Appeal admitted, compensation claim reinstated; Special Retrocession Commission ordered to reassess 720 sqm taken plot

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 18 noiembrie 2019, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a solicitat anularea în tot Deciziei nr. 1137/08.08.2019 şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reprezentând diferenţa de valoare între imobilul preluat şi cel acordat la schimb şi în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata suportate în vederea soluţionării cauzei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4/CA/2021 din 19 ianuarie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Care au Aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4/CA/2021 din 19 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei să i se admită cererea de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

Instanţa de fond e interpretat eronat dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999.

Sub acest aspect, apreciază, prima instanţa a respins contestaţia subscrisei A. reţinând, în esenţa, faptul că intre comunitatea evreiească şi Statul roman a intervenit un schimb, acordul de voinţa al reprezentantului comunităţii fiind exprimat in cuprinsul Procesului-verbal din data de 21.05.1974, astfel incat, preluarea a fost una consimţita si nu abuziva, nefiind astfel incidente prevederii legii speciale de reparaţie.

Mai retine prima instanţa faptul ca, doar in situaţia in care actul de schimb ar fi fost anulat de către instanţele judecătoreşti, s-ar fi putut pune problema restituirii imobilului sau acordării de masuri reparatorii pentru acesta.

Aceste constatări ale primei instanţe nu pot fi in niciun caz primite, in condiţiile in care, pe de o parte, cererea subscrisei de acordare de despăgubiri reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului nu este in niciun caz condiţionata de anularea actului de schimb iar, pe de alta parte, chiar instanţa investita cu soluţionarea contestaţiei impotriva actelor emise in baza legilor speciale de reparaţie are obligaţia sa verifice in ce măsura actele de preluare din perioada comunista pot fi incadrate in categoria celor abuzive.

Concluzia primei instanţe este cu totul greşita, in condiţiile in care, in mod indiscutabil, soluţionarea unei cereri de retrocedare a unui imobil preluat prin acte abuzive nu este in niciun caz condiţionata de anularea acelui act, caracterul abuziv al preluării urmând sa fie stabilit fie in procedura administrativa fie de către instanţa de judecata.

Cat priveşte consimţământul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti la încheierea actului de schimb in condiţiile impuse obligatoriu de către autorităţile comuniste, va rugam sa constataţi ca, in mod greşit a reţinut prima instanţa ca nu exista indicii cu privire la lipsa acestui consimţământ.

În speţă, arată instanţei că singura menţiune cu privire la acordul de voinţa al reprezentantului proprietarului (Federaţiei Comunităţilor Evreieşti) se regăseşte in cuprinsul Procesului-verbal încheiat la 21.05.1974 înregistrat la Notariatul de Stat, Judecătoria Cărei sub nr. x CF din 29.05.1974.

Consideră recurenta că aceasta singura referinţa cu privire la consimţământul proprietarului (Federaţiei Comunităţilor Evreieşti) ridica dubii serioase cu privire la caracterul liber exprimat al acestuia in condiţiile in care:

Nu exista niciun alt inscris din care sa rezulte acordul proprietarului cu privire la schimbul.

Imobilului cu alte imobile aflate in proprietatea statului, deşi anterior încheierii procesului-verbal din 21.05.1974, Consiliul Popular al Oraşului Cărei, prin Adresa nr. x/25.03.1974, a solicitat Federaţiei Comunităţilor Evreieşti sa dea acordul, adresa la care nu s-a răspuns.

In urma pretinsului schimb in baza Legii nr. 19/1968. Federaţia Comunităţilor Evreieşti a primit un imobil cu o valoare economica semnificativ redusa;

Sunt de notorietate presiunile directe pe care statul le exercita asupra proprietarilor terenurilor prin organele sale represive (cu atât mai mult fata de minorităţi) având in vedere contextul politic al României la nivelul anilor 1970 si politica statului cu privire la proprietatea privata din aceea perioada;

Prin urmare, nu poate fi vorba in niciun caz de un schimb intre Federaţie si Statul Roman, având in vedere ca, in speţa, lipseşte un element esenţial al acestui act juridic, si anume consimţământul liber exprimat al copermutantului.

