Revision request rejected as unfounded; joint tax liability ruling stands for lack of triple identity and no EU-law conflict.

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II -a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a contestat decizia 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploieşti privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare solidară a sa în temeiul art. 25 Codul de procedură fiscală pentru obligaţiile fiscale ale debitoarei B. S.R.L., solicitând desfiinţarea Deciziei nr. 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploieşti pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie; desfiinţarea Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare a răspunderii sale solidare, emisa de AJFP Prahova pentru suma de 1.266.448 RON, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie; anularea Raportului de Inspecţie Fiscala nr. x/23.02.2016 şi a Deciziei de Impunere nr. x/30.03.2016, acte administrative în baza cărora s-a emis Decizia de angajare solidară a sa, pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate referitoare la stabilirea obligaţiilor fiscale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08 mai 2018, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii formulării capătului de cerere având ca obiect anularea RIF nr. x/23.02.2016 şi a deciziei de impunere nr. x/30.03.2016, invocată prin întâmpinare şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05 iunie 2018, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neconcludentă proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, solicitată de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 161 din data de 02 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal a respins, în parte, contestaţia formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă şi, în parte, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierilor de şedinţă pronunţate la data de 08 mai 2018 şi data de 05 iunie 2018 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

II. Decizia ce face obiectul cererii de revizuire

Prin decizia nr. 2490 din 15 aprilie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 08 mai 2018, a încheierii din 05 iunie 2018 şi a sentinţei nr. 161 din 02 octombrie 2018 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

III. Calea de atac exercitată

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie la data de 15 mai 2021 sub nr. x/2021, revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2490 din 15 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, solicitând anularea acesteia deoarece este potrivnică sentinţei civile nr. 550/27.06.2018 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016.

În drept, revizuenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată că decizia nr. 2490 din 15.04.2021 încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 550/27.06.2018, prin care Tribunalul Prahova, secţia II contencios administrativ şi fiscal a respins cererea AJFP Prahova pentru angajarea răspunderii patrimoniale solicitate în cadrul procedurii insolvenţei, sentinţă rămasă definitivă prin decizia nr. 560/18.10.2018 a Curţii de Apel Ploieşti.

Consideră revizuentul că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., întrucât decizia atacată cu prezenta cale de atac extraordinară este potrivnică sentinţei civile nr. 550/27.06.2018, prin care a fost respinsă angajarea răspunderii patrimoniale a revizuentului.

Se arată că în cauză sunt aplicabile şi statuările reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu contra României, în sensul că există o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia EDO, atunci când sunt desfăşurate concomitent două proceduri distincte, chiar cu temeiuri juridice diferite, dar care urmăresc acelaşi scop.

În ceea ce-l priveşte pe revizuent, AJFP Prahova a acţionat în paralel, utilizând două proceduri distincte, cea prevăzută de Legea insolvenţei şi cea prevăzută de Codul de procedură fiscală).

Utilizând aceleaşi acte administrative, urmărind însă acelaşi scop, respectiv obligarea fostului administrator la suportarea obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare respectiv la plata sumei de 1266448 RON.

Această interdicţie, respectiv utilizarea în paralel a două proceduri distincte, dar care urmăresc acelaşi scop, stă la baza principiului " ne bis in idem", principiu care trebuie raportat şi la dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO.

Prin urmare, principiul enunţat de dispoziţiile art. 430-431 C. proc. civ. trebuie privit şi din perspectiva jurisprudenţei CEDO, având menirea de a ocroti principiul securităţii raporturilor juridice, prin împiedicarea rejudecării unei chestiuni litigioase, indiferent de natura litigiului în care este repusă în discuţie o chestiune litigioasă definitiv tranşată.

Considerând, aşadar, că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul solicită admiterea căii de atac şi anularea deciziei criticate.

Prin cererea înregistrată la 20.04.2022, revizuentul a formulat un nou motiv de revizuire împotriva deciziei nr. 2490 din 15.04.2021, considerând că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Motivând această cerere, revizuentul susţine că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pronunţată cu încălcarea prevederilor dreptului european, astfel cum acesta a fost interpretat prin deciziile CJUE pronunţate în cauzele C-430/19 şi C-298/2016, decizii incidente în speţă, în opinia acestuia.

În esenţă, revizuentul susţine că prin refuzul administraţiei financiare de a pune la dispoziţia acestuia raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere ce au fost emise în privinţa societăţii B., practic un refuz de acces la dosarul administrativ, a fost încălcat dreptul său la apărare, întrucât nu avea o altă posibilitate de a cunoaşte izvorul obligaţiilor pentru care a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare.

Totodată, revizuentul susţine că administraţia financiară a sancţionat societatea B. pentru comportamentul inadecvat al furnizorilor săi, încălcând, astfel, principiile ce se degajă din jurisprudenţa dezvoltată CJUE sub acest aspect.

