Appeal against administrative sanctions for online discriminatory article dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.10.2018, sub numărul x, reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, pronunţată de către CNCD în dosarul nr. x/2018; obligarea CNCD la plata sumei de 1 RON daune morale, către fiecare reclamant, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; obligarea CNCD la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1559 din 23 aprilie 2019 Curtea de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a decis următoarele:

Respinge cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, formulată de către reclamanţii: A., B., C. S.R.L. şi D., toţi cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor la E. - Mun. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii: Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în Bucureşti, F., cu domiciliul în Bucureşti, G., cu domiciliul în Bucureşti, H., cu domiciliul în judeţ Teleorman, I., cu domiciliul în judeţ Teleorman şi J., cu domiciliul în judeţ Dolj, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1559 din 23 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D..

Reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza să se dispună anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, pronunţată de către CNCD în dosarul nr. x/2018; obligarea CNCD la plata sumei de 1 RON daune morale, către fiecare reclamant, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; obligarea CNCD la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanţă.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, şi art. 6 din CEDO

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;".

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.03.2019 s-a consemnat faptul că recurenţii au solicitat Curţii de Apel Bucureşti audierea martorului K. pentru a explica rolul în redacţie al fiecăruia dintre recurenţi.

Prima instanţă a încuviinţat proba cu înscrisuri şi a respins proba testimonială, apreciind că nu este utilă soluţionării cauzei având în vedere teza probatorie, respectiv, pentru a se demonstra că faptele imputate nu constituie fapte de discriminare în înţelesul legii. A mai arătat instanţa că înscrisurile dosarului sunt suficiente, urmând ca hotărârea contestată să fie analizată prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, a celor avute în vedere la emiterea hotărârii, cât şi a susţinerilor părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 19.03.2019, prima instanţă a reţinut că teza probatorie avută în vedere de către recurenţi este stabilirea rolului în redacţie a recurenţilor, relevanţa probei vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată atât în faţa CNCD, cât şi în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

Cu toate acestea, apreciind asupra relevanţei mijlocului de probă testimonială cu martor, prima instanţă a nesocotit teza probatorie invocată de către părţi, invocând pentru respingere o teză probatorie cu totul diferită faţă de cea susţinută de recurenţi.

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii pasive, astfel cum a fost invocată de către recurenţi în faţa CNCD, prima instanţă reţine că excepţia a fost respinsă în mod justificată, deşi a respins administrarea mijlocului de probă relevant în această privinţă.

Pentru asigurarea respectării exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nicio măsură nu poată fi dispusă de instanţă fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecăţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, în care fiecare parte a avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere cu privire la fiecare probă admisă de către instanţă.

Din această perspectivă, înlăturarea cererilor de probatorii ale unei părţi, fără a motiva propriu-zis, cu claritate şi pertinenţă măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea astfel pronunţată să fie nelegală, impunându-se - pentru respectarea principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie - soluţia casării [ICCJ, s. cont. adm., dec. nr. 413/2013, în PS nr. 10/2013 şi în BC nr. 12/2013].

Faţă de aspectele învederate mai sus, apreciază că sentinţa atacată a fost dată cu încălcare regulilor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii relative, ca urmare a faptului că a fost încălcată o normă procedurală de ordine privată de către instanţa de fond.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În speţă, prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material, fără să aibă în vedere dreptul Uniunii Europene sau jurisprudenţa CEDO.

De asemenea, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv (Cauza C-189/01, Jippes and others 2001 ECR I - 5689, parag. 129).

Faţă de cadrul normativ şi jurisprudenţial citat, instanţa de fond a anulat în mod greşit Hotărârea nr. 481 din 12 decembrie 2011 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, printr-o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt rezultată din probe.

- Aspecte cu privire la recurentul A.:

- Sentinţa atacată este neîntemeiată, întrucât recurentul nu a săvârşit faptele reţinute de către CNCD

- Recurentul nu a săvârşit nicio faptă de discriminare în sensul dispoziţiilor reţinute ca fiind incidente de către CNCD (art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000).

Condiţiile necesare existenţei faptei de discriminare, raportat la legislaţia internaţională.

Prin sentinţa atacată, apreciază că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că Hotărârea CNCD este un act administrativ cu caracter individual ce a fost emis cu exces de putere în sensul exercitării dreptului de apreciere a săvârşirii faptei contravenţionale, conferit autorităţilor, cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor.

Fapta de discriminare este prevăzută în conţinutului art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

"Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

Apreciază că fapta imputată recurentului A. nu se subsumează noţiunii de discriminare, astfel cum este reglementată la nivel internaţional, întrucât articolul al cărui autor este recurentul nu se încadrează în noţiunea comportamentului care are ca scop sau vizează restrângerea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie în funcţie de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:

- existenţa unor situaţii analoage şi comparabile;

- existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă ori a unui comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi;

- existenţa unui criteriu de discriminare potrivit legislaţiei naţionale, respectiv art. 2 alin. (1) din O.C. nr. 137/2000; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situaţia petentelor din sesizarea înaintată CNCD, raportat, în primul rând, la condiţia existenţei altor persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile.

Un tratament diferenţiat devine discriminatoriu prin prisma condiţiilor enunţate anterior numai dacă determină distincţii între persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenţei la o categorie [sau gen, raportat la actul atacat) care constituie şi motivul tratamentului diferenţiat.

În aceste condiţii, regăsirea petentelor în situaţii analoage şi comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, devine o situaţie premisă a oricărui act de discriminare.

Întrucât petentele nu se regăsesc în situaţii analoage şi comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, nu se poate pune problema unei discriminări, condiţiile enunţate anterior nemaigăsindu-şi aplicabilitatea.

Din această perspectivă, apreciază că este relevantă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu interpretarea şi aplicarea art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Deşi prima instanţă nu a ţinut cont de jurisprudenţa comunitară în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că diferenţa de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenţie, când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

În acest sens, s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenţie să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Curtea a apreciat, în jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 18.02.1991 în cauza Fred contra Suediei, din 23.06.1993 în cauza Hoffman contra Austriei, din 28.09.1995 în cauza Spadea şi Scalambrino contra Italiei, din 22.10.1996 în cauza Stubbings şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).

