Whether failure of other religious communities to request equivalent pandemic exemptions negates a state's duty of equal treatment in discriminating against Orthodox believers under anti-discrimination law

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, A., B., C. şi D., solicitând anularea Hotărârii nr. 684 din 30 septembrie 2020 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. în dosarul nr. x/2020 conexat cu dosarele nr. x/2020, y/2020 şi 357/2020.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1221 din 16 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul B..

A admis acţiunea formulată de către reclamantul Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, A., B., D. şi C..

A dispus anularea Hotărârii nr. 684 din 30 septembrie 2020 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. în dosarul nr. x/2020 conexat cu dosarele nr. x/2020, y/2020 şi 357/2020.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva a sentinţei nr. 1221 din 16 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi D..

1. Recurenta-pârâtă D. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În privinţa aplicării art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că, în primul rând, fundaţia a depus întâmpinare şi concluzii scrise la dosarul cauzei, iar sentinţa primei instanţe nici nu menţionează aceste fapte, în consecinţă nici nu combată argumentaţia din cele două înscrisuri. Astfel a fost încălcat dreptul nostru la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din C. proc. civ.. Pentru susţinerea acestui punct de vedere face referire la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, în concret la cazul Albina vs. România. în decizia dată de către CEDO în acel caz aceasta a precizat următoarele:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa." în continuare arată că cererea MAI de a anula Hotărârea CNCD nr. 684/2020 a fost admisă de către Curtea de Apel pe motiv că aceasta nu a încălcat prevederile art. 2. alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (adică nu a discriminat), deoarece cetăţenii români aparţinând cultului ortodox şi cei aparţinând altor culte nu erau în situaţie comparabilă.

Conform art. 8 alin. (2) din C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor". Studiind cu atenţie cererea care face obiectul acestui dosar putem constata, că MAI a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 684/2020 pentru că în opinia lui nu a discriminat (adică nu a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000).

Este însă de remarcat, că în petiţia adresată CNCD noi am reclamat încălcarea prevederilor art. 2. alin. (1) si alin. (41 din O.G. nr. 137/2000, în Hotărârea nr. 684/2000 CNCD a constatat că MAI a încălcat ambele prevederi şi în baza acelei constatări a sancţionat MAI. Iar de vreme ce în acest dosar MAI nu a solicitat nimic cu privire la încălcarea art. 2. alin. (4), aceasta - în mod corect, cu respectarea art. 8 alin. (2) din Cod - nu a fost cercetată de loc de către prima instanţă.

Or este evident, că Hotărârea CNCD nr. 684/2000 putea fi anulată de către instanţă numai în cazul în care aceasta ar fi cercetat încălcarea ambelor prevederi din O.G. nr. 137/2000 şi ar fi constat că acelea nu au fost încălcate. Cum acest lucru nu a fost solicitat de către MAI, prima instanţă putea constata (eronat, cum vom demonstra mai jos) că MAI nu a discriminat, dar ar fi trebuit să refuze anularea Hotărârii CNCD nr. 684/2020, pentru că rămânea valabilă încălcarea de către MAI a prevederilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Cum acestea nu s-au întâmplat, anularea Hotărârii în cauză s-a făcut cu încălcarea gravă a C. proc. civ.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că prima instanţă a îmbrăţişat punctul de vedere al MAI conform căreia numai atunci ar fi existat discriminare dacă şi conducătorii celorlalte culte ar fi solicitat tratamentul aplicat cultului ortodox şi MAI ar fi refuzat lor acest lucru.

Aceasta este un raţionament în mod evident greşit, având în vedere următoarele:

Este un fapt care nu se poate nega, că credincioşii ortodocşi au sărbătorit Pastele în alte condiţii decât cetăţenii care aparţin altor culte. Pentru exemplificare este suficient să amintim punctul 6 din acord, în baza căreia în noaptea de înviere sfânta lumină a fost distribuită în spitale de către cadrele MAI, cea ce nu s-a întâmplat în cazul celorlalte culte.

La fel este un fapt, că acele tratamente diferenţiate au însemnat derogări de la legile în vigoare (în privinţa punctului 6 amintit mai sus de la O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea MAI) şi de la regulile valabile pentru perioada respectivă, stabilite prin ordonanţele militare.

Ţinând cont de situaţia extrem de gravă din acea perioadă, conducătorii celorlalte culte au ales să respecte regulile în vigoare şi nu au solicitat derogări, pe care - şi asta este iarăşi foarte important - MAI oricum nu avea dreptul legal să le acorde.

Astfel-practic-acea diferenţiere a-avut la bază faptul, că unii au respectat regulile, pe când alţii au solicitat derogări de la reguli. Or dacă această atitudine ar fi admisibilă, atunci orice discriminare ar fi posibilă şi legală, singura condiţie fiind acela, ca cel care se bucură de un tratament preferenţial să solicite acel lucru. De fapt raţionamentul primei instanţe goleşte complet de conţinut O.G. nr. 137/2000, este un fel de adăugare Ia lege, pentru că practic spune, că tratamentul diferenţiat constituie discriminare numai în condiţiile în care este aplicat iară ca să fie solicitat de către cel care se bucură de el.

1.2.3. Aplicând însă corect prevederile O.G. nr. 137/2000, fără acea adăugare, este evident, că prin aplicarea unui tratament preferenţial celor de cult ortodox, MAI a discriminat toţi cetăţenii români care nu aparţin acelui cult.

1.3. solicită ca instanţa de recurs să constate că sunt incidente motivele de casare amintite mai sus, să caseze sentinţa civilă nr. 1221/2021 şi să rejudece cauza, luând în considerare punctul de vedere detaliat şi clar, formulat prin înscrisurile depuse la CNCD.

Legat de soluţia pe care instanţa de recurs o poate da consideră relevant de menţionat, că de vreme ce MAI nici măcar nu a solicitat constatarea faptului că nu a încălcat prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 (şi în consecinţă nici nu a demonstrat acest lucru), cererea lui privind anularea Hotărârii CNCD nr. 684/2020 nu poate fi în nici un caz admisă, având în vedere că CNCD în hotărârea respectivă l-a sancţionat pentru acea faptă, şi ţinând cont de prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament").

în drept invocă C. proc. civ., O.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 554/2004.

2. Recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Prezentând circumstanţele de fapt ale cauzei, recurentul arată că, în urma analizării întregii documentaţii aflate la dosar, a lucrărilor de specialitate (audieri, solicitări puncte de vedere), Colegiul director al C.N.C.D. a decis că:

• "Faptele sesizate de către petenţi intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cit modificările şi completările ulterioare, republicată;

• Sancţionarea reclamatului de discriminare cu avertisment, pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (1) şi alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ coroborat cu prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor";

Hotărârea CNCD nr. 684/30.09.2020 emisă în dosarul x/2020 conexat cu dosarele x/2020. 261/2020 si 357/2020 a fost anulată de către instanţa de fond, aceasta considerând că, în speţă, nu este îndeplinită prima condiţie, respectiv existenta unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile, pentru a putea fi reţinută discriminarea.

În acest sens, iniţiativa de încheiere a Acordului nu a aparţinut Ministerului Afacerilor Interne, ci a aparţinut Patriarhiei Române, în timp ce din partea reprezentanţilor celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român nu a existat o astfel de solicitare.

