Incompatibility of local councilor with municipal employment and validity of integrity agency data collection under EU data protection law

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data 5.06.2020 iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, cu dosar nr. x/2020 reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/12.05.2020 emis de ANI şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 3842 din 8.09.2020, Tribunalul Bucureşti, după admiterea excepţiei necompetenţei de soluţionare a cauzei a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

La data de 5.06.2020 reclamantul a formulat cerere şi la Curtea de Apel Alba Iulia, sub dosar nr. x/2020, prin care a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/12.05.2020 emis de ANI şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

S-a invocat litispendenţa, conform prevederilor art. 138 alin. (1) C. proc. civ., iar la termenul din 9.12.2020, Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 138 C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 120/2021 din 2 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate, având ca obiect anularea raportului de evaluare din data de 12.05.2020 înregistrat sub nr. x/12.05.2020, emis de Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva a sentinţei nr. 120/2021 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei să se admită contestaţia şi să se anuleze raportul de evaluare nr. x/12.05.2020, emis de Intimata-Pârâtă ANI, precum şi obligarea Intimatei-pârâte ANI la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, s-a susţinut că la data de 30.06.2016, recurentul-reclamant A. a fost ales în funcţia de consilier local în cadrul consiliului local al comunei Mogoş, Jud. Alba, conform Hotărârii nr. 45/0.06.2016 a Consiliului Local Mogoş, jud. Alba.

La data de 12.05.2020, Intimata-pârâta ANI a emis Raportului de evaluare nr. x/14.12.2016, prin care se reţine că Recurentul-reclamant ar fi încălcat dispoziţiile art. 88 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003, "întrucât simultan cu calitatea de consilier local în cadrul Consiliului Local al Comunei Mogoş, exercită şi funcţia de agent de turism, angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu de specialitate al Primarului Comunei Mogoş".

Curtea de Apel Alba Iulia, prin sentinţa nr. 120 din 02.06.2021, a respins Contestaţia formulată de Recurentul-reclamantul A. împotriva raportului de evaluare.

Referitor la starea de incompatibilitate reţinută de ANI cu privire la deţinerea calităţii de angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al Primarului Comunei Mogoş pe postul de agent de turism, sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează starea de incompatibilitate, având în vedere că fapta imputabilă Recurentului-reclamant nu există.

În mod evident, faptul că Recurentul-reclamant ocupa postul de agent de turism nu are şi nu poate avea nicio influenţă în ceea ce priveşte exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice de consilier local.

Or, situaţiile de incompatibilitate menţionate de Legea nr. 161/2003 în ceea ce-i priveşte pe aleşii locali au raţiunea apărării ordinii publice şi a unor valori indispensabile într-un stat de drept, care constau în înlăturarea riscului ca titularul unei funcţii publice, care ar deţine şi o altă funcţie publică de decizie la o entitate publică sau privată, să nu îşi exercite funcţia publică pentru a obţine avantaje din această a doua funcţie şi, astfel, să altereze climatul de onestitate şi responsabilitate în care trebuie exercitată funcţia publică.

Astfel, solicită instanţei de control judiciar să aibă în vedere situaţia concretă prezentată şi pe cale de consecinţă să dispună anularea raportului de evaluare contestat, aceasta fiind singura soluţie care să corespundă scopului legii şi anume de asigurare a imparţialităţii, protejare a interesului social şi evitare a conflictului de interese.

În susţinerea acestui motiv de recurs invocă jurisprudenţa CCR:

"potrivit jurisprudenţei Curţii, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanţei judecătoreşti, care, cu prilejul soluţionării acţiunii formulate împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, analizează particularităţile fiecărei speţe, în lumina dispoziţiilor legale incidente în materie, astfel încât soluţia pronunţată să corespundă scopului legii de asigurare a imparţialităţii, protejare a interesului social şi evitare a conflictului de interese" (Decizia nr. 167/2015, Decizia nr. 114/2016, Decizia nr. 774/2016, Decizie nr. 333/2019)".

Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a apreciat în mod eronat, prin aplicare greşită a legii, că actele efectuate de Intimata-pârâta Agenţia Naţională de Integritate - ANI în lucrarea nr. x/14.12.2016, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/12.05.2020, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal, deşi acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13, alin. (2) din Legea 176/2010 (acest aspect se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată fără a avea în vedere garanţia procedurală instituită de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfăşurare a evaluării ANI în privinţa stării de incompatibilitate, împărţind-o în două etape: înainte şi respectiv după informarea persoanei evaluate.

Cu privire la sancţiunea ce se aplică nerespectării de către ANI în decursul procedurii de evaluare a condiţiilor instituite de articolele legale evocate anterior, alin. (2) al aceluiaşi articol, 13, prevede şi sancţiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmeşte acte pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată şi informată. Potrivit legii, toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

Arătă instanţei de control judiciar că în prezenta speţă, în cadrul lucrării nr. x/14.12.2016, finalizată prin Raportul de evaluare nr. x/12.05.2020, Intimata-pârâta ANI a transmis adresa prin care îl invita pe Recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 11.02.2020 (pag. 2 din Raportul contestat).

Aşa cum chiar Intimata-pârâta ANI precizează în cuprinsul Raportului contestat, aceasta a solicitat şi recepţionat date şi informaţii cu privire la Recurentul-reclamant înainte de această dată, după cum urmează".

Primăria Comunei Mogoş, Judeţul Alba care a transmis date şi informaţii prin adresele nr. x/07.02.2017 şi nr. y/21.06.2019;

- Oficiul Naţional al Registrului Comerţului care a transmis date şi informaţii prin adresa nr. x/29.08.2017;

- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba care a transmis date şi informaţii prin adresa nr. x/22.05.2018.

Interpretarea instanţei de fond conform căreia inspectorul de integritate în cadrul activităţii de evaluare solicită orice informaţii necesare de la orice instituţie, autoritate publică, persoană juridică de drept public sau privat, duce în mod automat la lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea 176/2010, acestea nemaiputând fi aplicate deloc în situaţia evaluării conflictelor de interese sau al incompatibilităţilor. Or în acest mod, raţionamentul instanţei de fond încalcă în mod flagrant principiul general de drept Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Dintr-o altă perspectivă, informaţiile solicitate şi recepţionate de către Intimata-pârâtă ANI nu se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 554/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, aşa cum eronat reţine instanţa de fond.

Art. 2 din Legea nr. 554/2001 reglementează expres noţiunile de informaţii de interes public respectiv informaţii de interes personal după cum urmează:

• b) prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei;

• c) prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă;

În concluzie, în prezenta speţă interpretarea corectă a dispoziţiilor legale care reglementează procedura evaluării stării de incompatibilitate este cea data de Recurentul-reclamant A. şi anume că pentru obţinerea oricăror informaţii personale/nepublice era necesară informarea prealabilă şi invitarea Recurentului-reclamant să formuleze un punct de vedere.

Informaţiile obţinute de către Intimata-Pârâta ANI referitoare la Recurentul-reclamant A. au fost obţinute fără informarea şi invitarea Recurentului-reclamant să formuleze un punct de vedere, motiv pentru care se impune anularea Raportului de evaluare.

Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara (art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.).

Procedura de evaluare a incompatibilităţilor, prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara şi alţii.

În consecinţă, solicită instanţei naţionale de recurs să facă aplicarea principiilor efectului direct şi efectului util al dreptului Uniunii Europene şi să lipsească de efecte juridice această procedură şi, drept urmare, să caseze sentinţa recurată şi, în rejudecare, să anuleze Raportul ANI emis în urma desfăşurării procedurii lipsite de efecte juridice ca fiind nelegal, lipsit de efecte juridice.

În soluţionarea acestui motiv de nelegalitate invocat de recurentul-reclamant, prima instanţă se limitează la a face o prezentare a Hotărârii din cauza C-201/14 Bara şi la a enunţa mai multe articole din Legea 176/2010 pentru ca ulterior să concluzioneze:

"datele sunt strânse de instituţia competentă, conform prevederilor legale, pentru a se stabili situaţia averii pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor persoanelor care fac obiectul prezentei legi".