Întrucât nu se poate reţine faptul că, în prezenta speţă, s-ar fi aplicat un tratament favorabil altor persoane aflate într-o situaţie comparabilă, tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă ori a unui comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, ori supune unui tratament injust sau degradant petentele, apreciază că nu se poate reţine nicio variantă a faptelor de discriminare prevăzute de art. 14 din Convenţie, la nivel internaţional, precum şi în O.G. nr. 137/2000, la nivel naţional.

Curtea de Apel Bucureşti a aplicat în mod greşit normele privind faptele de discriminare, raportat la legislaţia naţională.

Din perspectiva art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Astfel cum s-a susţinut şi în faţa primei instanţei, pentru a se putea reţine incidenţa textului normativ invocat de către intimata CNCD, trebuie îndeplinite cumulativ atât cerinţa scopului sau a efectului, cât şi cerinţa restrângerii, înlăturării recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Referitor la pretinsa faptă de natură contravenţională, intimata CNCD a reţinut, în cuprinsul hotărârii atacate, faptul că:

Atacul a vizat în mod exclusiv femei, aducându-se în discuţie elemente din viaţa privată a acestora, printr-un limbaj trivial, sexist şi înjositor.

Deşi prima instanţă a considerat că "sexul feminin, convingerile politice si apartenenţa la formaţiunea politica L. deţin un rol important în producerea articolului, după cum rezulta din conţinutul acestuia", în continuare apreciem că se face abstracţie în mod nejustificat de faptul că, astfel cum rezultă din chiar textul şi titlul articolului, subiectul vizat de către autorul acestuia este întreaga masă a membrilor L., indiferent de genul acestora.

"Toate materialele prezente pe acest website (texte, imagini statice şi filme) reprezintă opiniile autorilor lor şi nu ar trebui luate în considerare de către nimeni. Acest website nu difuzează informaţii veridice, ci publică interpretări arbitrare ale evenimentelor, informaţii fictive, unele posibile, iar altele de-a dreptul improbabile. De fapt, orice asemănare cu persoane reale este un adevărat compliment pentru noi. Oricine se simte lezat de conţinutul editorial al acestui website este îndemnat să se împace cu situaţia, asta dacă nu ştie de glumă".

Folosirea unor expresii plastice nu a fost subordonată scopului de a insulta, articolul fiind redactat într-un stil pamfletar, satiric, pentru a marca anumite defecte morale şi aspecte negative ale realităţii politice, sociale.

Consideră că, în niciun moment, nu se poate pune problema săvârşirii unei fapte de discriminare prin publicarea articolului în condiţiile în care nu s-a săvârşit nicio faptă de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, care a avut ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din perspectiva art. 15 din O.G. nr. 137/2000:

"Contrar celor reţinute prin sentinţa atacată, apreciază că în ceea ce îl priveşte pe recurentul A. nu se poate reţine un comportament manifestat în public, având caracter de instigare la ură, ori comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestora.

Prima instanţă a reţinut în mod greşit faptul că "oricum, reclamantul a acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei, afirmaţiile sale vizând şi conducând la lezarea demnităţii şi la crearea unei atmosfere, degradante şi umilitoare la adresa petentelor".

Însă obiectivul articolului a fost acela de a atrage atenţia asupra unui paradox consternant, respectiv asupra faptului că, prin slugărnicie şi linguşeală, o persoană fără experienţă politică poate ocupa o poziţie, fie şi numai în cadrul unui eveniment public, cel puţin egală cu cea a unora dintre cei mai influenţi demnitari ai statului.

Apreciază că nu reiese, din niciun pasaj al articolului reclamat, faptul că autorul acestuia ar fi avut intenţia, obiectivul, scopul de a discrimina persoanele menţionate în articol în funcţie de sexul acestora sau de convingerile politice ale acestora.

Edificator, în opinia recurentului, cu privire la lipsa vinovăţiei este chiar conduita acestuia ulterioară publicării articolului.

Dovada clara a bunei-credinţe a recurentului, şi deci a lipsei vinovăţiei, stă în fapta acestuia de a retrage articolul din proprie iniţiativă, în momentul când s-a constatat faptul că cititorii interpretează în mod trivial şi batjocoritor conţinutul pamfletului.

Mesajul recurentului A. nu poate constitui un comportament de instigare la ură ori un comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi (mai cu seamă că nu este legat de apartenenţa acestora la o anumită categorie defavorizată ori de convingerile, sexul persoanelor]; mesajul conţine, mai exact, aprecieri personale în ceea ce priveşte gradul de servilism de care se dă dovadă în cadrul celui mai influent partid politic din România, cu ocazia organizării congresului anual.

Contrar deci concluziilor intimatei CNCD, dar şi contrar concluziilor Curţii de Apel Bucureşti, articolul recurentului nu a vizat în mod exclusiv femei, ci aceasta a fost conjunctura creată de către conducerea L., care a dorit ca în centrul imaginii respectivului eveniment să se situeze prezenţa petentelor.

Nu poate fi vorba despre o apartenenţă la o categorie defavorizată, apartenenţa la categoria defavorizată fiind atunci când se face referire la o infirmitate sau la un aspect exterior al persoanei ce nu poate fi corectat.

Referitor la clasa politică, prin misiunea sa, aceasta este firesc a fi mult mai expusă comentariilor publice, beneficiind, în mod corelativ, de o protecţie mai redusă faţă de persoanele private.

Greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la încălcarea dreptului la libera exprimare al recurentului A.

Deşi Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, în mod greşit, faptul că jurisprudenţa comunitară invocată de recurent nu este relevantă, reiterează argumentul potrivit căruia postarea articolului de către recurentul A. pe pagina de internet M. sau pe pagina de pe reţeaua de socializare N., a urmărit scopul de a atrage atenţia asupra mesajului transmis, cu ocazia organizării congresului anual, de către partidul politic aflat la conducere, iar nu acela de a crea o situaţie ostilă, umilitoare sau ofensatoare, astfel că, în opinia recurentului, nu poate fi calificată ca fiind o faptă de discriminare

Potrivit Hotărârii CEDO Casado Coca c. Spania (24 februarie 1994, nr. cerere 15450/89), art. 10 din Convenţie nu acoperă doar anumite tipuri de informaţii, idei sau moduri de exprimare, precum cele de natură politică, ci înglobează de asemenea, expresia artistică, indiferent de forma sa. chiar si manifestată sub forma speciei literare a pamfletului.

