nr. x/2007, UAT Prejmer deblocând, la finalul lunii iulie 2020, procentul de 70% din valoarea garanţiei de bună execuţie, adică suma de 977.825,18 RON.

Se mai afirmă că niciuna dintre părţile contractante nu a solicitat rezilierea contractului, acesta fiind mereu în vigoare, procedura de atribuire s-a derulat sub imperiul O.U.G. nr. 34/2006, ulterior fiind verificată de către ANRMAP, fapt confirmat prin nota de conformitate nr. x/02.12.2015 DCVAP.

Susţine recurenta-reclamantă că, în logica instanţei de fond, actul adiţional nr. x este încheiat în afara termenului de valabilitate a contractului, deci, în opinia UAT Prejmer, este nul, astfel că şi celelalte acte adiţionale, până la nr. 17 inclusiv, ar fi nule, iar actul adiţional nul nu produce efecte juridice, ceea ce înseamnă că toate procedurile desfăşurate după semnarea actului adiţional, inclusiv contractarea fondurilor europene şi semnarea contractului de finanţare au fost făcute fără respectarea legalităţii constituind infracţiuni cu complicitatea Ministerului Fondurilor Europene.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă, în opinia UAT Prejmer, faptul că, în rejudecare, instanţa de fond nu a analizat apărările sale în ceea ce priveşte temeiul de drept aplicabil pentru stabilirea şi constatarea neregulii şi a prejudiciului.

A susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 nu pot constitui norma de drept material care să stea la baza aplicării corecţiei financiare în situaţia dată, fiind invocată Decizia CCR nr. 66/2015, pentru a afirma că aplicarea corecţiei prin trimiterea la prevederile O.U.G. nr. 66/2011 este nelegală, deoarece raportul juridic care face obiectul neregulii s-a născut până la data de 29.06.2011, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, termenul de execuţie de 14 luni curge de la data începerii lucrării, respectiv 22.11.2007, astfel că temeiul de drept aplicabil îl constituie O.G. nr. 79/2003, care statuează că, pentru a exista un prejudiciu este necesară dovedirea impactului financiar al neregulii constatate. În acest context, arată recurenta-reclamantă că nu a fost produs niciun prejudiciu prin încheierea actului adiţional nr. x/2011, cu atât mai mult cu cât ministerul nu a achitat nicio sumă de bani către UAT Prejmer în baza contractului de finanţare nr. x/30.10.2015. I se reproşează primei instanţe faptul că nu a analizat aceste apărări ale reclamantei, iar în măsura în care se va trece peste aceste susţineri, se solicită instanţei de control judiciar să aibă în vedere Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă, în care se stipulează că atunci când neregula este doar de natură formală, fără impact financiar sau potenţial, nu se aplică nicio corecţie. A criticat recurenta-reclamantă aplicarea corecţiei de 100%, considerând că este netemeinică şi abuzivă, iar fapta reţinută în sarcina sa nu constitue o neregulă, nefiind demonstrat niciun prejudiciu, după care a făcut trimitere UAT Prejmer la prevederile art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, referitoare la principiul proporţionalităţii.

Se mai critică în recurs modalitatea în care prima instanţă a interpretat obligaţiile impuse în sarcina Ministerului Fondurilor Europene privind acordarea finanţării pentru proiectele retro, afirmându-se că recurentul era obligat legal să procedeze la verificarea procedurii de derulare şi încheiere a contractului nr. x/2007 şi a actelor adiţionale înainte de semnarea contractului, fiind un proiect retro, obligativitate impusă de Comisia Europeană în Notele de orientare COCOF cu privire la tratamentul asistenţei retroactive din partea UE pentru proiectele retro 2007-2013.

Se arată de către recurenta-reclamantă că intimatul a verificat inclusiv actul adiţional nr. x/2011 înainte de semnarea contractului de finanţare, fapt dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, iar prin adresa nr. x/24.09.2015 , emisă de către AMPOSMEDIU, i s-a confirmat recurentei faptul că, în urma actelor depuse împreună cu cererea de finanţare, i s-a aprobat documentaţia şi proiectul.