În mod evident, din această privinţă sentinţa recurată nu este motivată, reţinerile Instanţei de fond fiind simple afirmaţii din care nu rezultă un raţionament juridic. Mai mult, afirmaţia primei instanţe este greşită

Aşa cum se reţine in cuprinsul Raportului contestat, în scopul soluţionării lucrării, ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce-l vizează pe recurentul-reclamant de la Primăria Comunei Mogoş - Judeţul Alba, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba (după cum se menţionează la pag. 3 din Raportul de evaluare contestat). Drept urmare, hotărârea Curţii din hotărârea în Cauza Bara se aplică şi în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităţilor solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a incompatibilităţii.

În consecinţă, solicită instanţei să facă aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene şi să constate că procedura de evaluare a stării de incompatibilităţii, desfăşurată în temeiul prevederile art. 15 şi 20 din Legea 176/2010 în ceea ce-l priveşte pe Intimatul-reclamant, contravine dreptului UE în materia protecţiei datelor cu caracter personal şi, în consecinţă, nu poate produce efecte juridice.

Drept urmare, aceeaşi sancţiune - lipsirea de efecte juridice - loveşte şi actele subsecvente încheiate în cadrul aceleiaşi proceduri, inclusiv Raportul încheiat la finalizarea procedurii şi contestat în prezenta cauză, în baza principiului general de drept potrivit căruia nulitatea actului iniţial atrage nulitatea actului subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis). Sens în care se impune casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, anularea Raportului contestat, dat fiind că acesta este nelegal, fiind lipsit de bază legală.

Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, având în vedere identitatea problemei de drept care se pune în prezenta cauză cu cea din Cauza Bara, în acea cauză fiind anulat actul administrativ emis cu încălcarea dispoziţiilor din dreptul UE privind datele cu caracter personal.

Soluţia care solicită să fie pronunţată în prezenta cauză -anularea actului administrativ emis cu încălcarea legislaţiei UE privind datele cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată prin Hotărârea Bara - a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 2041/17.05.2018 a respins recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 64 din 14.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

În consecinţă, sentinţa Curţii de Apel Cluj, prin care s-a anulat protocolul dintre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, pentru că încălca dreptul UE, aşa cum a stabilit CJUE prin Hotărârea Bara, a fost menţinută de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Or, cetăţeanul european A. are aceleaşi drepturi ca şi cetăţeanul european Bara, şi anume acela de a fi anulat actul administrativ emis cu încălcarea legislaţiei UE privind datele cu caracter personal.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi pe toate textele de lege invocate în cuprinsul prezentului recurs.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări:

1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate - ANI, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, şi articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?

2. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

3. Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

5. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

Primordial, Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 267 alin. (1) lit. b) TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar "cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii".

Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune" iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."

Totuşi, potrivit unei practici constante a CJUE (cauza CILFIT, C-283/81), instanţa naţională nu are această obligaţie dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

- dacă se stabileşte că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecăţii;

- dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE;

- dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Teoria actului clar).

Înalta Curte observă că Dreptul UE a asimilat Convenţia (CEDO) precum şi întreaga Cartă a drepturilor omului dar şi că România le-a încorporat în ordinea juridică internă.

Înalta Curte consideră necesar a prezenta, în esenţă, şi recomandările Curţii europene de justiţie (Recomandări în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare 2019/C 380/01 pct. 3 din Introducere), conform cărora:

"Competenţa Curţii de a se pronunţa cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la iniţiativa exclusivă a instanţelor naţionale, indiferent de împrejurarea dacă părţile din litigiul principal şi-au exprimat sau nu şi-au exprimat dorinţa cu privire la o sesizare a Curţii. Întrucât este chemată să îşi asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată, instanţa naţională sesizată cu soluţionarea unui litigiu - şi numai ea - este cea care are competenţa să aprecieze, luând în considerare particularităţile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii."

În privinţa obiectului şi întinderii cererii de decizie preliminară, se recomandă la pct. 8: "Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal." iar pct. 9 cere instanţei de trimitere să identifice cu precizie dispoziţiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată sau a căror validitate este pusă în discuţie.