Astfel cum reiese din cauza Handyside împotriva Regatului Unit [cerere nr. 5493/72, hotărâre din 7 decembrie 1976], libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, stând chiar la baza noţiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia, ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile paragrafului 1 al art. 10 din Convenţie apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, privind opinii şi informaţii politice, sociale sau economice, expresia artistică şi informaţii cu caracter comercial.

De asemenea trebuie punctat faptul că în jurisprudenţa Curţii se acordă presei un rol indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, cu menţiunea că, deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei subiective asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Paragraful 2 al aceluiaşi art. 10 din Convenţie dispune în sensul că exerciţiul libertăţii de exprimare, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia moralei sau drepturilor altuia.

Însă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie să beneficieze de protecţie nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi cele care ofensează, şochează sau derapează. expresie a cerinţelor pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică.

Aspecte comune cu privire la recurenţii B., C. S.R.L. şi D..

Soluţia de sancţionare a recurenţilor nu este motivată, Hotărârea CNCD nr. 165/25.04.2018 fiind nelegală.

Contrar celor reţinute prin sentinţa atacată, apreciază că, întrucât CNCD nu s-a pronunţat expres în privinţa excepţiilor ridicate şi nici nu a motivat respingerea acestora, sentinţa atacată potrivit căreia hotărârea CNCD ar fi conţinut suficiente date fapt extrase din probe, cu argumente juridice, motivând în fapt şi în drept, într-o măsură suficientă, astfel încât criticile reclamanţilor privind pretinsa nemotivare a Hotărârii CNCD sunt nefondate, este o soluţie neîntemeiată.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Bucureşti, din lecturarea hotărârii CNCD se poate aprecia în mod clar faptul că nu s-a analizat în niciun moment întrunirea elementelor constitutive ale faptelor imputate recurenţilor B., C. S.R.L. şi D., motiv pentru care considerăm actul administrativ ca fiind nelegal, iar hotărârea judecătorească neîntemeiată.

Aproape întregul conţinut al hotărârii CNCD [pct. 9 - 76) vizează recurentul A., analizând o pretinsă faptă de discriminare săvârşită de către acestea din urmă, fără a se menţiona, măcar, aportul recurenţilor B., C. S.R.L. şi D. la pretinsa favorizare a discriminării. Consideram ca stabilirea aportului acestora era important la individualizarea corecta a sancţiunilor aplicate.

O analiză mai amplă a pretinselor fapte săvârşite de către recurenţii B., C. S.R.L. şi D. a fost făcută de către Curtea de Apel Bucureşti.

Apreciază că rolul controlului judecătoresc este acela de a stabili dacă actul administrativ atacat întruneşte toate exigenţele impuse pentru stabilirea temeiniciei şi legalităţii acestuia, iar nu pentru a motiva deciziile luate de către autoritatea emitentă.

Întrucât s-a statuat în mod constant, atât în jurisprudenţa CEDO, cât şi în cea naţională faptul că răspunderea contravenţională este asimilată celei penale, fiind necesar a se garanta aceleaşi drepturi, consideră că, prin sancţionarea recurenţilor fără pronunţare pe anumite aspecte sau fără o motivare concretă, intimata CNCD a vătămat în mod evident dreptul acestora la un proces echitabil, drept garantat de art. 6 CEDO, motiv pentru care solicită anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, considerată ca fiind nelegală.

Aspecte cu privire la recurentul B.

Curtea de Apel a reţinut ca fiind întemeiată susţinerea CNCD potrivit căreia recurentul B. ar fi avut obligaţia de a împiedica postarea articolului defăimător pe pagina de internet a publicaţiei.

În ciuda inexistenţei vreunui mijloc de probă din care să reiasă o formă de participare a recurentului la pretinsa faptă de discriminare reţinută în sarcina lui A., recurentul B. a fost sancţionat de către CNCD pentru favorizarea pretinsei fapte contravenţionale, iar Curtea de Apel Bucureşti a confirmat această decizie.

Menţionează că recurentul B. nu avea nicio obligaţie legală de a cenzura articolele publicate de alţi jurnalişti din redacţia M..

Nici petentele din sesizarea formulată în faţa CNCD sau a primei instanţe, şi nici CNCD în faţa Curţii de Apel Bucureşti nu au argumentat sau probat modalitatea de participare a recurentului în ceea ce priveşte pretinsa discriminare.

Recurentul nu a participat la conceperea articolului şi nici nu are calitatea de a verifica sau cenzura articolele publicate de către alţi autori din cadrul M..

Mai mult decât atât, potrivit Codului Deontologic al Jurnalistului, precum şi Statutului Jurnalistului, este datoria jurnalistului să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare, acesta având dreptul de a se opune cenzurii de orice fel.

Apreciază că nu se poate argumenta faptul că recurentul B. ar fi avut vreo obligaţie legală de a edita sau de a cenzura articolul publicat de către autorul acestuia.

Aspecte cu privire la recurenta C. S.R.L.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că recurenta C. S.R.L. avea obligaţia să verifice conţinutul articolelor autorilor, cărora le pune la dispoziţie platforma online în vederea publicării respectivelor articole.

Prima instanţă face abstracţie de rolul recurentei C. S.R.L. în ceea ce priveşte activitatea M., acela fiind de a promova, din punct de vedere publicitar, articolele publicate pe site.

Promovarea se face cu ajutorul unui sistem informatic, în baza unui algoritm pre-setat, aplicabile pentru toate articolele publicate pe respectiva pagină de internet.

Consideră că nu s-ar putea reţine o obligaţie a recurentei de a verifica sau, mai mult decât atât, de a cenzura conţinutul articolelor în condiţiile în care aportul C. S.R.L. la activitatea M. este strict de ordin economic.

Aspecte cu privire la recurentul D.

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că administratorul trebuie să-şi asume o condiţie de prudenţă, cu obligaţia de a garanta terţilor nu li se vor cauza prejudicii injuste. Apreciem că nu se poate reţine existenţa vreunei culpe personale a administratorului unei societăţi care este desemnată să gestioneze drepturile de publicitate ale paginii de internet.