Aşadar, Curtea apreciază că ar fi existat persoane în situaţii comparabile şi s-ar fi putut reţine o eventuală diferenţiere (şi deci un tratament în principiu discriminatoriu) doar dacă ar fi existat o solicitare din partea reprezentanţilor celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român, iar reclamantul ar fi ales sa încheie un astfel de acord doar cu Patriarhia Română.

Cât timp nu este întrunită condiţia existenţei unor situaţii comparabile, nu se mai impune verificarea celorlalte condiţii referitoare ia discriminare, după cum nu se impune analizarea încălcării ori nu a restricţiilor impuse de situaţia epidemiologică.

4. Argumente de fapt şi drept relevante menite să ateste aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond.

• (art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ.):

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile recurate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, solicită ca instanţa de recurs să constate caracterul fondat al recursului din perspectiva motivelor ce vor fi expuse în continuare:

a. Dispoziţii legale incidente (naţionale si unionale)

• Constituţia României:

Constituţia României prevede, în art. 4 alin. (2) că "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială."

De asemenea, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, iară privilegii st fără discriminări."

Curtea Constituţională a subliniat - prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993 - cu privire la aceste dispoziţii constituţionale, că "în structura normativă a Constituţiei, criteriile nediscriminării sunt nominalizate prin art. 4 alin. (2), acestea fiind rasă, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politica, averea, originea socială. Dar, şi acest lucru este deosebii de important, dispoziţiile constituţionale trebuie corelate şi interpretate în raport cu dispoziţiile cuprinse în instrumentele juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului, mimai astfel putându-se stabili egalităţii în drepturi a cetăţenilor sensurile şi dimensiunile sale juridice. Aceasta rezultă expres chiar din Constituţie, care prin art. 20 alin. (1) stabileşte ca "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte",

Astfel devin aplicabile, în speţă, dispoziţiile cuprinse în art. 26 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, intrat în vigoare la 23 martie 1976, potrivit căruia "Toate persoanele sunt egale în fata legii si au dreptul, fără discriminare, la o egala protecţie a legii. în aceasta privinţa, legea trebuie sa interzică orice discriminare si să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficace împotriva oricărei discriminări, îndeosebi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politicii si orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice alta împrejurare ".

Dispoziţii similare sunt cuprinse si în art. 2 alin. (2) din Pactul internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale, intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976.

• Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000: Totodată, art. 2 din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prevede:

"Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelese orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuala, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării. în condiţii de egalitate, a drepturilor omului si a libertăţilor fundamentate sau a drepturilor recunoscute de lese, în domeniul politic, economic, social si cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiuri/e prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.

Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin, (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi. criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnic, limba, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1) constituie circumstanţă agravantă la stabilirea răspunderii contravenţionale dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidenţa legii penale.

Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării".

• Art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului:

în privinţa reglementărilor internaţionale, trebuie amintite şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului "exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

• Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

O altă reglementare internaţională referitoare la discriminare este cea din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 şi semnat de România la 4 noiembrie 2000, care a fost ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.

Protocolul a intrat în vigoare pentru România la data de 1.11.2006, conform informaţiilor disponibile pe site-ul oficial al Consiliului Europei.

Art. 1 din acest protocol reglementează interzicerea generală a discriminării şi are următorul conţinut:

Exercitarea oricărui drept prevăzut de lese trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, in special, pe sex, pe rasă. cu/oare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere. naştere sau oricare altă situaţie".

2. "Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful".

Directiva 2000/78/CE: Articolul 2 alin. (1) şi (2) din directiva menţionată prevede:,,(1) În sensul prezentei directive, prin principiul egalităţii de tratament se înţelege absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe umil din motivele menţionate la art. 1 (2) în sensul alin. (1):

(a) o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menţionate la articolul 1;

(b) discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutra poate avea drept consecinţă un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o anumita vârsta sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană/.../"

c. Aplicarea dispoziţiilor mai sus indicate.

Ne raportăm la considerentele Deciziei înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2016 din 38 ianuarie 2016, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 223 din 25 martie2016 că:

"în doctrina şi jurisprudenţa românească şi europeană s-a arătat că există o faptă de discriminare atunci când: o persoană este tratată în mod nefavorabil, prin comparaţie cu modul în care au fost sau ar fi tratate alte persoane, aflate într-o situaţie similară, motivul acestui tratament constituindu-l o caracteristică concretă a persoanelor, caracteristică ce se încadrează în categoria "criteriului protejat".

Pentru existenţa discriminării trebuie, aşadar, îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a. existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (sau omiterea de a trata în mod diferit situaţii diferite).

b. existenţa unui criteriu de discriminare, de felul celor enumerate exemplificativ în definiţia legală a discriminării;

c. existenţa unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare şi tratamentul diferenţiat;

d. scopul sau efectul tratamentului diferenţiat să fie restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege;

e. persoanele sau situaţiile în care acestea se săsesc să se afle în poziţii comparabile; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, a cărui atingere se face prin metode adecvate şi necesare.

Raportul de cauzalitate între tratamentul diferenţiat şi criteriul de discriminare presupune să se demonstreze că pretinsa victimă a fost tratată mai puţin favorabil decât alte persoane, aflate într-o situaţie similară, din cauză că deţine o caracteristică ce se încadrează în noţiunea de "criteriu protejat": rasă, naţionalitate, etnie, limba, religie, categoric socială, convingeri, sex ş.a.m.d., sau orice alt criteriu al cărui scop sau efect este cel prevăzut de dispoziţiile legale (restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice) ".

c. analizarea sentinţei civile în concordanţă cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente în temeiul dispoziţiilor indicate mai sus reţine că o discriminare constă în tratarea diferită, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, a persoanelor aflate în situaţii comparabile. (bunăoară cauza Willis contra Regatul Unit, nr. 36042/97, pct. 48, CEDO 2002-1V).

Tot în acest sens, ÎCCJ statuează că o faptă poate fi calificată ca fiind discriminatorie, dacă îndeplineşte cumulativ condiţiile numerate mai sus.

Aşadar, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, deosebirea, excluderea, restricţia sau referinţa trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate diferit, ca urmare a apartenenţei lor Ia una din categoriile/criteriile sus-menţionate.

în situaţia în care tratamentul diferenţiat nu este aplicat în situaţii comparabile, nu poate fi reţinută existenţa faptei de discriminare.

în acest sens, instanţa de fond a apreciat că "ar fi existat persoane în situaţii comparabile şi s-ar fi putut reţine o eventuală diferenţiere (şi deci un tratament în principiu discriminatoriu) doar dacă ar fi existat o solicitare din partea reprezentanţilor celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român, iar reclamantul ar fi ales să încheie un astfel de acord doar cu Patriarhia Română."

Această reţinere, si deci sentinţa, este dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

în acest sens conchide că, tratamentul mai puţin favorabil se stabileşte prin comparaţie între pretinsa victimă a discriminării şi alta persoană care nu deţine o caracteristică protejată.