Este astfel evident ca asa-zisul "schimb" nu respecta nicicum rigorile C. civ., astfel incat sa se poată susţine cu temei ca nu a existat o preluare abuziva de la fostul proprietar.

Dimpotrivă, "schimbul" a fost unul cu totul atipic, impus de către statul comunist, ceea ce exchivalează in mod indiscutabil cu o preluare abuziva. împrejurarea ca fostului proprietar i-a fost acordat un alt imobil nu are absolut nicio relevanta din perspectiva caraterului abuziv al preluării, in condiţiile in care consimţământul acestuia nu a fost liber exprimat, bunul fiind preluat, in realitate, fara acordul sau.

În jurisprudenţa s-a reţinut in mod constant ca, in cazul unor asemenea schimburi "copermutantii nu se situează pe poziţie de egalitate, intrucat schimburile sunt obligatorii şi mai mult, chiar în lipsa semnării contractului de schimb de către unul dintre copermutanti (de regula proprietarul tabular) schimbul este obligatoriu. Aceste dispoziţii legale denota o poziţie de forţa din partea statului, care prelua terenul, indiferent de existenta consimţământului la schimb a persoanei al cărui teren urmează sa fie schimbat. Prin urmare schimbul efectuat in asemenea condiţii era abuziv."

Intr-o alta decizie2 s-a reţinut, in mod judicios, faptul ca "contractul de schimb nu a reprezentat acordul liber consimţit al proprietarilor tabulari, el fiind impus in anul 1978, posibilităţile de refuz fiind limitate. In al doilea rând diferenţa dintre suprafeţele celor doua imobile este certa, soţii predând 1460 mp si primind in schimb, faptic, 361 mp. Nu exista nicio justificare pentru a refuza acordarea masurilor reparatorii pentru diferenţa dintre cele doua suprafeţe de teren, fiind irelevant din punct de vedere al cauzei faptul ca pe parcela primita in schimb, din fonduri proprii, familia U a edificat o construcţie pe care ulterior a instrainat-o."

Or, in speţa, in baza actului de schimb analizat in prezenta cauza, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a fost obligata sa predea către Statul Roman imobile de o valoare net superioara celor primite la schimb, fara insa a primi si o justa despăgubire reprezentând diferenţa de valoare,

In mod cu totul nelegal prima instanţa a apreciat ca nefiind relevante concluziile raportului de expertiza întocmit in cauza, care demonstrează in mod neechivoc diferenţa semnificativa de valoare dintre terenul preluat si cel acordat la schimb, in condiţiile in care, tocmai aceasta diferenţa este de natura sa confere caracter abuziv preluării realizate de către Statul Roman.

În realitate, contrar celor reţinute de către prima instanţa, schimbul impus de către Statul Roman a fost unul evident abuziv, preluarea imobilelor fiind astfel, la rândul sau, una vădit abuzivă în raport de dispoziţiile art. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cărora, "Sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative oh administrative emise în perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu momentul preluării".

În considerarea acestor aspecte, intr-o corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 şi art. 1 teza II din Normele metodoligice de aplicare a O.U.G. nr. 83/1999, prima instanţa ar fi trebuit sa constate ca, schimbul impus in mod obligatoriu de autorităţile comuniste a fost unul vădit abuziv, astfel incat, subscrisa este indreptatita la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilul preluat si cel dat la schimb si sa oblige intimata-parata la emiterea de decizii in acest sens.

Referitor la solicitarea subscrisei de obligare la plata de despăgubiri reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilul preluat si cel acordat la schimb, va rugam sa observaţi ca in mod cu totul nelegal a interpretat prima instanţa dispoziţiile art. 1 pct. 2 teza a ll-a din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 (dispoziţii similare cu cele din Normele metodologice de aplicare ale O.U.G. nr. 83/1999 pe care ar fi trebuit sa le aplice) reţinând ca aceste prevederi nu pot fi aplicate şi in speţa, intrucat nu au in vedere si schimbul de proprietăţi.

