Retrocession of religious property: abusive expropriation via Decree 358/1948 and judicial power to order reparatory measures in equivalent

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 26 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9458 din 23.12.2020 şi obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris în cartea funciară iniţiala nr. 255 a localităţii Apa, Judeţul Satu Mare, nr. top. x.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 43/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Maramureş în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a fost anulată Decizia nr. 9458/23.12.2020 emisă de pârâtă şi a fost obligată pârâta să emită o decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială, pentru imobilul cu nr. top. x înscris iniţial în CF nr. x Apa şi retranscris ulterior în CF x Apa, respectiv în CF x Apa; fără cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 43/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, un prim argument critic invocat de recurenta-pârâtă priveşte constatarea instanţei de fond potrivit căreia "este lipsită de relevanţă excepţia reglementată de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948, excepţie având ca obiect averea fostelor parohii, la care face trimitere pârâta prin întâmpinare, întrucât în speţă nu a fost aplicabilă sau aplicată o atare excepţie, aşa cum rezultă cu evidenţă din înscrierile de sub B1, B3 şi B35 din C.F. nr. x Apa".

Astfel, potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948, în proprietatea statului a trecut averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor cultului greco-catolic, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii.

Aşadar, în baza Decretului nr. 358/1948, o parte din bunurile mobile şi imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea Statului Român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Cu privire la dreptul de proprietate al solicitantei şi preluarea abuzivă a imobilului solicitat, a arătat că, din analiza cărţilor funciare în discuţie reiese fară putinţă de tăgadă faptul că imobilul în litigiu, înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Apa, cu nr. top. x, nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă, ci a intrat în proprietatea acestuia de la Parohia Ortodoxă Română din Apa, nefiind îndeplinită una din condiţiile esenţiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru soluţionarea favorabila a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărţilor funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Al doilea aspect de nelegalitate invocat priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte soluţia dispusă de instanţa de fond cu privire la conţinutul deciziei de acordare de măsuri reparatorii.

Astfel, conform art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, "Comisia specială de retrocedare va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială."

Prin urmare Comisia specială emite o decizie prin care face doar propunere de acordare de măsuri compensatorii, iar prin soluţia dispusă prima instanţă s-a substituit în atribuţii administrative şi a încălcat principiul reparaţiei puterilor în stat.

4. Apărările formulate în cauză

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de argumentele invocate de recurentă, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia nr. 9458/23.12.2020, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Apa, pentru motivul că acest imobile ar fi fost preluat de Statul Român de la Biserica Ortodoxă Apa, şi nu de la reclamantă.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9458 din 23.12.2020 şi obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris în cartea funciară iniţială nr. 255 a localităţii Apa, Judeţul Satu Mare, nr. top. x.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost admisă, fiind anulată decizia contestată, pârâta, care a fost obligată să emită o decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială, pentru imobilul cu nr. top. x înscris iniţial în CF nr. x Apa şi retranscris ulterior în CF x Apa, respectiv în CF x Apa, criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.

Prin aceste prevederi legale sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din acelaşi act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială."

Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:

"Art. 1 - În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente."

În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituţia de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".

În primul rând, pentru aprecierea incidenţei în speţă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Apa din care provine topograficul în litigiu.

Aşa cum se observă din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, înscriere din anul 1901, primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză, aspect care nu este contestat de niciuna dintre părţi.

Astfel, imobilul în discuţie (nr. top. x) a fost iniţial înscris în CF nr. x Apa sub A III.2., iar conform înscrierii de sub B1, se afla în proprietatea Bisericii Greco-Catolice din Apa.

Ulterior, conform înscrierii de sub B3, în baza Decretului lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor şi a adresei oficiului parohial ortodox român din Apa nr. 137/1949, imobilul se întabulează în favoarea Bisericii ortodoxe române din Apa.

Din cuprinsul aceleiaşi cărţi funciare (înscrierea de sub B5) rezultă că la data de 26.08.1971, în baza procesului-verbal din 25.06.1971 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al comunei Apa, imobilul se transcrie în CF nou deschis nr. 2615 în favoarea Statului Român.

Imobilul a fost transcris în CF nr. x Apa, sub A1, în favoarea Statului Român, întabulat sub B1, iar ulterior, în baza Decretului nr. 409/1955, a fost transcris din nou în CF x Apa sub A2 în favoarea Ministerului de Interne, conform menţiunilor de sub B2 .

Aşadar, prin înscrierea de sub B3 din CF nr. x Apa, operată la data de 07.06.1949, se evidenţiază deposedarea abuzivă a reclamantei de imobilul în litigiu, în perioada de referinţă arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretului nr. 358/1948, act normativ prin care, sub egida regimului comunist care a desfiinţat cultul catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.