Astfel instanţă de fond trebuia să analizeze comparaţia dintre situaţia victimei discriminării (petent şi, în plus, toţi ceilalţi creştini catolici), defavorizaţi de absenţa unui astfel de protocol, iar pe altă parte situaţia creştinilor ortodocşi favorizaţi de încheierea protocolului, independent de iniţiativa Patriarhiei Romane (care evident nu face obiectul comparaţiei).

Astfel spus, tratamentul mai puţin favorabil poate fi stabilit prin compararea cu tratamentul aplicat unei persoane aflate într-o situaţie similară.

Deci, o plângere referitoare la un salariu "mic", să zicem, nu reprezintă o plângere pe motive de discriminare decât dacă se poate demonstra că salariul este mai mic decât cel al altei persoane angajate în vederea îndeplinirii unei sarcini similare de către acelaşi angajator.

Prin urmare, pentru a stabili dacă o persoană a fost supusă unui tratament mai puţin favorabil discriminatoriu, este necesar un "termen de comparaţie"' adecvat, şi anume o persoană aflată în circumstanţe foarte similare, diferenţa principală dintre cele două persoane fiind "criteriul protejat".

Amintim onoratei instanţe de control judiciar faptul că în temeiul dreptului UE, CJUE a examinat în detaliu în mai multe cauze cum se analizează sintagma "situaţiilor comparabile", bunăoară:

în cauza C-13/94, P împotriva S şi Cornwall County Council, CJUE arată că reclamanta trecea printr-un proces de reatribuire de gen, din bărbat în femeie, când a fost concediată de angajatorul său. CJUE a constatat că respectivul caz de concediere constituie un tratament nefavorabil. în ceea ce priveşte termenul de comparaţie relevant, CJUE a afirmat că. ..în cazul în care o persoană este concediată pe motiv că intenţionează să recursă sau a recurs la o procedură de reatribuire de sen, aceasta este tratată nefavorabil prin comparaţie cu persoane de senul la care se considera că aparţine înaintea reatribuirii de gen". În ceea ce priveşte criteriile, deşi nu s-a putut demonstra că reclamanta a fost tratată in mod diferit pentru că era bărbat sau femeie, s-a putut demonstra că tratamentul diferenţiat a vizat sexul acesteia.

Tot în acest sens relevăm si cauza Frederic Hay/Credit agricole mutuel de Charente-Maritime et des Deux-Sevres care se referă la indemnizaţii de căsătorie pentru parteneri de acelaşi sex. La momentul litigiului, căsătoria între cuplurile de acelaşi sex nu era posibilă în Franţa, dar exista parteneriatul civil înregistrat atât pentru cuplurile heterosexuale, cât şi pentru cele homosexuale. Reclamantul era angajat la o bancă care oferea angajaţilor indemnizaţii speciale cu ocazia căsătoriei. Reclamantul a solicitat aceste indemnizaţii după ce a încheiat un parteneriat civil cu un partener de acelaşi sex, dar banca l-a refuzat. CJUE a trebuit să stabilească dacă această diferenţă de tratament constituie discriminare pe criterii de orientare sexuală. CJUE a reafirmat că, deşi situaţiile nu trebuie să fie identice, ci doar comparabile, comparabilitatea trebuie apreciată în funcţie de indemnizaţia în cauză, şi nu în mod global şi abstract. CJUE a stabilit că persoanele de acelaşi sex care nu se vot căsători şi, prin urmare, încheie un parteneriat civil se află într-o situaţie comparabilă cu cea a cuplurilor căsătorite. CJUE a explicat că, deşi diferenţa de tratament se bazează pe starea civilă a angajaţilor, si nu în mod expres pe orientarea lor sexuală, aceasta constituie discriminare directă pe criterii de orientare sexuală. Angajaţii homosexuali nu puteau să se căsătorească şi, în consecinţă, îndeplinesc condiţia necesară pentru a obţine indemnizaţia solicitată.

în concluzie. în considerarea cauzelor indicate reţine, aşa cum a reţinut şi CJUE că tratamentul mai puţin favorabil discriminatoriu se stabileşte prin comparaţie între pretinsa victimă a discriminării şi altă persoană, independent de terţe iniţiative.

Astfel, reţinerea instanţei conform căreia condiţia unor situaţii comparabile nu este îndeplinită este contrară dreptului UE.

în temeiul Convenţiei europene a drepturilor omului, CEDO a subliniat că se poate considera că două grupuri de persoane se află într-o situaţie analogă în sensul unei anumite plângeri, dar nu şi în alte scopuri. De exemplu, se poate considera că cuplurile căsătorite şi cuplurile necăsătorite nu se află într-o situaţie comparabilă în domeniul impozitării, al securităţii sociale sau al politicii sociale. în schimb, s-a constatat că partenerii căsătoriţi şi cei necăsătoriţi care aveau o viaţă de familie stabilită se află într-o situaţie comparabilă în ceea ce priveşte posibilitatea de a menţine legătura prin telefon, pe durata în care unul dintre ei se află în arest.

Aceste fiind spuse conchide că noţiunea de comparabilitatea trebuie evaluată prin raportare la obiectivul măsurii contestate, $i nu într-un context abstract sau terţe iniţiative.

în cauza Varnas împotriva Lituaniei, reclamantul, un deţinut aflat în arest preventiv, a susţinut că i-au fost refuzate vizitele conjugale din partea soţiei, în timp ce deţinuţilor condamnaţi li s-au permis astfel de vizite. CEDO a explicat că cerinţa de a fi într-o "poziţie similară" nu înseamnă că grupurile de referinţă trebuie să fie identice. Faptul că situaţia reclamantului nu era pe deplin similară cu situaţia prizonierilor condamnaţi nu împiedica aplicarea articolului 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Reclamantul trebuia să demonstreze că se afla într-o situaţie sensibil similară cu cea a altor persoane care erau tratate diferit. CEDO a decis eă a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, coroborat cu articolul 8.

în concluzie, si în temeiul Convenţiei noţiunea de comparabilitatea trebuie evaluată prin raportare la obiectivul măsurii contestate, si nu într-un context abstract sau terţe iniţiative.

Aplicând interpretările instanţelor unionale Ia cauza reţine că, din prisma dreptului la manifestarea convingerilor religioase (sărbătorile Pascale), creştinii catolici şi cei ortodocşi se află într-o evidentă situaţie comparabil, chiar identică, fiind îndreptăţiţi la un tratament similar în manifestarea acestor convingeri din partea autorităţilor statului, independent de terţe iniţiative.

Apreciază că, în raport de aceste argumente se poate concluziona că ipotezele circumscrise acestui motiv de casare, art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se regăsesc în situaţia de faţă în care instanţa de fond a dat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor, casarea sentinţei şi în rejudecare, respingerea acţiunii formulate, cu menţinerea Hotărârii nr. 684/30.09.2020 emisă de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Apreciază că instanşa de fond a aplicat în mod eronat normele de drept din materie. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti susţine că "ar fi existat persoane în situaţii comparabile şi s-ar fi putut reţine o eventuală diferenţiere (şi deci un tratament în principiu discriminatoriu) doar dacă ar fi existat o solicitare din partea reprezentanţilor celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român, iar reclamantul ar fi ales să încheie un astfel de acord doar cu Patriarhia Română".