Faţă de lipsa motivării deciziei de sancţionare in ceea ce-i priveşte cei trei recurenţi, precum şi faţă de lipsa oricărei forme de vinovăţie a acestora, se impunea anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018 emisă de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Actul administrativ atacat, în opinia recurenţilor, are efectul suprimării dreptului la libera exprimare cu privire la chestiuni care afectează viaţa comunităţii, în concret la activitatea celui mai influent partid politic de după Revoluţie, precum şi la principiile promovate de către acesta, în special de către preşedintele partidului politic.

În jurisprudenţa CEDO3, noţiunea de "interes public" nu se rezumă ia chestiunile politice, ci le include şi pe cele sociale sau de alt gen care privesc comunitatea.

Mai mult decât atât, pedepsirea unor jurnalişti pentru publicarea unor informaţii şi idei de interes public generează, în opinia CEDO4 "...un tip de cenzură aptă să-l descurajeze a mai emite critici similare în viitor", iar această pedepsire "...este de natura să descurajeze jurnaliştii de a mai discuta public chestiunile care afectează viaţa comunităţii.

O sancţiune de acest tip poartă răspunderea pentru îngrădirea presei în exercitarea rolului de furnizor de informaţii şi câine de pază (public watchdog)."

Având în vedere motivele expuse mai sus, solicită, in temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004, admiterea prezentei cereri de recurs, urmând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- casarea în tot a sentinţei civile nr. 1559 din data de 23.04.2019 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi rejudecând litigiul în fond, instanţa de recurs să dispună:

- admiterea cererii, anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, pronunţată de către CNCD în dosarul x/2018;

- obligarea CNCD la plata sumei de 1 RON daune morale, către fiecare Recurent, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Cererea este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, cele ale C. proc. civ., pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pe dispoziţiile art. 82 alin. (1) Procedura internă din 11.04.2008 de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, adoptată de către Colegiul director al CNCD, pe dispoziţiile precum şi pe dispoziţiile art. 10 din CEDO şi cele ale art. 30 şi 148 din Constituţia României.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă F. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluţia instanţei de recurs

Prioritar, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare, aşa cum este calificată de către instanţă.

Intimata F. a intitulat excepţia inadmisibilităţii recursului faptul că argumentele au un caracter evaziv în ceea ce priveşte motivul prevăzut de articolul 488 alin. (1), punctul 8, C. proc. civ., respectiv faptul că instanţa de fond a procedat în mod corect la incuviinţarea probelor, în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488, alin. (1), punctul 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că recursul a fost motivat şi încadrat în textele legale, temeinicia celor învederate urmând a fi stabilită odată cu analizarea pe fond a cererii de recurs.

Aşadar, va fi respinsă excepţia invocată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat.

Potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea motivelor de recurs, recurenta a înţeles să încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., respingerea de către instanţa de fond a probei testimoniale cu martorul K.. A mai susţinut, de asemenea, că instanţa de fond a considerat în mod greşit că excepţia lipsei calităţii procesual pasive, astfel cum a fost invocată în faţa CNCD este întemeiată, deşi a respins mijlocul de probă considerat de către recurenţi ca fiind relevant în această privinţă.

Înalta Curte subliniază că, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic.

Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de recurs.

De asemenea, conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispoziţiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Totodată, trebuie subliniat şi faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanţă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speţa de faţă prima instanţă a stabilit în mod complet situaţia de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Aşadar, criticile recurentei, urmăresc cenzurarea modului în care prima instanţă a apreciat cu privire la probele din dosar.

În calea de atac a recursului nu are loc o evaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficienţă unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanţei de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operaţiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepţii concret evidenţiate, nu stabileşte o ierarhie a probelor, aşadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Reţine Înalta Curte că, în cauza dedusă judecăţii, contrar celor susţinute de către recurenţi, prin încheierea din 19.03.2019, instanţa de fond a arătat în mod clar motivele pentru care a respins proba testimonială.

A arătat instanţa de fond că proba nu este utilă cauzei faţă de teza ce urmează a fi probată, respectiv pentru a se demonstra că faptele imputate nu constituie fapte de discriminare în înţelesul legii.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că în mod corect, prima instanţă a arătat că proba cu înscrisuri este necesară şi suficientă, hotărârea contestată fiind analizată prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, a celor avute în vedere la emiterea hotărârii, cât şi a susţinerilor părţilor.

Potrivit articolului 255 C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

Or, recurenţii-reclamanţi au solicitat proba testimonială pentru a ca martorul să explice rolul fiecăruia în redacţie, aspect care reiese din actele depuse. Aşadar, proba nu conduce la soluţionarea procesului, fiind în mod corect respinsă .

Faptul că judecătorul fondului a respins şi a justificat respingerea unei probe propuse, nu aduce nicio atingere legalităţii hotărârii pronunţate.

În consecinţă, aceste motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Recurenta -reclamantă a invocat, de asemenea, ca motiv de recurs, aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, motiv reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în susţinerea recursului, Înalta Curte precizează că acesta este incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate şi nu de netemeinicie ale hotărârii judecătoreşti.

Aşadar, criticile de netemeinicie a hotărârii, respectiv, cele care vizează situaţia de fapt, nu pot face obiectul recursului, după cum s-a reţinut în cele de mai sus.

Cel de-al optulea motiv de recurs presupune faptul că, fie instanţa de fond nu a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie a recurs la aceste texte, însă le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, ori le-a aplicat greşit. în toate cazurile, pentru a constitui un motiv de recurs încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material trebuie să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate, în caz contrar recurentul neputând justifica o vătămare de natură a impune casare deciziei.

Recurenta susţine din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material, faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere dreptul Uniunii Europene sau jurisprudenţa CEDO.

De asemenea, în ceea ce îl priveşte pe recurentul A., se susţine că nu a săvârşit faptele reţinute de CNCD, astfel că sentinţa atacată este neîntemeiată deoarece curtea de apel a aplicat în mod greşit faptele de discriminare raportat la legislaţia naţională.