Conform acestei înscrieri din cartea funciară, deposedarea abuzivă a reclamantei de imobilul în litigiu de către Statul Român a fost urmată de atribuirea proprietăţii către Bisericii ortodoxe române din Apa, în temeiul Decretului nr. 358/1948.

Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuşi instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituţia de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.

În consecinţă şi în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanţă că în speţă, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste şi echitabile la momentul deposedării de către imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul pârâtei, expus atât în cererea de recurs, cât şi în decizia contestată şi în întâmpinarea formulată în dosarul de fond, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietăţii asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Biserica ortodoxă română din Apa.

Din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, rezultă că, din 26 august 1971 şi până în prezent, asupra imobilului în litigiu este înscris dreptul de proprietate al Statului Român (Ministerul de Interne).

Este adevărat că prin înscrierea de sub B3 din C.F. nr. x Beznea, operată la data de 26 august 1971, a fost întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Statului Român, iar anterior, începând cu data de 7.06.1949, fusese întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Bisericii ortodoxe române din Apa.

Însă, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar reţine că această împrejurare nu are semnificaţia că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în mod abuziv de Statul Roman de la Biserica ortodoxă română din Apa, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, aşa cum, în mod eronat, afirmă recurenta-pârâta.

Astfel, din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, rezultă că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza procesului-verbal din 25.06.1971, încheiat de Consiliul Popular al comunei Apa.

Acest aspect relevă că Statul Român nu a dobândit în anul 1971 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin vreunul din modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de lege, nefiind în prezenţa vreunui act care să consfinţească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa.

Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat că Procesul-verbal din 25.06.1971, încheiat de Consiliul Popular al comunei Apa, trebuie interpretat ca fiind, în realitate, o recunoaştere a calităţii de proprietar a Statului Român, cel care a făcut deposedarea cultului catolic de proprietăţile sale în temeiul Decretului nr. 358/1948 (în speţă deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu), art. 2 alin. (1) din acest act normativ specificând că Statului Roman îi revine respectiva avere, pe care o va lua în primire imediat şi care, prin intermediul unei comisii interdepartamentale doar va hotărî destinaţia acestei averi, putând a o atribui Bisericii Ortodoxe Române sau componentelor sale, aşa cum se arată în art. 2 alin. (2) din acest act normativ.

În consecinţă, în speţă, este vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepţiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care reclamanta a fost deposedată de aceste imobile.

Biserica ortodoxă română din Apa nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care se face referire în acest text de lege.

În aceste condiţii, nici argumentele recurentei-pârâte cu privire la forţa probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară nu pot conduce la o opinie contrară reţinerilor primei instanţe, întrucât interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x şi 2615 Apa se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reţinut anterior, că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de formele de reparaţie reglementate de O.U.G. nr. 94/2000.

Aşadar, reclamanta îndeplineşte toate condiţiile rezultate din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a beneficia de formele de reparaţie reglementate de acest act normativ, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării; reclamanta au fost deposedată de acest imobil în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 şi până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost şi este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte referitoare la forma concretă de reparaţie la care este îndreptăţită reclamanta, cu privire la care invocă încălcarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că este, de asemenea, nefondată.

Art. 18 prevede că "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii."

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. (...)"

Totodată, din conţinutul prevederilor art. 3 alin. (6) teza I din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că, dacă retrocedarea în natură a imobilelor preluate abuziv nu este posibilă, pârâta va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială, cum, de altfel, a solicitat şi reclamanta prin cererea adresată pârâtei, respectiv de a emite o decizie prin care să dispună măsuri reparatorii prin echivalent.

În aceste condiţii, nu poate fi primită aprecierea recurentei în sensul că prin soluţia instanţei ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, în mod corect concluzionând judecătorul fondului că respingerea de către pârâtă a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă conturează excesul de putere din partea acestei autorităţi publice, în sensul art. 2 lit. n) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, (fiind încălcat dreptul de proprietate al reclamantei prin maniera de exercitare a dreptului de apreciere a acestei autorităţi publice), exces de putere care este înlăturat prin obligarea autorităţii pârâte la recunoaşterea dreptului pretins de către reclamantă.

Prin urmare, soluţia dispusă se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi poate fi dispusă în baza art. 18 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât instanţa de contencios administrativ exercită un control de legalitate, având deplină jurisdicţie conform acestor dispoziţii legale, fără a se putea aprecia, în condiţiile reţinute, că în cauză instanţa s-a substituit atribuţiilor administrative ale recurentei-pârâte sau ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.

În concluzie, sentinţa recurată este legală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanţelor factuale reţinute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 43/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.