Din punctul de vedere al subsemnatului, acest raţionament este profund viciat, din cauza faptului că referenţialul pe care Curtea îl intuieşte şi care îi pune pe reprezentanţii tuturor cultelor creştine în situaţia comparabilă de la care porneşte fapta de discriminare comisă de MAI nu este realitatea de a face sau nu o cerere de încheiere a unui eventual Acord de eludare a regulilor militare (Starea de Urgenţă), ci însăşi sărbătoarea Paştelui.

Astfel, din cele 18 culte recunoscute de statul român, nu mai puţin de 15 sunt de natură creştină (http:/culte.gov.ro/?page_id=57), aşadar sărbătoarea anuală a Paştelui este un eveniment care, deşi sărbătorit la date sensibil diferite, îi uneşte pe toţi credincioşii acestor culte în forme similare de raportare spirituală, familială şi comunitară, protejate de lege. În acest context, subliniază că atitudinea publică a MAI, sancţionată de CNCD a lezat principii şi norme juridice în domeniu, consacrate atât la nivel constituţional cât şi infra-constituţional, mai precis universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale (Art. 16 alin. (1) din Constituţie "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări"), precum şi principiul neutralităţii statului român faţă de credinţele religioase:

Art. 9 alin. (1)-(2) din legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor "(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee. (2) Cultele sunt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult." Chiar legiuitorul primar a statuat, în aceeaşi lege a cultelor (art. 7 alin. (1) faptul că "Statul român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.", deci se poate aprecia, în opinia mea, că o afectare (în orice sens, favorabil ori defavorabil) a modului în care se exercită viaţa religioasă reprezintă un aspect de interes legitim, public chiar - iar menţinerea întru totul a Hotărârii CNCD nr. 684/30.09.2020 ar constitui un element de sprijinire a echilibrului social, dorit chiar prin textele legale invocate.

În acest context, pare cu atât mai greu de înţeles cum instanţa de fond nu a sesizat că între cetăţenii aparţinând tuturor comunităţilor creştine din România (15 la număr) şi statul român - care este ţinut să respecte prevederile legislaţiei Europene, ale Constituţiei României şi ale legilor în vigoare, cu privire la exercitarea în condiţii de egalitate şi ne-discriminare/ne-privilegiere - nu se poate interpune nicio altă entitate (apreciază că, în speţă, această entitate este Patriarhia Română). Cererea acestui cult pentru semnarea unui Acord (sau - în ipoteză - cererea mai multor culte) nu poate constitui un pretext sau o pavăză în spatele căreia MAI să se ascundă pentru a-şi justifica abdicarea de la poziţia de neutralitate şi imparţialitate prin pornirea unei conduite discriminatorii.

Aşa cum a adus în discuţie şi în apărarea în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul dovedeşte o înţelegere defectuoasă a conceptului de discriminare, atât în sensul acoperit de umbrela normativă (O.G. nr. 137/2000), cât şi la nivelul aplicării în practică a conduitei generale de combatere a discriminării din societate. Concret, în Cererea de chemare în judecată, reclamantul afirmă că "se putea discuta, în speţă, despre o eventuală discriminare, numai în situaţia în care, mai multe culte religioase adresau instituţiei noastre solicitări pentru încheierea unui acord similar celui dedus discuţiei iar MAI încheia un asemenea act numai cu Patriarhia Română", raţionament greşit care - din păcate - a fost adoptat şi de Instanţa de fond.

Un prim aspect: reclamantul să-şi pună întrebarea retorică "care ar fi modul în care ar putea să nu discriminez?" şi nu "care este modul în care ar putea să mă comport discriminatoriu?"

Un al doilea aspect: prin această auto-introspecţie reclamantul recunoaşte implicit caracterul discriminatoriu al Acordului semnat de el, întrucât conform propriei sale definiţii a discriminării, doar absenţa cererilor altor culte care ar fi fost "refuzate" l-ar absolvi de sancţiunea comportamentului discriminatoriu; însă tocmai neexistând cereri din partea altor culte, semnarea Acordului îmbracă forma perfectă a tratamentului preferenţial.

Motivele pentru care celelalte culte religioase care au sărbătorit Pastele concomitent sau înainte cu 7 zile nu au formulat astfel de cereri precum BOR nu îmi sunt cunoscute şi nici nu sunt relevante judecării cauzei, însă poate ar merita o reflecţie.

Din punctul de vedere al intimatului, cea mai simplă cale prin care reclamantul s-ar fi ferit de urmarea unei conduite discriminatorii ar fi fost simplul refuz al semnării unui atare Acord cu Patriarhia Română. In extremis, dacă iniţiativa de a se implica în facilitarea serviciului religios de Paşti (Nota Bene: pentru toate cultele) i-ar fi aparţinut MAI sau chiar şi la momentul primirii solicitării din partea BOR, reclamantul ar fi putut consulta nemijlocit Secretariatul de Stat pentru Culte, care fiind o autoritate publică specializată în relaţia dintre Stat şi culte, l-ar fi putut consilia pe reclamant asupra bunei conduite de urmat. Or, neexistând susţineri şi dovezi că o astfel de consultare ar fi existat, se poate presupune că un astfel de interes nu a existat, iar comiterea faptei de discriminare a fost deliberată.

În linie cu această explicare a situaţiei, consideră intimatul că reiese ca evidentă fragilitatea argumentaţiei Instanţei de fond, potrivită căreia "în cauză, iniţiativa de încheiere a Acordului nu a aparţinut Ministerului Afacerilor Interne, ci a aparţinut Patriarhiei Române, în timp ce din partea reprezentanţilor celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român nu a existat o astfel de solicitare." Apare ca irelevant cine a cerut şi cine a acceptat Acordul - ca act de privilegiere - atât timp cât obligaţia tratării imparţiale de către stat a cetăţenilor aflaţi în contextul comparabil - sărbătorirea Paştilor - nu poate fi cenzurată/pusă între paranteze de terţe iniţiative precum intervenţia BOR.

Pe lângă acest aspect, solicită instanţei de recurs să constate grava eroare de interpretare şi chiar adăugare la lege (O.G. nr. 137/2000), reieşită din următorul modul de raţionare, ridicat de reclamantul MAI la care a achiesat chiar şi Instanţa de fond:

Nu a existat o discriminare (pozitivă/privilegiere) între cetăţenii ortodocşi şi cei de alte confesiuni datorită faptului că aceste categorii nu s-au aflat în situaţii comparabile.

Ei nu s-au aflat în situaţii comparabile deoarece reprezentanţii celor dintâi au făcut o cerere la instituţia de stat care le-ar fi putut acorda derogarea, care Minister al Afacerilor Interne le-a şi aprobat-o.

Altfel spus, primirea unui privilegiu din partea statului nu se mai consideră ca discriminare, dacă în modul cel mai simplu faci o cerere în acest sens.

Concluzia evidentă este că o astfel de argumentaţie reprezintă o eroare gravă de aplicare a legislaţiei în materie, dar care poate fi lesne corectată prin casarea Hotărârii de fond şi rejudecarea cauzei prin raportarea corectă la dreptul material aplicabil.