Faţă de toate aceste considerente, pe larg dezvoltate în cererea sa, revizuentul solicită retractarea deciziei atacate, cu consecinţa rejudecării recursului declarat împotriva sentinţei nr. 161/02.10.2018, precum şi a încheierilor de şedinţă pronunţate la data de 08 mai 2018 şi data de 05 iunie 2018 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Examinând prezenta cerere de revizuire, Înalta Curte constată că revizuentul a învestit Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II -a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. cu o acţiune în contencios administrativ, prin care a contestat decizia 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploieşti privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare solidară a sa în temeiul art. 25 Codul de procedură fiscală pentru obligaţiile fiscale ale debitoarei B. S.R.L., solicitând desfiinţarea Deciziei nr. 217/28.12.2016 emisa de către ANAF-DGRFP Ploieşti pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie; desfiinţarea Deciziei nr. 94868/6.10.2016 de angajare a răspunderii sale solidare, emisa de AJFP Prahova pentru suma de 1.266.448 RON, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie; anularea Raportului de Inspecţie Fiscala nr. x/23.02.2016 şi a Deciziei de Impunere nr. x/30.03.2016, acte administrative în baza cărora s-a emis Decizia de angajare a răspunderii sale solidare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08 mai 2018, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii formulării capătului de cerere având ca obiect anularea RIF nr. x/23.02.2016 şi a deciziei de impunere nr. x/30.03.2016, invocată prin întâmpinare şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05 iunie 2018, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neconcludentă proba cu expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate, solicitată de reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 161 din data de 02 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a III -a contencios administrativ şi fiscal a respins, în parte, contestaţia formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă şi, în rest, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 161/02.10.2018, precum şi a încheierilor de şedinţă pronunţate la data de 08 mai 2018 şi data de 05 iunie 2018 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2490/15.04.2021 Înalta Curte de Casaţie SCAF a respins ca nefondat recursul declara împotriva încheierii din 08 mai 2018, a încheierii din 05 iunie 2018 şi a sentinţei nr. 161 din 02 octombrie 2018 ale Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamantul A. a formulat revizuire împotriva deciziei nr. 2490/15.04.2021, considerând că aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 550/27.06.2018 şi, totodată, că a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului european.

Constată Înalta Curte că este nefondată cererea de revizuire în discuţie, nefiind incident nici motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dar nici cel prervăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la primul motiv de revizuire invocat, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Determinarea sferei de aplicare a dispoziţiilor anterior amintite presupune examinarea legii procesuale aplicabile în cauză, fiind de subliniat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

În cauza de faţă procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, astfel că revine instanţei de revizuire sarcina de a analiza existenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. exclusiv prin raportare la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, consacrat prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Aşadar, existenţa acestui motiv de revizuire presupune demonstrarea existenţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, cerute de textul de lege în vigoare la data începerii procesului, fiind de subliniat faptul că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu constituia motiv de revizuire. O atare concluzie rezultă din modalitatea de redactare a prevederilor art. 513 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite.

În prezent, ca urmare a modificărilor operate prin efectul Legii nr. 310/2018, dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. au următorul cuprins: "Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat".

Prin urmare, în contextul legislativ aplicabil cauzei de faţă, numai neobservarea efectului negativ al instituţiei autorităţii de lucru judecat poate fi sancţionat pe tărâmul revizuirii nu şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând pricinile ce au format obiectul dosarului nr. x/2016 şi respectiv nr. 132/42/2017*, constată că nu există tripla identitate cerută de dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în cauza ce a format obiectul dosarului x/2016, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a formulat o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului A. în temeiul dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014.

Potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea deciziei de atragere a răspunderii sale solidare cu debitoarea B., decizie emisă în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi în acord cu care pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Aşadar, contrar celor susţinute de revizuent, nu există identitate de obiect şi nici de cauză între cele două dosare, din moment ce obiectul primului dosar este reprezentat de pretenţia formulată de AJFP Prahova, aceea de obligare a pârâtului A. la suportarea pasivului debitoarei B., în timp ce obiectul dosarului nr. x/2017 este reprezentat de cererea de anulare a unui act administrativ fiscal. Faptul că şi acest act din urmă are ca obiect angajarea răspunderii solidare a reclamantului, alături de societatea B., nu semnifică existenţa unei identităţi de obiect între cele două cauze, identitatea finalităţii demersurilor judiciare putând fi relevantă doar pentru dezbaterea noţiunii de chestiune litigioasă, ce ar atrage în discuţie problematica incidenţei dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii ce nu sunt aplicabile cauzei, după cum s-a arătat mai sus.