Pct. 26 subliniază rolul pe care Curtea îl are în cadrul procedurii preliminare, şi anume acela de a contribui la administrarea efectivă a justiţiei în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice.

În ceea ce priveşte trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pct. 10 relevă faptul că "este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispoziţiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deşi ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuşi necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar şi neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispoziţiile cartei eventual invocate de instanţa de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competenţe."

Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că, pe această cale, nu fixează reguli procedurale naţionale, ci enunţă exigenţele dreptului UE care trebuie satisfăcute confirmând constant principiul autonomiei instituţionale a Statelor membre în materie de organizare judiciară şi de drept procedural:

"în absenţa reglementării comunitare, aparţine ordinii juridice interne a fiecărui Stat membru de a stabili jurisdicţiile competente, modalităţile de acţiune în justiţie şi procedurile destinate să asigure protecţia drepturilor justiţiabililor, ca efect al dreptului comunitar" (CJUE hot. Mireco/10.07.1980).

Aplicând aceste recomandări, principii şi jurisprudenţă CJUE în speţă, Înalta Curte reţine că prezentul recurs poartă asupra unor chestiuni pentru care răspunsul la cele 5 întrebări nu este relevant, după cum urmează:

Se constată că, exceptând-o pe prima, întrebările propuse exced limitelor recursului, în cadrul căruia va fi cercetată legalitatea sentinţei numai din perspectiva interpretării şi aplicării prevederilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi ale dispoziţiilor art. 96 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Or, oricare ar fi răspunsul instanţei europene la chestiunile preliminare sesizate de intimată, acesta nu ar putea influenţa soluţia instanţei de recurs în privinţa recursului formulat.

Cât priveşte prima întrebare, recurenta reclamantă se interesează dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios administrativ ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.

Ar rezulta că recurenta reclamantă are o îndoială cu privire la independenţa şi imparţialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.

Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de reclamantă argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanţa de recurs şi nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.

Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă impusă de art. 19 alin. (1) TUE.

În plus, trebuie observat faptul că recurenta nu invocă chestiuni în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea dreptului Uniunii, nu la analiza conformităţii dreptului naţional cu dreptul UE.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare va fi respinsă, dată fiind lipsa unei legături concrete cu obiectul prezentului recurs şi a caracterului util al răspunsului pentru soluţionarea sa.

Cu privire la cererea de aviz consultativ CEDO

Recurenta solicită sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului:

1. Procedura de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate desfăşurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislaţiei naţionale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii?

2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a situaţiilor de incompatibilitate i se aplică principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor?

3. Sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unei situaţii de incompatibilitate este compatibilă cu principiul proporţionalităţii şi pedepselor (art. 3, 6 şi 7 CEDO)?

4. Imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancţiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerinţă nejustificată/disproporţionată a dreptului de acces la justiţie/la o cale de atac efectivă şi astfel contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie?

În susţinerea acestei cereri, recurenta arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudenţe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum şi al degrevării instanţei europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenţie, ratificat şi de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022).

Raportat la dosarul cauzei, cu privire la primele două chestiuni de principiu, subliniază că domeniul incompatibilităţilor este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - conflictul de interese cât şi prin gravitatea sancţiunilor aplicabile, că potrivit unei jurisprudenţe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului naţional (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracţiuni, ci şi unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcţie de alte două criterii alternative, aşa cum a decis Curtea în Cauza Engel ş.a. c. Olandei: natura abaterii şi natura şi gravitatea sancţiunii şi că, referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conţinutul art. 25 din Legea 176/2010, aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancţiunea principală a eliberării din funcţie, cât şi sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţie publică electorală timp de 3 ani.

Analizând criteriile naturii penale a sancţiunii, concluzionează că abaterea administrativă a conflictelor de interese prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 este de natură penală, iar procedura de evaluare a conflictelor de interese este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Prin raportare la jurisprudenţa naţională, consideră că se impune emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, Curtea EDO fiind singura în măsură să stabilească în concret.