De asemenea, şi în aliniere cu premisele greşite iniţiale, doresc să remarc injusteţea deciziei Instanţei de fond, care a apreciat că "nu se mai impune verificarea celorlalte condiţii referitoare la discriminare, după cum nu se impune analizarea încălcării ori nu a restricţiilor impuse de situaţia epidemiologica". Din punctul meu de vedere, este de neacceptat a se separa premisele discriminării de acţiunile concrete luate în aplicarea acelui Acord, deoarece - pe de o parte - analiza lor poate da indicii cu privire la mobilul pe care iniţiatorii l-au avut la momentul semnării Acordului, cât şi fiindcă decelarea aspectelor subsecvente revelează persistenţa în conduita discriminatorie şi confirmă validitatea hotărârii CNCD de sancţionare a MAI.

Aşadar, documentul încheiat între MAI şi BOR a introdus într-adevăr aspecte derogatorii de la regimul Ordonanţelor Militare în vigoare la data respectivă, creând premisele ca persoanele angajate în structurile MAI şi vizate de punctele următoare să fie puse în situaţia de a îndeplini acţiuni discriminatorii, ce exced atribuţiilor lor de serviciu:

La pct. 3 din Acord se stipulează că "Sfânta Lumină va fi distribuită în parohii de către personalul clerical şi maximum 5 voluntari, sâmbătă, 18 aprilie 2020, începând cu ora 20". Or, în conformitate cu Ordonanţa Militară nr. 3/24.03.2020 (https:/www.x.ro accesată la 19.12.2021), deplasarea oricărei persoane în afara locuinţei se putea efectua numai într-un număr de 10 situaţii, clare şi explicit expuse în Declaraţia pe propria răspundere pe care orice cetăţean era obligat s-o completeze; distribuirea sfintei lumini nu se putea încadra la niciun capitol. Ba mai mult, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Ordonanţa Militară nr. 2/21.03.2020 circulaţia persoanelor în afara locuinţei era permisă în grupuri de maximum 3 persoane; Acordul criticat contravenea flagrant acestor prevederi, stipulând la punctul 4 că "Clericii din fiecare parohie, ajutaţi de un număr de maximum 5 voluntari cu echipament de protecţie (mască şi mănuşii), în calitate de organizatori, vor asigura distribuirea Paştilor sau a Sfintei Lumini" Contrar susţinerilor din acest punct cât şi din Cererea de chemare în judecată (pag. 4), Acordul a introdus într-adevăr derogări de la prevederile stării de urgenţă.

La pct. 6 din Acord se spune că,În spitalele unde nu există preot de caritate, cadrele Ministerului Afacerilor Interne aflate în misiune în noaptea de Înviere vor distribui Sfânta Lumină acestor unităţi, precum şi centrelor sociale şi centrelor de carantină." Or, această prevedere comportă, în opinia mea, două probleme: una legală (întrucât conducerea MAI punea în sarcina angajaţilor săi atribuţii suplimentare, din sfera religioasă, care nu le sunt alocate conform legii) şi una de conştiinţă (întrucât se presupune că din corpul angajaţilor MAI fac parte şi persoane de orice altă religie decât cea creştin-ortodoxă sau fără religie/liber-cugetătoare/atee), fiind astfel create premisele unui amestec nepermis între atribuţiile de serviciu ale angajaţilor MAI (clar reglementate de normele legale) şi modul în care aceleaşi persoane se raportează la componenta spirituală a vieţii.

De altfel, presa a prezentat cel puţin un caz în care un sindicat poliţienesc a luat poziţie fermă împotriva prevederilor criticate din Acord.

Iarăşi, se vădeşte faptul că afirmaţiile reclamantului din Cererea de chemare în judecată (pag. 3) sunt neadevărate, Acordul stabilind într-adevăr atribuţii în sarcina personalului MAI care nu sunt cuprinse în legislaţia specifică.

Intimatul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de către CNCD şi de D. şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

I. Cu titlu prealabil, invocă excepţia nulităţii recursurilor formulate.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţi.

în conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegaîitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

în speţă, solicită înaltei Curţi să constate că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este invocat formal, recurentul fiind nemulţumit, practic, de hotărârea pronunţată de prima instanţă şi de aspectele de fapt reţinute de către instanţă.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Pe de o parte, observă că recurenta nu arată care sunt dispoziţiile procedurale pe care prima instanţă nu le-a respectat şi care atrag nulitatea sancţiunea nulităţii.

Astfel, deduce din criticile prezentate faptul că recurenta este nemulţumită de faptul că instanţa nu a tăcut referire la întâmpinarea depusă şi la apărările formulate prin aceasta. Aşadar, ne este indusă ideea că ar fi fost nerespectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. (ceea ce, mai degrabă, echivalează cu o lipsă a motivării).

însă, lecturând sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă observă că, la pagina nr. 6 sunt redate susţinerile pe scurt ale părţilor (cu referire la recurenta D.), fiind menţionat inclusiv faptul că recurenta - pârâtă a depus întâmpinare.

în ceea ce priveşte presupusa nerespectare a art. 8 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul si limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, se constată cu uşurinţă faptul că prima instanţă nu a schimbat obiectul cauzei, şi nici nu a dat mai mult sau mai puţin decât s-a cerut, ceea ce ar implica nerespectarea art. 8, mai sus enunţat.

Pe de altă parte, chiar trecând peste faptul că motivele arătate nu se încadrează în cazul de nelegalitate regăsit Ia pct. 5 al art. 488, motivarea instanţei a fost dată prin raportare la art. 2 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

în continuare, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) S. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material presupune indicarea normelor de drept material pe care instanţa le-a aplicat greşit.

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că a motiva un recurs înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivul de nelegalitate invocat. Nu orice nemulţumire a unei părţi cu privire la soluţia pronunţată poate constitui motiv de recurs, instanţa fiind ţinută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile dispoziţiilor menţionate.

în speţă, atât recursul D., cât şi cel al C.N.C.D. conţine nemulţumirile recurenţilor la soluţia dată de instanţă cererii de chemare în judecată, fără a fi aduse critici punctuale sentinţei civile.

Acest lucru rezultă cu puterea evidenţei din recursul declarat de C.N.C.D., în care sunt redate pasaje conţinând texte legale, extrase din hotărâri judecătoreşti şi hotărâri CEDO, fără a se arata legătura cu hotărârea instanţei.

în concluzie, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar în situaţia de faţă această cerinţă nu este îndeplinită, motiv pentru care solicităm admiterea excepţiei invocate şi respingerea recursului, ca nul.

II. Pe fondul recursurilor, solicită respingerea căilor de atac, ca nefondate

a. Trecând peste faptul că recurenţii - pârâţi nu aduc critici care să poată fi încadrate în motivele de recurs invocate, constată că aceştia reiau apărările formulate în faţa primei instanţe.

Din punctul de vedere al intimatului, soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 1221/16.09.2021 este legală, instanţa stabilind în mod corect situaţia de fapt şi aplicând corespunzător textele de lege incidente.

Astfel, fapta reclamantă în faţa Consiliului a avut loc în perioada stării de urgenţă instituită prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 şi prelungită prin Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020. Conform art. 2 din Decretul nr. 195/2020, pe durata stării de urgenţă a fost restrâns exerciţiul mai multor drepturi fundamentale, printre care libera circulaţie şi libertatea întrunirilor, iar art. 4 alin. (2) din Decret stabilea faptul ca măsurile de primă urgenţă, cu aplicabilitate graduală prevăzute Ia punctele 1 -7 din anexa 2 se dispun de ministrul afacerilor interne, sau înlocuitorul legal al acestuia, cu acordul primului ministru, prin ordonanţă militară.