Cauza celor două dosare este, de asemenea, diferită, în primul dosar soluţionat instanţa fiind chemată să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014 în timp ce pricina ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 a vizat verificarea legalităţii deciziei de angajare a răspunderii solidare din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală, în special a celor edictate la art. 25 alin. (2) lit. d) din actul normativ anterior menţionat.

Cât priveşte referirile revizuentului la jurisprudenţa CEDO citată, în special hotărârea pronunţată în cauza Lungu contra României, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu poate fi aplicat silogismul ce a condus instanţa europeană la pronunţarea hotărârii în discuţie, cât timp acesta are în vedere rejudecarea unei chestiuni litigioase tranşate definitiv în cadrul unei alte proceduri judiciare.

Pornind de la faptul că o chestiune determinantă a fost analizată în cadrul unor proceduri judiciare paralele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, subliniază, în cuprinsul hotărârii pronunţate în cauza Lungu şi alţii împotriva României, că "în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad rem.

40. În prezenta cauză, chiar admiţându-se că nu exista nici identitate de părţi, nici identitate de obiect al celor două proceduri interne, Curtea constată că procedura fiscală şi cea penală vizau aceeaşi chestiune determinantă pentru soluţionarea acestora, respectiv încadrarea juridică a aceloraşi operaţiuni de transformare şi de revânzare a anvelopelor (mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013).

41. În această privinţă, observă că, în cadrul procedurii contencioase fiscale iniţiate de reclamanţi, prin hotărârea definitivă din 3 iulie 2003, secţia comercială a Curţii de Apel Suceava, după examinarea elementelor de probă propuse şi dezbătute de părţi, a concluzionat că operaţiunile de transformare şi de revânzare a anvelopelor fuseseră legale şi că acestea dădeau dreptul la facilităţi fiscale. În consecinţă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva procesului-verbal prin care li se imputau taxe şi penalităţi pentru operaţiunile respective (a se vedea supra, pct. 13).

42. Cu toate acestea, în cadrul procesului penal declanşat ca urmare a plângerii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice formulate împotriva primului reclamant, secţia penală a aceleiaşi curţi de apel, pe baza unei noi expertize, a revenit aspra concluziei respective, apreciind de această dată, prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2005, că aceste operaţiuni erau ilegale şi că pe baza acestora, reclamanţii au beneficiat în mod necuvenit de facilităţi fiscale (a se vedea supra, pct. 25).

43. În această privinţă, Curtea a constatat că opiniile experţilor erau divergente (a se vedea supra, pct. 15). Curtea reaminteşte că, în orice caz, faptul că pot exista mai multe opinii pe marginea unui subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru a fi adusă atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun acest lucru (SC C. S.A. împotriva României, nr. 22687/03, pct. 32, 1 decembrie 2005).

44. Or, în speţă, în prezenta speţă, nici un element de acest tip nu poate justifica un astfel de reviriment.

45. Chiar admiţând că, în cadrul celui de-al doilea proces, secţia penală a curţii de apel s-a axat mai mult pe situaţia reclamanţilor şi că aceasta a urmărit să corecteze pretinsele erori comise de secţia comercială, Curtea consideră că nu ar trebui să le revină reclamanţilor sarcina de a suporta eventualele carenţe ale autorităţilor judiciare (mutatis mutandis, Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, pct. 36, 23 septembrie 2008).

46. Cu siguranţă, în acest caz nu este vorba despre casarea unei hotărâri judecătoreşti "irevocabile" şi care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Însă derularea simultan şi în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleaşi fapte, care a determinat secţia penală a curţii de apel să ajungă la o nouă apreciere a faptelor respective, radical opusă hotărârii anterioare a secţiei comerciale a aceleiaşi curţi de apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38).

47. Prin urmare, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa oricărui motiv valabil, curtea de apel a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie".

Aşadar, în lumina celor statuate de CEDO în cauza anterior citate, se poate reţine o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice numai atunci când chiar dacă nu există identitatea de obiect a unor proceduri judiciare, o chestiune determinantă, comună acelor proceduri, este tranşată diferit de cele două instanţe.

Or, nu aceasta este situaţia în cauza de faţă, în condiţiile în care premisele angajării răspunderii administratorului debitorului insolvabil pe tărâmul dispoziţiilor art. 169 lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014 diferă de cele avute în vedere de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, neexistând, astfel, o chestiune litigioasă unică, tranşată în mod diferit prin două hotărâri judecătoreşti definitive.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că este nefondată critica revizuentului la adresa deciziei nr. 2490 din 15.04.2021, din perspectiva dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte cel de al doilea motiv de revizuire formulat, Înalta Curte constată că acesta este grefat pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţia României republicată, "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