Cu privire la aplicarea principiului proporţionalităţii sancţiunilor şi pedepselor în materia incompatibilităţilor şi conformitatea interdicţiei exercitării de funcţii alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi şi principii garantate de Convenţie (art. 3, 6 şi 7), cu trimitere la cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09, 130/10 şi 3896/10, punctul 835 şi 1026, concluzionează că principiul proporţionalităţii impune, pe de o parte, ca sancţiunea aplicată să corespundă gravităţii încălcării şi, pe de altă parte, ca la determinarea sancţiunii, precum şi la stabilirea cuantumului sancţiunii să se ţină seama de împrejurările individuale ale speţei. Or, aceste aspecte al proporţionalităţii sunt încălcate de sancţiunea interdicţiei privind ocuparea oricărei funcţii alese prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Cu privire la imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicţiei de a mai ocupa funcţii publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, susţine că aceasta contravine cerinţelor prevăzute de art. 13 din Convenţie şi consideră că recurenta B. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunţarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenţia sa (respectiv analiza interdicţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporţionalităţii). O eventuală soluţie de respingere a recursului formulat de Recurenta-reclamantă C. atrage în mod automat aplicarea sancţiunii interdicţiei de 3 ani în temeiul legii, ope legis, fiind exclusă o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancţiuni. Caracterul ope legis, al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicţii (sancţiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 2 alin. (1) Legea nr. 173 din 8 iunie 2022, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau la protocoalelor la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării hotărârii:

a) în materie civilă, când este investită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept..." .

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate a cererii de aviz consultativ al CEDO:

i) existenţa unei cauze în materie civilă, aflată în curs de judecată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;

iii) solicitarea să privească chestiuni de principiu de interpretare ori aplicare a drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la aceasta;

iv) soluţionarea cauze (ori doar anumite aspecte ale acesteia) să depindă de chestiunea de principiu a cărei lămurire se cere.

În plus, din modul de redactare a textului de lege rezultă că solicitarea avizului consultativ este o chestiune lăsată la libera apreciere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind obligatoriu.

Dacă primele condiţii sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar solicitarea recurentei priveşte, la nivel de aparenţă, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reţine, că ultima condiţie nu este îndeplinită.

Raportat la motivul de recurs şi argumentele ce îl susţin, aplicarea sau nu a principiului proporţionalităţii sancţiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs.

În consecinţă, în contextul arătat, limitele învestirii Înaltei Curţi şi motivele recursului formulat de reclamantă în termen legal, obligă instanţa de recurs, conform art. 477 din C. proc. civ. (aplicabil şi în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ.), să dezlege numai chestiunea existenţei stării de incompatibilitate din perspectiva evoluţiei legislaţiei aplicabile şi a legalităţii procedurii de desfăşurare a evaluării ANI şi aplicarea legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu carater personal.

Chestiunea naturii abaterii şi sancţiunii ori modalitatea aplicării sancţiunii nu au fost contestate de reclamantă prin cererea de recurs.

Mai mult, în consens cu poziţia intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că obiectul judecăţii este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancţiuni ci doar se constată existenţa stării de incompatibilitate, sancţiunea fiind aplicată, ulterior, în situaţia rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituţia din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, aşa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Numai în cazul reţinerii unei abateri şi aplicării unei sancţiuni, actul de sancţionare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalităţii de către instanţa de judecată, cale pe care pot fi ridicate şi pot fi soluţionate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii şi sancţiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de trei ani.

Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curţi, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanţei de recurs, motiv pentru care cererea recurentei va fi respinsă.

Asupra fondului cererii de recurs promovate

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în susţinerea recursului, Înalta Curte precizează că acesta este incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate şi nu de netemeinicie ale hotărârii judecătoreşti.

Aşadar, criticile de netemeinicie a hotărârii, respectiv, cele care vizează situaţia de fapt, nu pot face obiectul recursului, după cum s-a reţinut în cele de mai sus.