în temeiul prevederilor legale amintite mai sus, a fost emisă Ordonanţa militară nr. 1/17.03.2020 privind unele măsuri deprimă urgenţă care privesc aglomerările de persoane şi circulaţia transfrontalieră a unor bunuri, ţinând seama de evaluarea realizată de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, aprobată prin Hotărârea nr. 11 din 17 martie 2020, aşa cum se menţionează în preambulul actului normativ.

Ca primă măsură luată de autorităţile abilitate, prin art. 2 din Ordonanţa militară nr. 1/2020, s-au suspendat toate activităţile culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive, de divertisment sau jocuri de noroc, de tratament balnear şi de îngrijire personală, realizate în spaţii închise.

întrucât măsurile au fost dispuse gradual, în funcţie de evoluţia răspândirii virusului, prin art. 9 din Ordonanţa militară nr. 2/21.03.2020 au fost introduse noi măsuri, fiind completat art. 2 din Ordonanţa militară nr. 1/2020, în sensul în care: alin. (2) se pot oficia slujbe în lăcaşurile de cult de către slujitorii bisericeşti/religioşi, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online.

De asemenea, s-a dispus că: alin. (3) se pot oficia acte liturgice/religioase cu caracter privat (botez, cununii, înmormântări), la care pot participa maximum 8 persoane, precum şi împărtăşirea credincioşilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora.

Restricţiile au fost aplicabile tuturor persoanelor care se aflau pe teritoriul României şi, cu referire la speţă, tuturor cultelor/asociaţiilor religioase organizate pe teritoriul Statului Român, fără excepţii sau derogări.

b. Cu ocazia Sărbătorilor Pascale, la data de 14 aprilie 2020, a fost încheiat Acordul Patriarhiei Române şi Ministerului Afacerilor Interne, modificat Ia data de 15 aprilie 2020, prin care au fost stabilite anumite măsuri administrative pentru a asigura derularea procesiunilor religioase în condiţii de siguranţă şi cu respectarea tuturor restricţiilor impuse de starea de urgenţă.

După cum bine a reţinut şi prima instanţă, iniţiativa de încheiere a Acordului a aparţinut Patriarhiei Române, şi nu Ministerului Afacerilor Interne.

Manifestând un rol activ în organizarea activităţilor religioase specifice Sărbătorilor Pascale, Patriarhia Română a întocmit şi propus Ministerului Afacerilor Interne, sub formă de Acord, un plan care respecta atât dispoziţiile ordonanţelor militare, cât şi competenţele specifice autorităţii publice implicate, fiind adaptat preceptelor constituţionale de neutralitate şi imparţialitate,

Aşadar, iniţiativa de încheiere a Acordului nu a aparţinut Ministerului Afacerilor Interne, ci a venit ca un răspuns Ia solicitarea Patriarhiei Române, deci instituţia noastră nu a manifestat un drept de opţiune, de alegere între reprezentanţii cultelor religioase, pentru a putea fi incident criteriul de religie, astfel cum susţine CNCD.

Pe cale de consecinţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că, atât timp cât nu existau solicitări şi din partea celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitor nu poate fi reţinută o situaţie comparabilă pentru a se reţine o diferenţiere.

Opinează în sensul că raţionamentul primei instanţe este unul corect.

în conformitate cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Curtea a apreciat în larga sa jurisprudenţa în materie că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.

Astfel cum a reţinut prima instanţă, prima condiţie pentru a exista discriminare este existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile, abia apoi impunându-se verificarea şi a celorlalte condiţii, respectiv ca tratamentul diferit să se manifeste prin excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă; existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile; existenţa unui criteriu de discriminare prevăzut de lege; tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, a folosinţei sau a exercitării, în condiţiile de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Dată fiind situaţia de fapt prezentată mai sus, această condiţie nu este îndeplinită, respectiv existenţa unor persoane sau situaţii aflate în situaţii comparabile. Acordul încheiat, apreciat de către Consiliu a fi discriminatoriu constituie răspunsul Ministerului Afacerilor Interne Ia o solicitare a unei entităţi a Statului Român. în lipsa unor cereri similare din partea celorlalţi reprezentaţi ai cultelor nu se poate discuta despre situaţii comparabile.

Concluzionând, manifestarea de voinţă a Ministerului Afacerilor Interne în semnarea Acordului cu Patriarhia Română nu a fost exprimată în baza competenţelor acordate ministrului afacerilor interne pe perioada stării de urgenţă, ci a venit ca un răspuns la solicitarea Patriarhiei Române de sprijin pentru desfăşurarea în siguranţă a activităţilor de pe perioada sărbătorilor.

e. Nu în ultimul rând, C.N.C.D. a reţinut că a existat o diferenţă de tratament, întrucât prin înscrisul intitulat "Acord", încheiat la data de 15 aprilie 2020 între Patriarhia Română şi Ministerul Afacerilor Interne, în perioada Sărbătorilor Pascale au fost constituite o serie de derogări de la normativele stării de urgenţă şi de la restricţiile prevăzute în ordonanţele militare, în fapt, acest lucru nu se confirmă.

în context, arată că măsurile cuprinse în Acord au fost de natură administrativă, de cooperare/colaborare între cele două instituţii implicate, fără ca prin aceste măsuri să se deroge de la restricţiile impuse de autorităţile competente, sau să se adauge la cadrul normativ existent prin instituirea unor excepţii de la regulile deja stabilite prin ordonanţele militare.

Mergând mai departe, prin Acordul încheiat, contrar celor reţinute de către CNCD, nu au fost stabilite "acţiuni comune", în Acord fiind menţionate atribuţiile legale pe care personalul Ministerului Afacerilor Interne le desfăşoară în mod curent.

în continuare, în ceea ce priveşte constatarea de către CNCD a unei practici aparent neutre, care în fapt ar fi produs un dezavantaj, pentru persoanele de altă confesiune religioasă, arătăm că toate persoanele care se găseau pe teritoriul României la momentul de referinţă au avut obligaţia legală de a respecta masurile şi restricţiile impuse de autorităţi, fără excepţie, indiferent de confesiunea religioasă.

Aşadar, şi cetăţenii de religie creştin ortodoxă au celebrat Sărbătorile Pascale din aprilie 2020 în izolare cu respectarea prevederilor ordonanţelor militare, asemenea persoanelor de alte confesiuni religioase.

Consideră că nu se poate face dovada existenţei unui tratament diferenţiat, aspectele reţinute de către CNCD privesc, de fapt, modalităţile în care fiecare cult religios a înţeles să îşi organizeze practicile specifice, cu respectarea restricţiilor impuse.

Concluzionând, apreciază că soluţia primei instanţe este legală, motiv pentru care solicită respingerea recursurilor formulate, ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursurilor declarate, Înalta Curte urmează să reţină că ambii recurenţi au prezentat cererile de recurs cu respectarea prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., în primă teză; astfel, au fost indicate motivele de casare invocate, aceştia prezentând şi detalierea motivelor de casare .

