Rejection of appeal against annulment of religious property restitution denial: Orthodox transfer deemed abusive preemption.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă cu privire la imobilele cu nr. topo. x Hurezu Mare, constând în construcţie şi terenul aferent şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind restituirea în natură a imobilelor menţionate, iar, în subsidiar, acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele menţionate, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 46/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România; a fost anulată Decizia nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă şi a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie privind soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante ţinând seama de considerentele sentinţei; s-au respins ca nefondate celelalte pretenţii; s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 46/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut că, în baza Decretului nr. 358/1948, o parte din bunurile mobile şi imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea Statului Român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Astfel, în mod judicios, instanţa de fond a reţinut faptul că a existat o preluare a imobilelor identificate cu nr. top. x şi nr. 346/2 Hurezu Mare în 4 aprilie 1967, în perioada de referinţă prevăzută de lege, fiind realizată de către o persoană juridică, respectiv Biserica Ortodoxă Română, însă în mod eronat, aceasta a apreciat faptul Biserica Ortodoxă Română se încadrează în categoria persoanelor juridice în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât potrivit art. 29 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice.

În opinia sa, Biserica Ortodoxă Română, deşi este persoană juridică, nu este persoană juridică în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, altfel spus nu este persoană juridică de drept public, nici statul ori nicio autoritate a administraţiei publice centrale sau locale nu este acţionar majoritar sau asociat majoritar, cum greşit a interpretat instanţa de fond.

Conform Cărţii funciare nr. x a localităţii Hurezu Mare, în anul 1967, imobilul identificat cu nr. top. x a trecut din proprietatea Bisericii Greco-Catolice în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române, persoană juridică de drept privat distinctă de Statul Român.

Aşadar, din analiza cărţii funciare sus-menţionate reiese faptul că imobilul identificat cu nr. top. x nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

Constatarea instanţei, conform căreia "potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie şi imobile preluate de alte persoane juridice în perioada de referinţă, nu numai cele preluate de Statul Român" este una nefundamentată întrucât, legiuitorul a prevăzut contrariul în mod expres.

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menţionat, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

În nicio situaţie legiuitorul nu a instituit vreo excepţie de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la momentul preluării.

În acest context, nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării abuzive.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a apreciat faptul că "art. 33 din Decretul nr. 115/1938 şi principiul forţei probante nu îşi găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză", întrucât înscrierea în cartea funciară a unei alte persoane juridice, respectiv Parohia Ortodoxă Română, reprezintă o probă contrară a prezumţiei existenţei dreptului de proprietate la momentul preluării şi o probă contrară a preluării abuzive.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

Astfel, în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile stabilite de prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, în raport de înscrierile în CF nr. x a localităţii Hurezu Mare din care provine topograficul în litigiu.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor intimatelor şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat, reiterând, în esenţă, aspectele invocate prin memoriul de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 27 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de argumentele invocate de recurentă, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003 şi nr. 6873l8/C/24.01.2006, depuse la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, petentele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, în calitate de centru eparhial, pentru Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare au solicitat retrocedarea imobilelor situate în satul Hurezu Mare, identificate cu nr. topo. x Hurezu Mare.

Cele două cereri au fost soluţionate prin Decizia nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de Comisie, prin care au fost respinse ambele cereri de retrocedare, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cu motivarea în fapt că imobilul solicitat nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Oradea, Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Supur şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco - Catolică Hurezu Mare cu o cerere prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă cu privire la imobilele cu nr. topo. x Hurezu Mare, constând în construcţie şi terenul aferent, şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind restituirea în natură a imobilelor menţionate, iar în subsidiar, acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele menţionate.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă în parte, fiind anulată Decizia nr. 9252 din 06.08.2020 emisă de pârâtă, care a fost obligată să emită o nouă decizie privind soluţionarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante, ţinând seama de considerentele sentinţei, şi care a înţeles să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.

Prin aceste dispoziţii legale sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Prin argumentele de ordin critic formulate, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării abuzive, întrucât, din analiza cărţii funciare, în opinia sa, reiese faptul că imobilul identificat cu nr. top. x nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă, susţineri pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România:"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

De asemenea, conform art. 3 alin. (6) teza I din acelaşi act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială."

Art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."

Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:

"Art. 1 - În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 -Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente."

În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituţia de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".

Totodată, art. 37 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 177/1948, prevede că "dacă cei trecuţi de la un cult la altul reprezintă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti biserica (locaşul de închinăciune, casa de rugăciuni) şi edificiile anexe; această despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate şi soluţionate de judecătoria populară a locului."

În primul rând, pentru aprecierea incidenţei în speţă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Hurezu Mare din care provine topograficul în litigiu.