Contrar acestei concluzii, apreciază recurenta că, în realitate aceste prevederi sunt cu totul aplicabile, în condiţiile în care, astfel cum a arătat, preluarea a fost una abuziva iar "despăgubirea" acordata (imobilul dat la schimb) nu este una îndestulătoare.

Desigur, in conformitate cu dispoziţiile legale invocate, care prevăd ca "în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ" despăgubirea cuvenita subscrisei este reprezentata de diferenţa dintre valoarea reala a imobilului preluat si cea a imobilului dat la schimb.

Intr-o altă ordine de idei, vă rugăm să observaţi că, prima instanţa a apreciat în mod nelegal că, în speţa, era suficientă simpla încheiere a unui proces-verbal ca sa opereze schimbul de terenuri, in condiţiile in care, Legea nr. 19/1968 conferea imobilelor-terenuri fara construcţii aflate in perimetrul construibil al municipiului Bucureşti, al celorlalte municipii sau al oraşelor doar vocaţia de a fi expropriate.

Aceasta vocaţie, in opinia subscrisei, rezulta indiscutabil din terminologia folosita de legiuitor in cuprinsul art. 1 din Legea nr. 19/1968, anume "(...) se declara indisponibile si expropriabile (...)".

Fiind astfel vorba de o simpla vocaţie de a fi expropriate, consideră că, in speţa, nu era suficienta simpla incheiere a unui proces-verbal care sa ateste schimbul de terenuri, fara ca acest proces-verbal sa aibă la baza un act emis in regim de putere publica in baza căruia sa se dispună exproprierea imobilului ce a făcut obiectul cererii de retrocedare.

Apreciază că o interpretare contrară ar intra într-o vădită contradicţie inclusiv cu normele constituţionale in vigoare la momentul la care a avut loc transferul dreptului de proprietate, la acel moment, dreptul de proprietate fiind protejat inclusiv la nivel constituţional - art. 36 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1965.

În acest context, va rugam sa constataţi ca, prima instanţa in mod nelegal a apreciat ca tranferul dreptului de proprietate in favoarea Statului Roman ar fi operat in baza Legii nr. 19/1968 si a soluţionat cauza in raport de aceasta premisa, reţinând ca schimbul nu este abuziv.

In realitate, in condiţiile inexistentei unui act emis in regim de putere publica care sa transforme imobilul din expropriabil in expropiat, se impune concluzia ca, in realitate, nu a operat niciun schimb, ci dimpotrivă, preluarea a fost una cu totul abuziva.

Mai susţine recurenta-reclaamntă că legile speciale de reparaţie în general, si O.U.G. nr. 83/1999 in special, au fost adoptate de Statul Roman in încercarea de a repara, intr-o oarecare măsura, abuzurile săvârşite in perioada comunista, abuzuri prin care au fost încălcate grav drepturi fundamentale intre care si dreptul de proprietate privata.

In mod evident, la adoptarea legilor speciale de reparaţie, nu au putut fi avute in vedere, punctual, toate situaţiile ce impun acordarea de masuri reparatorii, rămânând la latitudinea autorităţilor, respectiv a instanţelor judecătoreşti sa aprecieze, de la caz la caz, îndreptăţirea solicitanţilor sa beneficieze de aceste masuri.

Aceasta apreciere este obligatorie, insa a fi realizata in scopul si spiritul legilor speciale de reparaţie, respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin preluarea unor imobile in perioada comunista, fara o justa si echitabila despăgubire. Lipsa unor asemenea despăgubiri conferă caracter abuziv preluării si. pe cale de consecinţa, naşte obligaţia Statului Roman de a repara prejudiciul astfel cauzat.

Or, în spetă, Statul Român a preluat de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România imobilul ce face obiectul deciziei contestate, fără însă a acorda o justa si echitabila despăgubire pentru acesta. Astfel cum a arătat si in fata primei instanţe recurenta susţine că imobilele acordate la schimb nu sunt comparabile cu cele preluate, diferenţa de valoare dintre acestea fiind evidenta si semnificativa.