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii recursului în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Această ipoteză de nulitate este invocată de către intimatul MAI, acesta susţinând că motivarea recursurilor declarate de recurenţii CNCD şi D. nu se încadrează în motivele de casare invocate, detaliat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că cei doi recurenţi au solicitat aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. (recurenta D.) şi 488 alin. (1) pct. 8 (recurentul CNCD).

Recurenta D., fundamentând calea de atac în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din |Convenţie, cu referire la hotărârea pronunţată în cauza Albina contra României; în privinţa art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenta a susţinut, în primul rând faptul că sesizarea formulată la CNCD a cuprins art. 2 alin. (1) şi alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, constatându-se prin hotărârea contestată încălcarea ambelor prevederi, iar intimatul reclamant a solicitat anularea hotărârii numai pentru încălcarea art. 2 alin. (1), nu şi alin. (4), astfel încât dispunerea anulării integrale de către instanţa de fond este nelegală.

Sub incidenţa aceluiaşi motiv de casare, recurenta a pus în discuţie raţionamentul instanţei de fond, susţinând existenţa stării de discriminare şi inexistenţa dreptului de derogare, al MAI .

Recurentul CNCD a susţinut aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind asupra existenţei faptei de discriminare şi enumerând normele constituţionale, normele convenţionale precum şi dispoziţiile legale pe care le apreciază incidente, în speţă .

Raportat la aceste elemente ale celor două cereri de recurs, Înalta Curte reţine că, pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze legalitatea raţionamentului sau a argumentelor pe care se sprijină acesta, justificând soluţia pronunţată.

Legiuitorul a avut în vedere această finalitate a reglementării motivelor de casare a hotărârii judecătoreşti, scopul fiind cel de a permite exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, se constată că, prin cererile de recurs, se indică motivele de casare invocate; mai mult, cei doi recurenţi prezintă criticile concrete şi care sunt susceptibile de de încadrare, în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Or, condiţia legală a încadrării în cuprinsul motivelor de casare implică susţinerea, de către recurenţi, a existenţei unor greşeli, anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Iar cele două cereri de recurs respectă prevederile art. 489 C. proc. civ., astfel încât nu poate fi reţinută excepţia nulităţii recursurilor, astfel cum a fost invocată de către intimatul reclamant .

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să reţină că prima instanţă a admis acţiunea formulată, dispunând anularea Hotărârii nr. 684 din 30 septembrie 2020 emisă de Colegiul director al C.N.C.D. în dosarul nr. x/2020 conexat cu dosarele nr. x/2020,261/2020 şi 357/2020, reţinând în considerentele hotărârii judecătoreşti, nelegalitatea acestei hotărâri ca urmare a reţinerii greşite, ca fiind îndeplinite, a condiţiilor de existenţă a faptelor de discriminare, "Cât timp nu este întrunită condiţia existenţei unor situaţii comparabile, nu se mai impune verificarea celorlalte condiţii referitoare la discriminare, după cum nu se impune analizarea încălcării ori nu a restricţiilor impuse de situaţia epidemiologică", apreciind că, potrivit art. 14 din Convenţie, nu au existat persoane în situaţii comparabile şi faţă de care să se fi putut reţine o eventuală diferenţiere, lipsind o solicitare similară din partea reprezentanţilor celorlalte culte religioase recunoscute de către legiuitorul român, iar reclamantul ar fi ales să încheie un astfel de acord doar cu Patriarhia Română.

Fără a pune în discuţie raţionamentul judiciar, trebuie reţinut totuşi faptul că această concluzie formulată de către instanţa de fond pleacă de la analiza obiectului hotărârii CNCD, raportat la starea de fapt existentă, dar şi pe argumente decurgând din aplicarea O.G. nr. 137/2000, inclusiv principii de jurisprudenţă convenţională, instanţa de fond preocupându-se de ceea ce a constituit obiectul cererii de chemare în judecată şi anume anularea hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 684/30.09.2020 .

Iar din această perspectivă, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de încadrare ca faptă de discriminare, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000, prima instanţă prezintă un raţionament şi considerente ce stau a baza deciziei sale, ce au făcut inutilă verificarea apărărilor pârâtei D., formulate prin întâmpinare şi care vizau, în esenţă, nerespectarea legii şi a ordonanţelor militare, lipsa competenţei şi atribuţiilor MAI, critici raportate la motivarea hotărârii CNCD, conduita reclamantului şi apărările formulate în faţa consiliului .

Ca atare, urmează a fi reţinut, cu privire la motivarea sentinţei recurate, faptul că, deşi aceasta sintetizează problema de drept soluţionată, cuprinde toate elementele necesare exercitării controlului judiciar, prin prisma dreptului la un proces echitabil garanţie reglementată atât de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 C. proc. civ., cât şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţie .

Cu alte cuvinte, prima instanţă îşi prezintă considerentele decizorii cu privire la condiţiile de fond ale acţiunii formulate şi totodată examinează şi înlătură criticile aduse legalităţii hotărârii, în măsura în care acestea au vizat condiţiile de existenţă ale faptelor de discriminare (justeţea acestora urmând a fi examinată în analiza celui de al doilea motiv de casare).

În raport de cele menţionate, observând faptul că recurenta critică motivarea hotărârii judecătoreşti prin prisma atingerii dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte reiterează faptul că sentinţa recurată prezintă toate elementele necesare realizării controlului judiciar şi totodată permite părţilor să urmărească raţionamentul judiciar al instanţei şi argumentele pe care se sprijină, fără a fi necesar ca instanţa nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părţi, însă, astfel cum în mod judicios a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hadjianaslassioit c. Greciei (Hot. CEDO din 16.12.1992, seria x, nr. 252, paragr. 33), dreptul la un proces echitabil presupune motivarea hotărârilor.

Iar motivarea hotărârii judecătoreşti presupune, ca principii jurisprudenţiale atât interne cât şi convenţionale, ca argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei să îşi găsească reflectarea în hotărâre, instanţa fiind obligată să arate motivat şi argumentat care este raţionamentul care a condus la adoptarea unei decizii şi să se pronunţe prin raportare la toate argumentele şi documentele relevante prezentate de părţi.

În speţă. sentinţa supusă controlului judiciar prezintă elementele reglementate de art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, în cuprinsul hotărârii contestate se reţine de către Colegiul Director al CNCD că faptele intră sunt incidenţa art. 2 alin. (1) şi art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, dispunându-se sancţionarea potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu recomandarea pentru MAI de a urma o anumită conduită.

Se constată că a existat un comportament discriminatoriu ca urmare a existenţei Acordului privind stabilirea unor măsuri cu ocazia sărbătorilor pascale în anul 2020, încheiat între MAI şi Biserica Ortodoxă Română, reţinându-se că a existat o derogare de la normativele stării de urgenţă şi de la restricţiile reglementate prin ordonanţele militare, favorabilă credincioşilor creştini ortodocşi, acordându-se acestora beneficii ce nu au fost acordate şi cetăţenilor aprţinând altor culte religioase, recunoscute pe teritoriul României.

Intimatul reclamant a solicitat, prin cererea introductivă de instanţă, anularea hotărârii susţinând (în esenţă)că nu există fapte care să constituie discriminare indirectă, întrucât numai Biserica Ortodoxă Română a solicitat încheierea acordului respectiv.