Reţine Înalta Curte că prin prezentul demers judiciar, recurenţii-reclamanţi au solicitat anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018 pronunţată de CNCD prin care aceştia au fost sancţionati, solicitând şi daune morale în cuantum de 1 RON.

Prin sesizarea înregistrată sub nr. x/04.04.2018, petentele F., G., H., I. şi J. au solicitat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare săvârşite de C. S.R.L., D., A. şi B., arătând în esenţă că, prin articolul publicat la data de 12.03.2018 pe site-ul www.x.ro, la secţiunea politic, le-a fost lezată grav demnitatea şi au avut parte de un tratament degradant şi umilitor bazat pe faptul că sunt femei şi deţin funcţii de conducere în Partidul L. şi în Guvernul României.

În urma acestei sesizări, pe rolul C.N.C.D. s-a format dosarul nr. x/2018.

Prin Hotărârea nr. 165/24.04.2018, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.R.L., administratorul paginii de internet www.x.ro, D., administrator al S.C. C. S.R.L., B. - O., pagina de internet www.x.ro. şi a constatat că articolul publicat pe pagina de internet www.x.ro, la secţiunea politic, la data de 12.03.2018, încalcă prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 şi constituie o faptă de discriminare directă, instigare la ură pe criteriu de gen şi opţiune politică.

În consecinţă, Colegiul director al C.N.C.D. l-a sancţionat pe recurentul-reclamant A. cu amendă contravenţională în cuantum de 5.000 RON, în calitate de autor al textului, obiect al plângerii, pentru încălcarea art. 2 alin. (1), art. 15 şi art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pe reclamantul B., având calitatea de O. al paginii de internet www.x.ro, pentru încălcarea art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4), art. 15 şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000, a reclamantei S.C. C. S.R.L., societatea comercială care administrează publicaţia www.x.ro, pentru încălcarea art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4), art. 15 şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000 şi pe reclamantul D., în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., societatea comercială care administrează publicaţia www.x.ro, www.x.ro şi a obligat părţile reclamate la publicarea rezumatului hotărârii timp de 20 de zile pe prima pagină a site-ului www.x.ro şi publicarea rezumatului hotărârii în două ziare naţionale.

În mod corect prima instanţă a respins acţiunea astfel promovată.

Faţă de pretinsa neaplicare a normelor Dreptului Uniunii, sau jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat.

A arătat în mod corect instanţa de fond că jurisprudenţa CEDO, invocată de reclamant, este lipsită de relevanţă în cauză, întrucât aceasta reflectă cazuri în care s-a apreciat ca fiind nelegitimă cenzurarea libertăţii de exprimare, al cărei scop este acela de a comunica informaţii şi idei de interes public, pe când, în speţă, afirmaţiile imputate recurentului-reclamant nu au valoarea unei informaţii de interes public, acestea necontribuind la niciun tip de dezbatere publică, capabilă să conducă la un progres al relaţiilor interumane, ci, dimpotrivă, vătămând în mod gratuit demnitatea umană a intimatelor -petente, prin crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa acestora, legat de criteriul de gen şi de convingerile politice ale acestora. Exercitarea libertăţii de exprimare, conform art. 10 alin. (2) din Convenţie Europeană a Drepturilor Omului, "comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecţia moralei sau a reputaţiei altora". Astfel, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, exercitarea sa putând fi îngrădită, pentru protejarea demnităţii persoanei.

De asemenea, în ceea ce priveşte dreptul Uniunii Europene, respectiv aplicarea prioritară a normelor europene, recurenţii nu arată care este motivul pentru care aceste norme ar fi fost încălcate sau neaplicate de către instanţa de fond.

Referitor la recurentul-reclamant A., Înalta Curte apreciază că nu există critică privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci nemulţumirea acestuia faţă de concluzia la care a ajuns prima instanţă analizând materialul probator administrat.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Conform art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

Art. 15 din acelaşi act normativ prevede că Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

În mod corect, cercetând titlul şi conţinutul articolului publicat, Curtea a reţinut că prin articolul în cauză, recurentul-reclamant vatămă demnitatea şi creează o atmosferă ostilă şi ofensatoare la adresa intimatelor-petente de sex feminin şi apartenente ale formaţiunii politice L., întrucât textul se referă la femei în calitatea lor de persoane publice, făcându-se referire la aspecte ce ţin de viaţa lor privată, intimă, într-un limbaj trivial, care depăşeşte limitele libertăţii de exprimare şi limitele suportate de critica la care se supun persoanele publice, încălcând dreptul la demnitate umană a petentelor, prin transmiterea de prejudecăţi de gen în societate.

Argumentele invocate de către acest recurent privesc în exclusivitate starea de fapt şi, în consecinţă, nu pot face obiectul controlului în calea de atac pendinte.

Astfel, recurentul invocă faptul că nu a avut un comportament manifestat în public având caracter de instigare la ura, că obiectivul articolului a fost acela de a atrage atenţia asupra unui paradox consternant.

În ceea ce priveşte intenţia cu care acţionat sau lipsa acesteia, în mod corect prima instanţă a concluzionat că rezultă cu evidenţă că textul articolului are ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa petentelor pe criteriul de gen şi opinie politică, astfel cum prevede art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar elementul material a faptei contravenţionale reţinute, constând în publicarea unui articol pe site-ul www.x.ro, al cărui conţinut a dus la lezarea demnităţii petentelor, se circumscrie laturii obiective a contravenţiei reglementate de dispoziţiiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

În cadrul motivelor invocate, recurentul susţine că dovada bunei-credinţe şi a lipsei vinovăţiei rezidă în aceea că recurentul a retras din proprie iniţiativă articolul în momentul în care a constatat că cititorii interpretează în mod trivial şi batjocoritor conţinutul pamfletului.

Înalta Curte nu poate îmbrăţişa raţionamentul recurentului, retragerea unui articol care a circulat în mediul public nefăcând sub nicio formă dovada lipsei de vinovăţie, ci, cel mult, conştientizarea urmărilor negative pe care le-a produs.

Textul articolului are ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa petentelor pe criteriul de gen şi opinie politică, astfel cum prevede art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar elementul material a faptei contravenţionale reţinute, constând în publicarea unui articol pe site-ul www.x.ro, al cărui conţinut a dus la lezarea demnităţii petentelor, se circumscrie laturii obiective a contravenţiei reglementate de dispoziţiiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Aşadar, fără a relua susţinerile instanţei de fond cu privire la starea de fapt, Înalta Curte constată neîntemeiat recursul sub aceste aspecte.