În atare condiţii, a susţinut UAT Prejmer că intimatul a fost de rea credinţă la momentul analizării şi decontării cererilor de plată, nerespectându-şi obligaţiile asumate prin Contractul de finanţare nr. x/30.10.2015, fiind, astfel, direct răspunzător de prejudicierea recurentei prin declararea ca neeligibilă a sumei de 14.800.304,86 RON, neputând invoca propria culpă în solicitarea de recuperare a acestui prejudiciu, în condiţiile în care avea obligaţia legală să verifice întreaga procedură şi actele care au stat la bază, înainte de semnarea contractului de finanţare.

4. Apărările formulate în calea de atac a recursului

Intimatul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene (cu denumirea anterioară Ministerul Fondurilor Europene) a formulat întâmpinare la dosarul instanţei de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A reiterat intimatul-pârât aspectele reţinute prin Decizia ÎCCJ nr. 1486/10.03.2020, pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă nu a examinat existenţa unui potenţial prejudiciu adus bugetului Uniunii Europene, stabilind doar faptul că ministerul chemat în judecată, prin actele de control contestate de beneficiar, nu ar fi cuantificat sub acest aspect impactul financiar al prelungirii validităţii contractului nr. x/2007 peste durata stabilită iniţial, ceea ce nu poate reprezenta o analiză eficientă în soluţionarea cauzei.

Apreciază intimatul-pârât că nu se impune cenzurarea hotărârii primei instanţe sub aspectele invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva criteriilor de analiză în stabilirea ratei de corecţie, potrivit pct. 13 al Deciziei Comisiei Europene nr. 9527/2013.

Se susţine prin întâmpinare că prima instanţă a reţinut corect că activitatea de control a autorităţii responsabile cu gestionarea fondurilor europene se bucură de prerogativa verificării respectării legalităţii în utilizarea fondurilor europene, inclusiv după aprobarea finanţării, iar semnarea de către pârât a contractului de finanţare nr. x/30.10.2015 nu poate constitui un temei în baza căruia să se aprecieze că se impunea anularea actelor administrative contestate, respectiv prin sesizarea ulterioară încheierii contractului a unei nereguli preexistente.

Se mai afirmă că în mod corect a reţinut prima instanţă şi cu privire la faptul că emiterea actelor administrative contestate s-a făcut cu aplicarea legii, în contextul în care neaplicarea corecţiei financiare ar fi creat un prejudiciu bugetului UE prin acordarea sumei solicitate drept finanţare nerambursabilă, în cazul contractului de lucrări nr. x/2007 care a încetat prin ajungere la termen, nefiind prelungit prin act adiţional încheiat în formă scrisă.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate şi a probelor administrate, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prezentul dosar se află în calea recursului, în cel de-al doilea ciclu procesual, astfel că dezlegările de drept statuate prin prima decizie pronunţată în cauză sunt obligatorii, fixând limitele în care se exercită controlul judiciar în prezenta cale de atac.

Prin decizia ÎCCJ nr. 1486/10.03.2016, pronunţată în acest dosar, iniţial înregistrat sub nr. x/2016, s-a stabilit că actul adiţional nr. x/29.10.2011 la contractul nr. x/22.10.2007 a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor contractuale şi legale (art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 34/2006, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 76/2010, art. 1270 alin. (2) C. civ.).

Un prim set de argumente formulate de recurenta-reclamantă UAT Prejmer au vizat faptul că, în opinia sa, prima instanţă a intervenit în voinţa părţilor contractante, dând o altă interpretare contractului de lucrări nr. x/2007, aspecte care, pe de o parte, exced limitelor stabilite prin decizia pronunţată în recursul exercitat în primul ciclu procesual şi, pe de altă parte, nici nu au fost examinate de către prima instanţă în cuprinsul sentinţei nr. 97/2020.