Cel de-al optulea motiv de recurs presupune faptul că, fie instanţa de fond nu a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie a recurs la aceste texte, însă le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, ori le-a aplicat greşit. în toate cazurile, pentru a constitui un motiv de recurs încălcarea sau aplicarea greşită a normei de drept material trebuie să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate, în caz contrar recurentul neputând justifica o vătămare de natură a impune casare deciziei.

Recurentul susţine din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material, faptul că sentinţa este dată cu aplicarea greşită a normelor care reglementează starea de incompatibilitate, deoarece fapta imputată acestuia nu există.

Reţine Înalta Curte că prin raportul de evaluare care face obiectul dosarului de faţă, s-a reţinut că recurentul-reclamant ar fi încălcat dispoziţiile art. 88, alin. (1), lit. c) din Lg nr. 161/2003, "întrucât, simultan cu calitatea de consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Mogoş, exercită şi funcţia de agent de turism, angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu de specialitate al Primarului comunei Mogoş.

Înalta Curte nu poate îmbrăţişa raţionamentul recurentului, în sensul că fapta imputată acestuia nu există.

Astfel, rezultă din actele dosarului că prin dispoziţia Primarului nr. 62 din21.09.2015, recurentul-reclamant a fost angajat în aparatul de specialitate al Primarului comunei Mogoş pe postul de agent de turism pe o durată de 5 ani, în perioada 21.09.2015-21.09.2020.

La data de 30.06.2016, prin HCL nr. 45, a fost validat mandatul recurentului-reclamant de consilier local al comunei Mogoş pentru perioada 2016-2020.

Conform dispoziţiilor art. 88, alin1 lit. c) din Legea nr. 161/2003, funcţia de consilier local este incompatibilă cu calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliul local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean, ori al prefecturii din judeţul respectiv.

Aşadar, este corectă concluzia la care s-a oprit instanţa de fond, respectiv aceea că, începând cu data de 30.06.2016, recurentul, având simultan funcţia de consilier local şi calitatea de angajat cu contract de muncă individual în aparatul propriu al consiliului, se afla în stare de incompatibilitate.

Întrebările din cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că un agent de turism nu poate comite fapte de corupţie pentru că are alte atribuţii, pot primi numai răspunsul evident. Legiuitorul a interzis ocuparea simultană a celor două funcţii, fără a condiţiona in alt fel existenţa stării de incompatibilitate.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în sensul că revine instanţei stabilirea în concret a stării de incompatibilitate, Înalta Curte apreciază că nu este nicio contradicţie cu deciziile instanţei constituţionale.

Instanţa de judecată a apreciat cu privire la starea de incompatibilitate a recurentului-reclamant şi, în urma acestei analize a stabilit că este incompatibil.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a instanţei de fond a dispoziţiilor legale, în sensul că a apreciat că actele efectuate de intimată sunt legale, Înalta Curte nu îmbrăţişează raţionamentul recurentului-reclamant.

Susţine acesta, în esenţă, că numai după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date sau informaţii care nu sunt publice.

În mod corect instanţa de fond a respins solicitarea de constatare a nulităţii absolute a raportului faţă de împrejurarea că inspectorul de integritate a folosit şi date care nu sunt publice înainte de invitarea persoanei evaluate de a formula un punct de vedere.

Fără a relua susţinerile primei instanţe, Înalta Curte împărtăşeşte concluzia că raportul nu este afectat de nulitate deoarece prevederile legale au fost în mod corect aplicate.

Astfel, recurentul a fost informat prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, la data de 13.03.2017, în sensul că a fost declanşată procedura de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese în ceea ce îl priveşte.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, actele solicitate de către ANI, respectiv, adresele Primăriei Mogoş din 29.08.2017 şi 21.06.2019, adresa x din 29.08.2019, adresa AJFP Alba din 22.05.2018, sunt ulterioare acestei date.

În plus faţă de aceasta, acestea constituie informaţii publice, astfel că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 13 din Lg. 176/2010.

Un alt motiv de recurs vizează aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal interpretată în cauza C-201/14 Bara.

Înalta Curte împărtăşeşte şi în acest caz argumentaţia Curţii de Apel Alba Iulia.