Neîntemeiat este recursul şi cu privire la greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la încălcarea dreptului la exprimare.

În mod corect prima instanţă a apreciat că jurisprudenţa CEDO, invocată de recurentul-reclamant, reflectă cazuri în care s-a apreciat ca fiind nelegitimă cenzurarea libertăţii de exprimare, al cărei scop este acela de a comunica informaţii şi idei de interes public.

Or, în speţă, afirmaţiile imputate recurentului-reclamant nu au valoarea unei informaţii de interes public, acestea necontribuind la niciun tip de dezbatere publică, capabilă să conducă la un progres al relaţiilor interumane, ci, dimpotrivă, vătămând în mod gratuit demnitatea umană a petentelor, prin crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa acestora, legat de criteriul de gen şi de convingerile politice ale petentelor. Exercitarea libertăţii de exprimare, conform art. 10 alin. (2) din Convenţie Europeană a Drepturilor Omului, "comportă îndatoriri şi responsabilităţi, putând fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecţia moralei sau a reputaţiei altora". Astfel, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, exercitarea sa putând fi îngrădită, pentru protejarea demnităţii persoanei, aşa cum s-a arătat mai sus.

Critica vizând faptul că în mod greşit prima instanţă a apreciat că hotărârea CNCD este motivată este nefondată.

Chiar dacă hotărârea Colegiului Director nu răspunde tuturor argumentelor invocate, acest aspect nu este în măsură să atragă nelegalitatea hotărârii.

Prima instanţă a constatat în mod corect că intimatul- pârât CNCD a motivat hotărârea, chiar dacă succint, din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, puse în discuţia contradictorie a părţilor şi a fondului petiţiei, arătând care sunt considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei, apărările fiind analizate grupat, iar răspunsul putând fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă. Or, CNCD a analizat întrunirea elementelor constitutive ale discriminării, în raport cu fapta de discriminare care a făcut obiectul petiţiei, faţă de a cărei producere au fost acuzaţi toţi reclamanţii, fiind menţionat concret, în cuprinsul hotărârii, aportul fiecărui reclamant la săvârşirea discriminării, din perspectiva rolului fiecărui reclamant. Întrucât s-a constatat că fapta de discriminare există, s-a apreciat cu privire la incidenţa art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar celor arătate de către recurenţi, instanţa de judecată nu a suplinit motivarea deciziei contestate, modalitatea în care au fost arătate argumentele intimatului-pârât putând fi decelate cu ocazia efectuării controlului judecătoresc.

În ceea ce priveşte stabilirea aportul fiecărui recurent, Înalta Curte constată că recurentul- reclamant B. are calitatea de O. al paginii de internet www.x.ro,.

În mod corect Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi prima instanţă au apreciat justificată calitatea procesuală pasivă a acestuia şi au reţinut în sarcina acestuia un comportament pasiv prin faptul că nu a împiedicat postarea articolului defăimător pe pagina de internet a publicaţiei, care, prin efectele lui, a adus atingere demnităţii umane a petentelor prin crearea unei atmosfere ostile, degradante şi umilitoare la adresa acestora, legat de criteriul de gen şi de convingerile politice ale acestora, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care atrag răspunderea contravenţională a reclamantului în condiţiile art. 2 alin. (1) şi (4), art. 15 şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, în calitatea sa de O. al paginii de internet, avea obligaţia de a avea un rol activ în prevenirea efectelor discriminatorii ale materialelor care sunt publicate sub supravegherea acestuia pe site-ul a cărui activitate publicistică o conduce, în scopul preîntâmpinării efectelor lezatorii generate prin articolul publicat sub coordonarea, controlul şi supravegherea cu autoritatea funcţiei acestuia, textul art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 făcând referire la "orice comportament pasiv".

În ceea ce priveşte răspunderea juridică a reclamantei C. S.R.L., în calitate de societate care administrează publicaţia www.x.ro, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că este răspunzătoare pentru textele care apar pe pagina de internet administrată de aceasta.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că, în calitatea sa de administrator al platformei online (site-ul "M."), recurenta-reclamanta avea obligaţia să verifice conţinutul articolelor autorilor cărora le creează asumat, prin punerea la dispoziţie a platformei online, pârghia publicării online a respectivelor articole, astfel încât publicarea acestora să fie aprobată doar în măsura în care corespundeau inclusiv cu normele juridice în materia nediscriminării. Or, prin decizia de a publica articolul în discuţie pe site-ul propriu, C. S.R.L. şi-a însuşit implicit sensul defăimător, ofensator şi degradant.

Înalta Curte îmbrăţişează raţionamentul primei instanţe care a concluzionat în sensul că este în sarcina reclamantei obligaţia implicită de a verifica, cenzura articolele cu un conţinut ilicit sau discriminatoriu, în scopul preîntâmpinării efectelor lezatoare a unor drepturi, precum dreptul la demnitate personală, în contextul promovării articolelor publicate pe platforma online deţinută şi administrată de către reclamantă, necondiţionat de anumite criterii, precum cel de sex sau convingeri/apartenenţă politică.

În consecinţă, recurenta-reclamanta putea şi trebuia să cenzureze sau să modereze publicarea pe site-ul propriu a articolului în discuţie, cu un conţinut degradant, umilitor şi ofensator la adresa persoanelor de sex feminin din cadrul formaţiunii politice în cauză, răspunderea sa juridică de tip contravenţional fiind în mod corect angajată pentru fapta de a publica pe site-ul propriu un articol cu caracter discriminatoriu, necenzurat sau moderat, astfel încât să preîntâmpine lezarea drepturilor unor categorii de persoane. Faptul că articolul în discuţie nu îi aparţine este lipsit de relevanţă juridică, întrucât responsabilităţile recurentei-reclamante, în calitate de deţinător şi administrator al site-ului gazdă, se nasc, sub consecinţa răspunderii juridice, inclusiv faţă de terţii cărora le pune la dispoziţie o platformă online proprie, în scopul publicării unor asemenea articole.