Judecătorul fondului a respectat limitele rejudecării, stabilite în urma casării cu trimitere ce a fost decisă în cauză, astfel că, având de analizat doar elementele referitoare la incidenţa celei de-a doua condiţii de existenţă a neregulii, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, a stabilit că este îndeplinită, dată fiind existenţa unui prejudiciu potenţial adus bugetului Uniunii Europene, astfel că actele administrative contestate au fost legal întocmite.

Prin urmare, în prezenta cale de atac instanţa de control judiciar nu va examina aceste critici prezentate la punctul 1 din cadrul motivelor de recurs expuse de recurenta UAT Prejmer, fiind intrată în autoritate de lucru judecat soluţia cu privire la existenţa unei abateri de la dispoziţiile legale, aceasta fiind o primă condiţie decelată din cuprinsul definiţiei date asupra noţiunii de neregulă prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

În privinţa argumentelor de la punctul 2 din cererea de recurs, se arată de către titulara căii de atac că prima instanţă nu a analizat apărările sale în ceea ce priveşte temeiul de drept aplicabil pentru stabilirea şi constatarea neregulii şi a prejudiciului, considerând aceasta că sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 79/2011, deoarece raportul juridic care face obiectul neregulii s-a născut până la data de 29.06.2011, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011. A făcut trimitere recurenta-reclamantă la Decizia CCR nr. 66/2015.

În legătură cu norma legală aplicabilă activităţii de constatare a neregulii şi de stabilire a creanţei bugetare în cauză, Înalta Curte constată că, din perspectiva calificării faptelor ca nereguli, nu există un conflict de legi în timp. Este adevărat că, prin decizia nr. 66/26.02.2015, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora dispoziţiile acestei ordonanţe se aplică pentru activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare începute după data intrării în vigoare a ordonanţei, chiar dacă aceste nereguli au fost săvârşite sub imperiul O.G. nr. 79/2003. Curtea a constatat că activităţile anterior menţionate presupun atât aplicarea normelor de procedură cât şi a normelor de drept substanţial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere şi aplicarea de corecţii financiare. Astfel, aprecierea legalităţii raporturilor juridice născute în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, raportul juridic nemaifiind guvernat de legea în vigoare la data naşterii sale, ci de o lege ulterioară. Curtea a avut în vedere două diferenţe de reglementare de drept substanţial, respectiv cea privitoare la definirea neregulii şi cea privitoare la implementarea principiului proporţionalităţii, prin aplicarea corecţiilor/reducerilor financiare aferente proiectelor finanţate din fonduri europene şi bani sau fonduri publice naţionale aferente acestora, în caz de nerespectare a reglementărilor privind achiziţiile. Astfel, a constatat că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, în sensul că se referă şi la potenţialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit. Or, O.G. nr. 79/2003 a definit neregula ca abaterea care prejudiciază (n.a., cert, dovedit) bugetul Uniunii Europene.

Sub aspectul corecţiilor/reducerilor aplicabile în cazul constatării neregulilor, s-a constatat că dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile decât cele ale O.G. nr. 79/2003, implementând principiul proporţionalităţii.

Aceste considerente ale Curţii Constituţionale, care au condus la declararea neconstituţionalităţii prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, se bazează pe o analiză comparativă a celor două reglementări naţionale succesive. Totuşi, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, sub imperiul cărora s-a încheiat contractul şi a avut loc acţiunea autorităţii contractante considerată neregulă, trebuie interpretate în conformitate cu prevederile regulamentelor europene în vigoare care au acelaşi obiect de reglementare, respectiv Regulamentul nr. 2988/95 al Consiliului şi Regulamentul nr. 1083/2006 al Consiliului (în prezent abrogat, fiind înlocuit prin Regulamentul nr. 1303/2013 al Consiliului).

Interpretarea conformă impune concluzia că neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general. Această definire a neregulii, care se raportează şi la prejudiciul potenţial, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie, în special, art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 (în prezent art. 2 pct. 36 din Regulamentul 1303/2013 al Consiliului), precum şi de obiectivul urmărit prin acest regulament.