În fine, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, statuează următoarele: "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Din interpretarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea 554/2004 rezultă faptul că legiuitorul a avut în vedere ipoteza conflictului dintre legea naţională şi legislaţia Uniunii Europene, soluţionat de instanţa a cărei deciziei se cere a fi retractată, în favoarea normei interne, astfel că este admisibilă o atare cerere de revizuire numai în contextul în care instanţa, aflată în prezenţa unui conflict de reglementare, dă eficienţă normei interne, deşi aceasta este contrară reglementării consfinţite prin normele de drept ale Uniunii Europene.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că revizuentul a invocat, în cursul judecării recursului declarat împotriva sentinţei nr. 161/02.10.2018, aplicarea deciziei CJUE pronunţate în cauza C-430/19, decizie incidentă în speţă, în opinia acestuia.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-430/19, CJUE a statuat în sensul următor:

1) Principiul general al dreptului Uniunii al respectării dreptului la apărare trebuie interpretat în sensul că, dacă, în cadrul procedurilor administrative naţionale de inspecţie şi de determinare a bazei de impozitare a taxei pe valoarea adăugată, o persoană impozabilă nu a avut posibilitatea să aibă acces la informaţiile care figurează în dosarul său administrativ şi care au fost luate în considerare la adoptarea unei decizii administrative care i-a impus obligaţii fiscale suplimentare, iar instanţa sesizată constată că, în lipsa acestei neregularităţi, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit, acest principiu impune ca această decizie să fie anulată.

2) Principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al taxei pe valoarea adăugată (TVA), în special cele ale neutralităţii fiscale şi securităţii juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezenţa unor simple bănuieli nesusţinute cu dovezi ale administraţiei fiscale naţionale cu privire la realizarea efectivă a operaţiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menţionate, alte elemente care să probeze realitatea operaţiunilor economice realizate.

Raportat la paricularităţile cauzei, Înalta Curte constată că dezlegarea oferită de instanţa europeană prin hotărârea anterior menţionată nu serveşte cauzei, din moment ce pretinsa încălcare a dreptului de acces la dosarul administrativ şi implicit la apărare nu a fost invocată de recurent circumscris motivelor de anulare a deciziei de angajare a răspunderii sale solidare ci în raport de raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere privitoare la contribuabilul B..

Soluţionând critica recurentului la adresa sentinţei nr. x/02.10.2018 pe marginea capătului de cerere având ca obiect anularea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere ce vizează societatea B. S.R.L., instanţa de recurs a constatat că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, întrucât actele administrativ fiscale ale căror anulare se cere au temei de drept şi de fapt diferit şi privesc raporturi juridice de drept fiscal diferite, care nu se confundă. Se arată că recurentul - reclamant nu are calitate procesuală activă pentru a solicita anularea acestor acte, contestaţia administrativă întemeiată pe dispoziţiile art. 268 din Legea nr. 207/2015 putând fi formulată numai contribuabilul faţă de care a fost emis actul, respectiv B. S.R.L., prin reprezentantul său legal.

Or, din moment ce acţiunea formulată de revizuent împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală privitoare la contribuabilul B. a fost respinsă ca inadmisibilă, aşadar fără a fi cercetat fondul, Înalta Curte constată că sunt lipsite de pertinenţă în calea de atac a revizuirii argumentele trase de revizuent din cuprinsul hotărârii CJUE pronunţate în cauza C-430/19 pe marginea dreptului de acces la dosarul administrativ, cât timp soluţia pronunţată de instanţa de fond şi validată de instanţa de recurs nu a dezlegat pe fond contestaţia reclamantului sub acest aspect.

În egală măsură, nu se poate reproşa instanţei de recurs faptul că nu a ţinut cont de statuările CJUE pe marginea tratamentului fiscal din perspectiva TVA al operaţiunilor considerate fictive de administraţia financiară, întrucât şi aceste critici ale reclamantului A. au vizat raportul juridic de drept fiscal ce a determinat întocmirea raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.02.2016 şi a deciziei de impunere nr. x/30.03.2016, acte ce vizează contribuabilul B. S.R.L. şi nu revizuentul şi în privinţa cărora instanţa de contencios administrativ a constatat ca fiind inadmisibilă acţiunea în anulare formulată de reclamantul A..

Prin urmare, pretinsa încălcare a principiului priorităţii dreptului european de către instanţa de recurs nu poate fi reţinută în cauză, întrucât nu este demonstrată ipoteza avută în vedere de legiuitor cu prilejul edictării dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceea a valorificării unei norme de drept intern a cărei reglementare vine în conflict cu o normă de drept european.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată că nu este fondat niciunul din motivele de revizuire invocate împotriva deciziei nr. 2490/15.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, astfel că va respinge în consecinţă calea de atac formulată de revizuent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 2490 din 15 aprilie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare în ceea ce priveşte soluţia dată asupra revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.