Prin urmare, nu poate fi în niciun caz vorba despre un schimb echitabil, diferenţa semnificativă de valoare dintre imobile fiind de natura sa demonstreze ca. in realitate, in speta a operat o veritabila expropriere si nu un schimb.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 15 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte situaţaia de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că prin cererea înregistrata la Comisia speciala de retrocedare sub nr. x din data de 23.09.2004, ulterior precizata prin Adresa nr. x/09.07.2018 înregistrata la parata sub nr. x din 12.07.2018, reclamanta a solicitat acordarea de masuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul-teren în suprafaţa de 720 mp situat în judeţul Satu Mare, Municipiul Carei, str. x (transcris în CF x), nr. top x în trei loturi distincte(1962/1, 1962/2, 1962/3).

Prin Decizia nr. 1137/08.08.2019, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea cu privire la acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul sus-menţionat, întrucât modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu a reprezentat o preluare abuzivă, acesta făcând obiectul unui schimb de imobile realizat între Federaţia Comunităţilor Evreieşti şi Statul român, în temeiul art. 4 din Legea nr. 19/24.06.1968 cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor. În motivarea deciziei, pârâta arată că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român, ci a făcut obiectul unui schimb între Federaţia Comunităţilor Evreieşti şi Consiliul Popular al oraşului Carei, încheiat în data de 21.05.2974.

Înalta Curte prin raportare la criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, apreciind că pentru soluţionare cauzei se impune rejudecarea cauzei şi analizând motivele de nelegalitate ale Deciziei nr. 1137/08.08.2019, emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România invocate de reclamantă în cuprinsul acţiunii, instanţa constată că instanaţ de fond a pronunţat o hotărâre cu interpretarea greşită a normelor de drept material, citicile recurentei-reclamante fiind întemeiate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul CF nr. x Carei cu privire la parcela nr. 1962 in suprafaţa de 720 mp (pct. 11), este menţionata operaţiunea, din data de 13.01.1949, de înscriere a dreptului de proprietate in favoarea Comunităţii Autonome Ortodoxe Izraelite din Cărei (ulterior Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România) a parcelelor, printre care regasindu-se si parcela nr. 1962.

Conform înscrierii de pct. 14 din aceeaşi Carte funciară se precizează că, în baza procesului-verbal nr. x/1074 încheiat la 21.05.1974, întocmit în conformitate cu prevederile nr. 19/1968, asupra imobilului imobilului menţionat mai sus s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, iar pe de altă parte se precizează că parcela x în suprafaţa de 720 mp se înscrie în CF nr. x.

Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 19/1968, în vederea lucrărilor de sistematizare, construcţii, inclusiv cele de locuinţe, se declară indisponibile şi expropriabile, prin efectul prezentei legi, terenurile fără construcţii, proprietate a persoanelor fizice sau juridice, aflate în perimetrul construibil al municipiului Bucureşti, al celorlalte municipii sau al oraşelor.

În temeiul acestei legi, a fost emisă adresa nr. x/1974, de către Consiliul Popular al oraşului Carei, Comitetul executiv, către Federaţia Comunităţilor Evreieşti.

În cuprinsul adresei se menţionează că a fost emisă în vederea aplicării Legii nr. 19/1968 privitor la terenurile virane situate în intravilanul oraşelor, care sunt declarate indisponibile şi că se comunică documentaţia necesară efectuării unor schimburi de astfel de terenuri din oraşul Carei. Între terenurile enumerate se regăseşte şi imobilul teren înscris în CF nr. x al localităţii Carei, nr. top. x jud. Satu Mare, în suprafaţă de 378 mp.

Se motivează necesitatea efectuării schimbului pe motiv că aceste terenuri sunt amplasate într-o zonă de interes, în jurul Sinagogii Evreieşti din oraşul Carei, care are o valoare deosebită ulterior renovării şi care trebuie folosite pentru construcţii de locuinţe în scopul evitării diminuării valorii Sinagogii. Se specifică că în schimbul acestor terenuri se oferă Federaţiei Comunităţilor Evreieşti aceeaşi suprafaţă de terenuri cu plantaţie de vie situată în Grădina Viilor Carei, într-o zonă de agrement, terenuri care pot fi valorificate şi pentru care se poate elibera autorizaţie de înstrăinare conform Decretului nr. 144/1958.