În acord cu concluzia Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte reţine că activitatea de administrare a unor spaţii online, inclusiv din perspectiva deciziei de a publica pe site-ul propriu articole şi chiar comentariile cititorilor, nu poate fi folosită în scopuri contrare ordinii de drept stabilite prin Constituţie şi prin legi speciale, precum cele în domeniul nediscriminării sau în scopuri potrivnice drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

Rolul presei poate fi realizat doar prin exercitarea cu responsabilitate a activităţii de informare, responsabilitate ce implică inclusiv verificarea conţinutului informaţiilor date publicităţii.

Dreptul la libera exprimare este un drept fundamental însă el este supus unor restricţii prevăzute de lege. Aceste limite fac deosebirea între exerciţiul democratic şi exerciţiul abuziv al acestui drept. Or, este responsabilitatea editorului de a cenzura (în condiţiile legii, aşa cum acestea rezultă din interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului conţinutului libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) conţinutul oricărui material remis spre publicare, astfel încât exercitarea dreptului la informare să se circumscrie conţinutului său democratic.

În ceea ce priveşte lipsa culpei recurentului D., în calitate de administrator al societăţii C. S.R.L, în mod corect prima instanţă a concluzionat că acesta, ca organ de conducere şi reprezentant legal al persoanei juridice poartă răspunderea pentru textele apărute pe pagina de internet în cauză. Aceasta derivă din prezumarea culpei personale a administratorului societăţii, rezultată din condiţia de prudenţă pe care trebuie s-o asume administratorul în raport cu obligaţia de a garanta terţilor că cei faţă de care persoana juridică poartă responsabilităţi, prin actele şi faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă F..

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1559 din 23 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.

Cu opinia separată a domnului judecător P. în sensul că:

Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1559 din 23 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de D. şi B. şi anulează Hotărârea CNCD nr. 165/25.04.2018 în ceea ce priveşte sancţionarea cu amendă contravenţională a acestora.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Am formulat opinie separată în cadrul prezentului dosar pentru următoarele considerente:

Achiesând la soluţia pronunţată cu privire la recursul declarat de recurenţii reclamanţi A. şi C. S.R.L., consider că în cauză se impunea admiterea recursului declarat de reclamanţii B. şi D., cu consecinţa rejudecării cauzei, admiterii contestaţiei formulate de aceşti reclamanţi şi anulării hotărârii CNCD nr. 165/25.04.2018, în ceea ce priveşte sancţionarea cu amendă contravenţională a reclamanţilor B. şi D..

Astfel cum rezultă din economia dosarului, prin hotărârea nr. 165/24.04.2018, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.R.L., administratorul paginii de internet www.x.ro, D., administrator al S.C. C. S.R.L., B. - O., pagina de internet www.x.ro. şi a constatat că articolul publicat pe pagina de internet www.x.ro, la secţiunea politic, la data de 12.03.2018(cu conţinutul relevant prezentat la para. 30-33 din hotărâre) încalcă prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000 şi constituie o faptă de discriminare directă, instigare la ură pe criteriu de gen şi opţiune politică.

Împotriva hotărârii nr. 165/24.04.2018 au formulat contestaţie toţi subiecţii sancţionaţi, fiind criticat actul de sancţionare atât din perspectiva greşitei calificări a articolului publicat pe pagina de internet www.x.ro, la secţiunea politic, la data de 12.03.2018, ca fiind discriminator dar şi prin raportare la greşita sancţionare a societăţii precum şi a reclamanţilor B. şi D., aceştia din urmă susţinând, în esenţă, că nu au avut nicio implicare în publicarea articolului incriminat şi nici atribuţii sau mijloace de natură a împiedica publicarea unui anumit articol pe platforma www.x.ro.

Prin sentinţa criticată în prezenta cale de atac, instanţa fondului reţine, în esenţă, că publicarea articolului aflat în discuţie a avut ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa petentelor ce au sesizat CNCD, pe criteriul de gen şi opinie politică, astfel cum prevede art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar elementul material a faptei contravenţionale reţinute, constând în publicarea unui articol pe site-ul www.x.ro, al cărui conţinut a dus la lezarea demnităţii petentelor, se circumscrie laturii obiective a contravenţiei reglementate de dispoziţiiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte chestiunea responsabilităţii pentru publicarea articolului defăimător, instanţa fondului a înlăturat argumentele formulate de reclamanţii B., C. S.R.L. şi D., potrivit cărora hotărârea contestată nu răspunde, în concret, argumentelor prin care aceştia tind să demonstreze că nu au avut nicio participare la publicarea articolului defăimător, astfel că hotărârea este nemotivată sub acest aspect.

Dezlegând aceste apărări, judecătorul fondului a apreciat că pârâtul CNCD a motivat hotărârea, chiar dacă succint, din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, puse în discuţia contradictorie a părţilor şi a fondului petiţiei, arătând care sunt considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei, apărările fiind analizate grupat, iar răspunsul putând fi şi implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă.

Chiar dacă hotărârea Colegiului Director nu răspunde tuturor argumentelor invocate în cererea de chemare în judecată, acest aspect nu este în măsură să atragă nelegalitatea hotărârii, întrucât motivarea nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte.

În continuare, instanţa fondului reţine că, întrucât reclamantul B. are calitatea de O. al paginii de internet www.x.ro, în mod corect Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a apreciat justificată calitatea procesuală pasivă a acestuia şi a reţinut în sarcina reclamantului un comportament pasiv prin faptul că nu a împiedicat postarea articolului defăimător pe pagina de internet a publicaţiei, care, prin efectele lui, a adus atingere demnităţii umane a petentelor prin crearea unei atmosfere ostile, degradante şi umilitoare la adresa acestora, legat de criteriul de gen şi de convingerile politice ale acestora, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care atrag răspunderea contravenţională a reclamantului în condiţiile art. 2 alin. (1) şi (4), art. 15 şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

A apreciat prima instanţă că nu sunt fondate apărările reclamantului B., în sensul că nu avea atribuţii de verificare şi cenzurare a articolelor publicate de către alţi autori din cadrul M., întrucât în calitatea sa de O. al paginii de internet, avea obligaţia de a avea un rol activ în prevenirea efectelor discriminatorii ale materialelor care sunt publicate sub supravegherea acestuia pe site-ul a cărui activitate publicistică o conduce, în scopul preîntâmpinării efectelor lezatorii generate prin articolul publicat sub coordonarea, controlul şi supravegherea cu autoritatea funcţiei acestuia, textul art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 făcând referire la "orice comportament pasiv".