Rezultă, din aceste considerente, că acţiunea beneficiarului finanţării, socotită neregulă în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, constituie neregulă şi sub imperiul reglementării anterioare, interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 conformă cu regulamentele anterior citate determinând inexistenţa unei diferenţe între reglementările naţionale succesive şi, pe cale de consecinţă, inexistenţa unui conflict de legi în timp.

Acţiunea beneficiarului, care constituie situaţia juridică căreia i se aplică norma de drept referitoare la definirea neregulii, a constat în "executarea unor lucrări în afara duratei de valabilitate a contractului nr. x/2007, prin încheierea unui act adiţional a cărui atribuire a fost făcută fără aplicarea unor proceduri competitive". O astfel de încălcare constituie neregulă, atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât şi potrivit O.U.G. nr. 66/2011.

CJUE a statuat, în hotărârea din 26.05.2016 pronunţată în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14 (§ 57), următoarele:

"(...) principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecţii financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziţii în materia atribuirii unor contracte de achiziţii publice, cu condiţia să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere, care trebuie să ţină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale."

Luând în considerare că măsura administrativă a retragerii finanţării afectate de o cheltuială necuvenită nu este nouă, fiind prevăzută şi de vechea reglementare (art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003), se poate aprecia că aplicarea corecţiei, ca expresie a principiului proporţionalităţii, reprezintă un efect viitor al situaţiei juridice (neregulii) apărute sub imperiul reglementării anterioare. În acest sens pledează argumentul că activitatea de constatare a neregulii, în cadrul căreia s-a dispus măsura administrativă a corecţiei a avut loc sub imperiul reglementării noi, cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011.

De altfel, motivele de nelegalitate îndreptate împotriva actelor administrative nu privesc aplicarea principiului proporţionalităţii instituit prin reglementarea nouă (acesta fiind un aspect favorabil beneficiarului finanţării), ci calificarea acţiunilor beneficiarului (constând în încălcarea prevederilor legale şi contractuale) ca neregulă.

Cât priveşte natura juridică a corecţiei aplicate, în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 2988/95 şi jurisprudenţa CJUE în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14, Înalta Curte reţine că aplicarea acestei corecţii nu constituie o sancţiune, ci o măsură administrativă dispusă ca o consecinţă a constatării că nu au fost respectate condiţiile necesare pentru obţinerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, ceea ce face ca avantajul primit să fie nedatorat.

În legătură cu potenţialitatea prejudiciului, soluţia primei instanţe este una corectă, arătându-se, în jurisprudenţa CJUE (hotărârile în cauzele C-465/10 şi C-199/03) că şi abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii, iar statele membre sunt în măsură să solicite beneficiarilor în cauză rambursarea finanţării. Potenţialitatea prejudiciului este prevăzută atât prin normele naţionale, cât şi prin reglementările europene, cadrul normativ indicat în cuprinsul sentinţei recurate nefiind combătut prin invocarea unor texte legale care să susţină criticile recurentei-reclamante, acestea fiind formale.

De altfel, prin soluţia de principiu adoptată de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţa din 24.11.2014, s-a considerat că "în reglementarea O.U.G. nr. 66/2011, aplicarea corecţiei financiare pentru recuperarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora nu este condiţionată de existenţa unui prejudiciu asupra bugetului Uniunii Europene/fondurilor publice naţionale, cu excepţia situaţiilor expres şi limitativ prevăzute în anexa la ordonanţa de urgenţă în care aplicarea corecţiei financiare este condiţionată de existenţa prejudiciului."

Prin urmare, criticile referitoare la potenţialitatea prejudiciului produs prin modalitatea de executare a contractului nr. x/2007, prin încheierea unui act adiţional după expirarea duratei contractului iniţial, nu sunt fondate, neregula fiind corect constatată prin actele administrative contestate şi menţinută prin hotărârea primei instanţe.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, şi dacă ar accepta că sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 66/2011, ar trebui avute în vedere atât Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă (Criterii de analiză în stabilirea ratei de corecţie), în care se stipulează că atunci când neregula este doar de natură formală, fără impact financiar efectiv sau potenţial, nu se aplică nicio corecţie, cât şi prevederile art. 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, în care se arată că "(P)entru abaterile de la aplicarea prevederilor în domeniul achiziţiilor publice/achiziţiilor sectoriale/concesiunilor de lucrări şi servicii, care nu au un impact financiar, nu se aplică corecţii financiare".