În finalul adresei se solicită acordul Federaţiei pentru efectuarea schimbului şi se specifică că o construcţie de 6 apartamente este planificată a se executa încă în cursul anului 1974, solicitând urgentarea rezolvării problemei.

Procesul-verbal nr. x/1974 atestă încheierea acestuia cu ocazia preluării de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din RSR şi predării din partea statului în schimb, a unor suprafeţe de terenuri conform prev. Legii nr. 19/1968, cu privire la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor.

Potrivit art. 1 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 83/1999, privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România:

Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. În situaţia în care continuitatea entităţii juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaşte de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea entităţii juridice de drept privat, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt supuse restituirii foştilor proprietari imobilele care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989.

Prin H.G. nr. 1093/2005, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a fost explicat conceptul de preluare abuzivă.

Astfel, potrivit pct. 2 din Norme, sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu momentul preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere, dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.

Sunt considerate abuzive şi preluările fără titlu valabil ale imobilelor care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, în perioada de referinţă, sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi preluările fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau administraţiei de stat.

Rezultă că sunt abuzive preluările imobilelor produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative.

Înalta Curte apreciază, din întreg materialul probator prin raportare la textele de lege aplicabile în materia cererilor privitoare la dreptul de restituire al proprietăţilor luate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, că schimbul de terenuri din anul 1974, între Statul Român şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti, având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x alin. localităţii Carei, nr. top. x jud. Satu Mare, a fost efectuat în baza Legii nr. 19/1968 şi nu s-au acordat despăgubiri juste sau echitabile la momentul preluării, generate de diferenţa de valoare a celor două terenuri.

Astfel cum rezultă din adresa nr. x/1974, a Consiliului Popular al oraşului Carei, Comitetul executiv, diferenţa de valoare este determinată de faptul că terenul Federaţiei era amplasat în intravilan, în oraşul Carei, într-o zonă bine cotată, în apropierea Sinagogii Evreieşti, iar terenul oferit la schimb, a reprezentat o cotă de 3727/5640 părţi dintr-un imobil pe care se afla o plantaţie de vie, cu o valaore economică inferiaoră.

Chiar dacă în fapt, astfel cum atestă documentele a avut loc un schimb de terenuri între Statul Român şi Federaţia Comunităţilor Evreieşti, acest schimb reprezintă o preluare abuzivă a imobilului întrucât s-a efectuat în temeiul unui act normativ emis în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, respectiv în baza Legii nr. 19/1968, iar Statul Român nu a acordat o justă şi echitabilă despăgubire.

Existenţa diferenţei de valoare a terenurilor a fost dovedită de către reclamantă prin probele administrate în cauză, respectiv expertiza topografică şi de evaluare a imobilelor.

Astfel, prin expertiza topografică efectuată în cauză de către expert B., au fost identificate imobilele ce au făcut obiectul schimbului de terenuri consemnat în procesul-verbal din 1974. Conform concluziilor expertizei, imobilul înscris în CF nr. x alin. localităţii Carei, nr. top. x jud. Satu Mare este ocupat în prezent de construcţii şi curte, .

În acest context, Înalta Curte constată că erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 1 din Legea nr. 83/1999, iar Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România se impunea să procedeze conform prevederilor art. 2 din Lege şi să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.

În concluzie, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în rejudecare, după casarea cu reţinere, Înalta Curte va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ce face obiectul dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal; va anula în Decizia nr. 1137/08.08.2019 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în ceea ce priveşte terenul ce face obiectul cererii de restituire; va obliga pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România să să soluţioneze pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă.

Ca urmare a căderii în pretenţii, în temeiul art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5811,72 RON reprezentând onorariu avocat şi 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 4/CA/2021 din 19 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza, admite în parte acţiunea.

Anulează Decizia nr. 1137 din 8 august 2019 şi obligă pârâta să soluţioneze pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă.

Admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi obligă pârâta la plata sumei de 5811,72 RON reprezentând onorariu avocat şi 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, către reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 noiembrie 2022.