Efectuând propria analiză, Înalta Curte constată că, în esenţă, recurentul a invocat faptul că procedura de evaluare a incompatibilităţii, prevăzută de Legea nr. 176/2010, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Smaranda Bara şi alţii.

Înalta Curte constată că, în cauza amintită, reclamanţii din litigiul principal au sesizat instanţa naţională cu o acţiune prin care au contestat legalitatea transferului efectuat de către o autoritate a administraţiei publice a statului a unor date fiscale cu caracter personal în vederea prelucrării lor de către o altă autoritate a administraţiei publice (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - ANAF şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate - CNAS). Aceştia au susţinut că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menţionate au fost transmise şi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate iniţial către ANAF, fără consimţământul lor expres şi fără informarea lor prealabilă.

Din decizia de trimitere, reiese că entităţile publice sunt abilitate, în temeiul Legii nr. 95/2006, să transmită date cu caracter personal caselor de asigurări de sănătate pentru a le permite acestora din urmă să stabilească calitatea de asigurat a persoanelor vizate. Instanţa de trimitere a urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS necesita informarea prealabilă a persoanelor vizate în ceea ce priveşte identitatea operatorului şi scopul în care au fost transmise aceste date.

În această cauză, Curtea Europeană a reţinut faptul că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Or, în ceea ce priveşte situaţia recurentului, Înalta Curte constată că Agenţia Naţională de Integritate a demarat procedura evaluării, urmând paşii procedurali impuşi de Legea nr. 176/2010, lege specială în materie, inclusiv în privinţa informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancţiunea fiind prevăzută expres.

Astfel, recurentul a fost informat despre declanşarea activităţii de evaluare, care presupune culegerea de date cu caracter personal referitoare la posibile activităţi/funcţii incompatibile, prin adresa nr. x/13.03.2017, fiind înştiinţat şi de faptul că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat, precum şi să depună un punct de vedere.

Faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 176/2070 conţine prevederi exprese în acest sens, informarea persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorie pentru legalitatea raportului de evaluare. Ca urmare, nu se poate reţine aplicabilitatea directă a normei unionale, atâta timp cât în legislaţia naţională există normă expresă care reglementează respectiva situaţie.

Trebuie făcută distincţia între actul administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) şi actul normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (Legea nr. 176/2010). Transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conţinutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, prin protocol fiind reglementate doar procedurile administrative pe care această transmitere le implică. Situaţia este semnificativ diferită faţă de cea din cauza Bara, în care normele erau cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorităţi publice centrale.

Pe de altă parte, esenţa celor statuate prin hotărârea din cauza Bara a fost aceea că: pe de o parte, definiţia informaţiilor transmisibile şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul protocolului, care nu fusese publicat oficial; pe de altă parte, CNAS nu a oferit reclamanţilor din litigiul principal informaţiile prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c) din directivă, respectiv identitatea operatorului, scopul prelucrării, orice alte informaţii suplimentare necesare pentru a asigura o prelucrare corectă a datelor (respectiv categoriile de date în cauză şi existenţa dreptului de acces la datele care o privesc şi de rectificare a datelor cu caracter personal).

În esenţă, s-a reţinut că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Or, ceea ce face diferenţa de esenţă între prev. art. 315 din Legea nr. 95/2006 şi art. 15 din Legea nr. 176/2010 este reglementarea specifică din ultimul act normativ, care prevede în conţinutul art. 13 următoarele:

"(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută."

O asemenea prevedere referitoare la informarea persoanei controlate nu exista în conţinutul Legii nr. 95/2006. În plus, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 asigură o mai mare detaliere a informaţiilor şi a modului de transmitere a acestora, comparativ cu textul art. 315 din Legea nr. 95/2006.

Ca urmare, nu se regăseşte ipoteza identică din contextul pronunţării hotărârii în Cauza C-201/14, pentru a fi transpuse direct considerentele acesteia în cauza de faţă, motivul de recurs fiind şi nefondat.

În consecinţă, constatând că nu este incident motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ca inadmisibilă.

Respinge cererea de solicitare a avizului consultativ al Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 120/2021 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.