Aceste argumente nu pot fi primite, în condiţiile în care s-a stabilit anterior că a existat un impact financiar, sub forma unui potenţial prejudiciu adus bugetului Uniunii Europene, fiind necesară aplicarea corecţiei financiare pentru abaterea săvârşită de recurenta-reclamantă.

Totodată, reţine Înalta Curte că argumentele recurentei-reclamante privind neaplicarea vreunei corecţii, dată fiind lipsa oricărui impact financiar, reprezintă susţineri noi, ce exced cauzei juridice cuprinse în conţinutul cererii de chemare în judecată, în cadrul căreia UAT Prejmer nu a făcut nicio trimitere la criteriile de analiză în stabilirea ratei de corecţie, reliefate în Decizia Comisiei Europene nr. 9527/2013, pct. 1.3 din Anexă.

În egală măsură, invocarea principiului proporţionalităţii pentru prima dată în recurs reprezintă o depăşire a cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, astfel că nu vor fi analizate susţinerile recurentei UAT Prejmer formulate din această perspectivă.

În privinţa criticilor referitoare la interpretarea greşită, în opinia recurentei, de către prima instanţă, a obligaţiilor impuse în sarcina Ministerului Investiţiilor şi Proiectelor Europene, privind acordarea finanţării pentru proiecte retro, s-a stabilit prin Decizia de casare nr. 1486/10.03.2020, pronunţată de ÎCCJ în primul ciclu procesual, că nu putea constitui un temei pentru ca instanţa de fond să aprecieze că se impunea anularea actelor administrative contestate împrejurarea că pârâtul a semnat contractul de finanţare nr. x.

Cât priveşte reţinerea primei instanţe, referitoare la aducerea la cunoştinţa intimatului-pârât a actului adiţional nr. x/2011 după data semnării contractului de finanţare nr. x/30.10.2015, a făcut trimitere recurenta-reclamantă la Notele de orientare COCOF cu privire la tratamentul asistenţei retroactive din partea UE pentru proiectele retro 2007/2013, susţinând că a fost verificat inclusiv actul adiţional nr. x/2011, înainte de semnarea contractului de finanţare, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Această situaţie nu determină o reformare a soluţiei pronunţate de prima instanţă, întrucât, pe de o parte, sunt reţinute dezlegările stabilite de instanţa supremă în primul ciclu procesual, iar pe de altă parte, se reţine că autorităţile beneficiare ale finanţării nerambursabile sunt obligate să respecte normele contractuale, legale şi regulamentare care sunt aplicabile proiectului derulat cu asistenţă financiară din fonduri nerambursabile, nefiind exonerate de răspundere în situaţia în care se identifică o neregulă în modalitatea în care acestea înţeleg să implementeze proiectul respectiv. Fiind stabilită abaterea săvârşită de UAT Prejmer prin Decizia nr. 1486/10.03.2020, iar prejudiciul a fost reţinut ca fiind unul potenţial în privinţa afectării bugetul Uniunii Europene, este legală măsura dispusă prin actele administrative contestate, de instituire a unei corecţii financiare de 100%, pentru "neconformităţile constatate, respectiv executarea unor lucrări în afara duratei de valabilitate a contractului nr. x/2007 prin încheierea unui act adiţional a cărui atribuire a fost făcută fără aplicarea unor proceduri competitive".

În consecinţă, niciuna dintre criticile regăsite în recursul reclamantei UAT Prejmer nu este aptă să conducă la reformarea soluţie pronunţate de prima instanţă, soluţie ce va fi menţinută, fiind legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 97 din data de 23 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Prejmer împotriva sentinţei civile nr. 97 din data de 23 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.