De menţionat faptul că, potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 constituie contravenţie încălcarea art. 2 alin. (4) din acelaşi act normativ; totodată este de menţionat şi faptul că prevederile art. 2 alin. (1) definesc noţiunea de faptă de discriminare ca fiind " orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice", în timp ce prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 scot în afara legii " Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale".

Cocluzia rezultată în urma examinării textelor este aceea că nu sunt reglementate două categorii de fapte de discriminare distincte, astfel cum rezultă, în mod implicit, din motivele recursului formulat de către recurenta D. (existând o singură încadrare a faptei de discriminare, în cuprinsul alienatului 4 al articolului 2 şi o singură contravenţie, potrivit art. 26 alin. (1) ci doar o normă de principiu, cuprinzând definiţia faptei de discriminare, în alin. (1) şi reglementarea discriminării indirecte, negative constând în instituirea unui tratament nefavorabil, pentru entităţi şi grupuri de persoane, în alin. (4), astfel fiind reglementate condiţii generale şi condiţii specifice pentru a constitui faptă de discriminare.

Ca urmare şi având în vedere criticile recurentei D. trebuie reţinut, în primul rând, faptul că eventualele încălcări ale normelor de procedură civilă nu intră sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8, ce sancţionează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material .

În cel de al doilea, aceste susţineri vizează nu atât obiectul acţiunii şi necesitatea anulării parţiale a hotărârii contestate (atât timp cât aceasta sancţionează contravenţia prevăzută de art. 26 alin. (1) cu trimitere la fapta reglementată de art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000), ci cauza cererii de chemare în judecată, prin care se susţine, în esenţă, neîndeplinirea condiţiilor de încadrare a faptelor reclamate, în categoria faptelor de discriminare, cu consecinţa reţinerii ca inexistentă a contravenţiei reglementate de art. 26 alin. (1); or, neîndeplinirea condiţiilor specifice se referă în mod necesar la art. 2 alin. (4), acest text constituind tratamentul interzis de lege .

În ceea ce priveşte raţionamentul utilizat de către instanţa de fond, privind inexistenţa faptei de discriminare, întrucât nu au existat entităţi în situaţii identice şi similare, cărora să le fi fost aplicat un tratament diferenţiat, excluzând criticile aceleiaşi recurente privitoare inexistenţa competenţei/atribuţiilor, derogarea de la regulile stabilite prin acte normative, inclusiv ordonanţe militare, aspecte de drept ce nu prezintă relevanţă, prin prisma încadrării comportamentului intimatului, în categoria faptelor de discriminare, circumstanţiind doar legalitatea participării la încheierea acordului, a acestuia, cu referire la recursul formulat de către CNCD, Înalte Curte urmează să reţină că soluţia instanţei de fond impune controlul asupra condiţiei de existenţă a unui tratament, mai puţin favorabil, pentru alte categorii de grupuri de persoane sau instituţii de cult, ale cărui consecinţe sunt prezentate în motivarea recursului .

Acest raţionament, reţinut de către instanţa de fond, nu este pretabil problemei de drept deduse judecăţii .

În acest sens, urmează a fi reţinut că, implicit, prima instanţă dă o calificare juridică respectivului acord (mai exact cele două acorduri, cel din 14.04.2020 şi cel ulterior din 15.04.2020, ce modifică primul acord), încheiat la iniţiativa BOR şi care are ca obiect derogarea de la regulile aplicabile în starea de urgenţă, pe durata pandemiei, similară actului administrativ care se întocmeşte la cererea beneficiarului, dar omite faptul că această categorie de acte administrative nu poate exista, în afara unor reglementări legale care să circumstanţieze sfera beneficiarilor şi categoria drepturilor/intereselor legitime ce pot face obiectul acestor acte administrative .

Pe de altă parte, din art. 2 alin. (4) rezultă necesitatea unui comportament activ sau pasiv, indiferent de cauza generatoare a acestuia şi care " prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi".

Iar efectele produse, respectiv posibilitatea participării creştinilor ortodocşi la celebrarea slujbei religioase, respectiv obligarea forţelor de ordine să sprijine membrii clerului Bisericii Ortodoxe Române şi anumiţi voluntari, în împărţirea "Sfintei Lumini", nu sunt reglementate de legislaţia specială aplicabilă, atât la nivel primar, cât şi la nivel secundar şi terţiar.

În plus, aceste efecte, chiar privite ca simple măsuri de cooperare/colaborare interinstituţionale, intervenite cu ocazia sărbătorilor pascale, sunt limitate la părţile semnatare ale acordului, fără a fi luate în considerare alte instituţii de cult, legal recunoscute şi care se bucură de egalitate în faţa legii şi a autorităţilor publice, potrivit art. 9 din Legea 489/2006 .

De menţionat că această condiţie, esenţială pentru a fi reţinută o faptă de discriminare (după cum, în mod corect constată instanţa de fond diferenţa de tratament presupune acordarea unor beneficii unei entităţi şi respingerea solicitării formulate de celelalte entităţi, având acelaşi obiect) este nuanţată inclusiv în jurisprudenţa convenţională (Kafkaris împotriva Ciprului, Clift împotriva Regatului Unit), recunoscându-se totodată un drept de apreciere al statului în stabilirea unei anumite conduite, dacă aceasta este proporţională scopului urmărit şi susţinută de o justificare obiectivă şi rezonabilă (Shelley împotriva Regatului Unit, 2008).

Or, în speţă, nu a rezultat exercitarea marjei de apreciere a intimatului, cu o justificarea legală, obiectivă şi rezonabilă . Aceasta cu atât mai mult, cu cât, în momentul în care a fost exercitat dreptul de apreciere al intimatului, acesta trebuia exercitat, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea 554/2004, având în vedere atât competenţele prevăzute de lege, cât şi drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, nu doar a celor ce au făcut obiectul iniţiativei de luare a măsurilor respective (cu alte cuvinte, intimatul trebuia să aibă în vedere faptul că se cer derogări şi pentru o singură categorie de instituţie de cult religios).

În plus, trebuie reţinut şi faptul că principiile jurisprudenţiale indicate de către recurentul CNCD nuanţează, la rândul lor, condiţia de existenţă a unor situaţii identice sau similare, iar legislaţia aplicabilă nu impune existenţa unor diferenţieri, în considerarea calităţii acestora .

Astfel, principiul nediscriminării, care este înscris, practic, în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului, presupune aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor care sunt egale în drepturi.

Prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, reglementează faptul că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională ori socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Legat de acest text, instanţa europeană a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conţine sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situaţie" pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.

Diferenţa de tratament devine discriminare numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Ca atare, dacă art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale oferă o protecţie împotriva oricărei discriminări în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează, orice diferenţă de tratament nu semnifică, automat, încălcarea sa.

Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă, existând o marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.

În raport de considerentele mai sus expuse, văzând disp. art. 496 alin. (1), art. 489 alin. (1), coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursurilor, ca neîntemeiată; urmează a fi admise recursurile declarate, casată sentinţa atacată şi în rejudecare va fi respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor.

Admite recursurile declarate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1221 din 16 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.