Sub aspectul stabilirii răspunderii reclamantului D., în calitate de administrator al societăţii C. S.R.L., instanţa fondului a apreciat, în acord cu opinia majoritară a membrilor Colegiului director, că poate fi angajată şi răspunderea administratorului pentru textele apărute pe pagina de internet în cauză, ca organ de conducere şi reprezentant legal al persoanei juridice, în legătură cu funcţiile încredinţate, răspunderea derivând din prezumarea culpei personale a administratorului societăţii, rezultată din condiţia de prudenţă pe care trebuie s-o asume administratorul în raport cu obligaţia de a garanta terţilor că cei faţă de care persoana juridică poartă responsabilităţi, prin actele şi faptele lor, nu le vor cauza prejudicii. Prin urmare, instanţa apreciază că se poate reţine şi în sarcina reclamantului D., un comportament discriminatoriu în forma prevăzută de art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, constat că este fondată critica recurenţilor reclamanţi B. şi D., întrucât nici hotărârea CNCD şi nici sentinţa atacată nu oferă argumente convingătoare, de natură a susţine angajarea răspunderii contravenţionale a acestor reclamanţi pentru faptul publicării articolului ce a făcut obiectul analizei CNCD.

În acest sens, pornind de la premisa că răspunderea angajată în baza art. 15 din O.G. nr. 137/2000 este una de natură contravenţională şi prin urmare personală, revenea în sarcina autorităţii pârâte de a stabili dar şi a primei instanţe obligaţia de a verifica, în concret, din perspectiva elementului material al faptei contravenţionale, participarea recurenţilor reclamanţi la săvârşirea faptei, aceasta presupunând fie relevarea elementului comisiv(demonstrat, de altfel, în privinţa autorului textului şi al societăţii, în calitate de persoană deţinătoare a platformei care a mijlocit publicarea articolului ofensator) fie relevarea elementului omisiv, constând în neîndeplinirea obligaţiilor subsumate prevenirii publicării unor articole cu conţinut discriminator.

Această din urmă teză ar fi presupus indicarea, în concret, a temeiului în baza căruia fiecare din recurenţii reclamanţi B. şi D. ar fi avut cel puţin îndrituirea, dacă nu obligaţia, de a verifica, a priori, conţinutul articolelor ce urmează a fi transmise spre publicare, or, se observă că nici autoritatea pârâtă şi nici instanţa fondului nu au precizat, în concret, care este izvorul unei atare prerogative de filtrare a conţinutului editorial, pentru că numai în prezenţa stabilirii existenţei unei atare prerogative poate fi angajată răspunderea pentru neexercitarea ei.

În acest plan de analiză, se observă că motivele pentru care autoritatea pârâtă a dispus sancţionarea reclamantului B., sunt prezentate exclusiv în dispozitivul hotărârii, arătându-se că în calitatea de "O." al paginii de internet www.x.ro,"a avut un comportament pasiv şi nu a împiedicat postarea articolului pe pagina de internet". De asemenea, concluzionează CNCD în sensul că "reclamatul, având în vedere funcţia sa, avea obligaţia de a împiedica postarea unui astfel de articol".

Nu precizează însă nici autoritatea pârâtă şi nici instanţa fondului, ale cărei considerente pe marginea responsabilităţii reclamantului B. nu reprezintă altceva decât o preluare necritică a argumentelor pârâtei, care este izvorul obligaţiei directorului executiv de a verifica, a priori, toate articolele ce urmau a fi publicate şi de a le cenzura pe cele cu conţinut defăimător.

O atare obligaţie trebuie să rezulte fie din atribuţiile menţionate în fişa postului funcţiei respective fie din chiar dispoziţii legale, or nici fişa postului reclamantului B. nu a fost examinată şi cu atât mai puţin evidenţiate atribuţii de genul celor pretins încălcate, după cum nu a fost individualizată nici dispoziţia legală care ar fi impus reclamantului exercitarea unui veritabil drept de cenzură.

Şi în privinţa administratorului D., CNCD a motivat soluţia de angajare a răspunderii contravenţionale tot în dispozitivul hotărârii, unde se arată că, în majoritate, membrii Consiliului "au reţinut şi răspunderea administratorului pentru textele apărute pe pagina de internet în cauză".

În acest context, judecătorul fondului a apreciat că poate fi angajată şi răspunderea administratorului pentru textele apărute pe pagina de internet în cauză, ca organ de conducere şi reprezentant legal al persoanei juridice, în legătură cu funcţiile încredinţate, răspunderea derivând din prezumarea culpei personale a administratorului societăţii, rezultată din condiţia de prudenţă pe care trebuie s-o asume administratorul în raport cu obligaţia de a garanta terţilor că cei faţă de care persoana juridică poartă responsabilităţi, prin actele şi faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste.

Fiind valabile considerentele pe care le-am prezenta anterior în privinţa recurentului reclamant B., în sensul că o neîndeplinire a prerogativei de verificare a textelor propuse spre publicare nu poate fi reţinută fără identificarea, în prealabil, a sediului contractual sau legal al acelei obligaţii, consider că nici calitatea de administrator al societăţii comerciale nu este suficientă pentru a angaja răspunderea contravenţională în raport de conţinutul defăimător al unui articol publicat de societatea administrată.

În contextul în care nici din cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale nu rezultă o obligaţie în sarcina administratorului de a verifica, a priori, conţinutul articolelor propuse spre publicare, apreciez că în mod greşit a fost angajată, în cauză răspunderea contravenţională a recurentului D..

Faţă de aceste considerente, apreciez că se impunea admiterea recursului declarat de reclamanţii B. şi D., cu consecinţa rejudecării cauzei, admiterii contestaţiei formulate de aceşti reclamanţi şi anulării hotărârii CNCD nr. 165/25.04.2018, în ceea ce priveşte sancţionarea cu amendă contravenţională a acestora.