Aşa cum se observă din înscrierea din CF nr. x Hurezu Mare primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză, aspect care nu este contestat de niciuna dintre părţi, în cererea de recurs pârâta arătând că, în mod judicios, instanţa de fond a reţinut faptul că a existat o preluare a imobilelor identificate cu nr. top. x şi nr. 346/2 Hurezu Mare în 4 aprilie 1967, în perioada de referinţă prevăzută de lege, realizată de către o persoană juridică, respectiv Biserica Ortodoxă Română.

Astfel, din conţinutul cărţii funciare nr. x Hurezu Mare, mai exact al menţiunilor cuprinse sub B 1 şi B 6, astfel cum au fost traduse în limba română, rezultă, fără echivoc, că imobilul având destinaţia de casă, curte şi teren intravilan, situat în satul Hurezu Mare, comuna Supur, judeţul Satu Mare, înscris în C.F. nr. x a localităţii Hurezu Mare sub nr. top. x şi y, a aparţinut reclamantei Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare şi a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către o persoană juridică, Biserica Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative emise în intervalul de referinţă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Prin încheierea c.F. nr. x din 4 aprilie 1967, s-a rectificat numele proprietarului de sub B 1, din acela de Biserica greco-catolică din Hurezu în acela de Parohia Ortodoxă Română.

Ulterior, imobilele au trecut în proprietatea Statului român, având destinaţia de şcoală, astfel cum rezultă din decizia atacată.

Prin urmare, se constată că la dosarul administrativ s-au depus înscrisurile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. 13 lit. a) din H.G. nr. 1164/2002, respectiv coala C.F. nr. x Hurezu Mare.

În aceste condiţii, sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte cu privire la neîndeplinirea condiţiei de a face dovada dreptului de proprietate la momentul preluării, din înscrisul menţionat rezultând cu evidenţă că imobilele în discuţie fiind preluate în data de 4 aprilie 1967 de la reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport şi argumentele recurentei în sensul că momentul preluării imobilelor a căror retrocedare se cere ar fi unul ulterior datei de 4 aprilie 1967, iar imobilul ar fi fost preluat de către Statul Român de la Biserica Ortodoxă Română din Hurezu Mare, iar nu de la solicitantă.

Din conţinutul cărţii funciare rezultă că imobilul a fost preluat de la reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare, în perioada relevantă potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, iar faptul că, ulterior preluării de la reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Hurezu Mare de către Biserica Ortodoxă Română, imobilele au fost trecute în proprietatea Statului Român, este lipsit de relevanţă sub aspectul legalităţii cererii de restituire formulate de vechiul proprietar.

Aşa fiind, la data de 4 aprilie 1967, imobilele a căror retrocedare se cere au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din Hurezu Mare, cu titlu de rectificare nume.

Instanţa reţine că, la momentul preluării, Biserica Ortodoxă Română din Hurezu Mare a fost o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât şi părţile lor componente locale.

Or, în speţă, preluarea imobilelor a căror retrocedare se solicită a avut loc, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi art. 2 din Decretul nr. 358/1948, antereferite, neprezentând relevanţă dacă actele normative respective au fost aplicate în limitele lor sau nu, atât timp cât ele reprezintă temeiul preluării.

Totodată, Înalta Curte constată că, din actele depuse la dosar, rezultă că atribuirea imobilelor identificate cu nr. topo. x Hurezu Mare s-a făcut cu titlu de rectificare nume, fără a exista vreo hotărâre a vreunei comisii interdepartamentale, şi nu s-a făcut dovada vreunei despăgubiri plătite cultului Greco-catolic.

Potrivit normelor de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, reţinute anterior, se prezumă ca fiind abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, efectuate în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în această ipoteză se încadrează Decretele nr. 358/1948 şi nr. 177/1948, în situaţia în care nu s-au acordat despăgubiri.

Faţă de starea de fapt reţinută, raportat la prevederile legale arătate, în mod corect a constatat prima instanţă că a existat o preluare a imobilelor identificate cu nr. topo. x Hurezu Mare, în 4 aprilie 1967, în perioada de referinţă prevăzută de lege, preluarea fiind realizată de către o persoană juridică, respectiv de către Biserica Ortodoxă Română.

Conform art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se restituie şi imobilele preluate de alte persoane juridice în perioada de referinţă, nu numai cele preluate de Statul Român, astfel că preluarea imobilului s-a efectuat din proprietatea reclamantelor, fiind vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepţiunea acestor prevederi legale.

În aceste condiţii, nici argumentele recurentei-pârâte cu privire la forţa probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară nu pot conduce la o opinie contrară reţinerilor primei instanţe, întrucât, interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x a localităţii Hurezu Mare, se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reţinut anterior, că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de formele de reparaţie reglementate de normele speciale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

Aşadar, se reţine că reclamanta îndeplineşte toate condiţiile rezultate din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a beneficia de formele de reparaţie reglementate de acest act normativ, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării; reclamanta au fost deposedată de acest imobil în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 şi până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost şi este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român.

În concluzie, sentinţa recurată este legală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanţelor factuale reţinute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 46/CA/2021 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.