Scope of ATI salary surcharge for medical directors: distinct classification of executive committee functions vs. medical specialists under Law 95/2006 and Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, a solicitat anularea parţială a O.M.S. 1224/2010 privind aprobarea normativelor de personal pentru asistenţa medicală spitalicească, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1.778/2006 privind aprobarea normativelor de personal ceea ce priveşte dispoziţiile pct. 2 din notele la anexa 9 şi repararea pagubei pricinuite constând din 85% din salariul de bază calculat de la 14.01.2020, până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând spor neacordat.

2. Hotărârile primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 161 din data de 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Sănătăţii.

A respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, având ca obiect anulare act administrativ, OMS nr. 1224/2010, ca nefondată.

Prin cererea formulată la data de 8.02.2021, reclamanta A. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 161/22.12.2020 a Curţii de Apel Galaţi.

În motivare reclamanta a arătat că obiect al cererii de chemare în judecată l-a constituit - anularea parţială a OMS nr. 1224/2010 în ceea ce priveşte disp.pct. 21 din notele din anexa 9 şi repararea pagubei pricinuite respectiv 85% din salariul de bază calculat de la 14.01.2020 până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr. 36 din data de 02.03.2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 161/22.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în dosarul nr. x/2020, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 161 din data de 22 decembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 36 din data de 02.03.2021 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la sentinţa civilă nr. 161/22.12.2020, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece soluţia recurată pleacă de la o premisă majoră şi anume că dispoziţiile legale menţionate de reclamantă, ce fac parte din Legea nr. 95/2006, şi care au forţă juridică superioară faţă de dispoziţia din Nota la Anexa din OMS, nu rezultă că au fost încălcate la edictarea acestora din urmă.

Conform art. 182 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, personalul de specialitate medico-sanitar care ocupă funcţii de conducere specifice comitetului director poate desfăşura activitate medicală în unitatea sanitară respectivă, programul de lucru fiind stabilit de comun acord cu managerul spitalului.

Conform Anexei 9, nota x din Ordinul OMS 1224/2010, Comitetul director face parte din categoria personalului B., dar nu se include în normativul stabilit potrivit prezentei anexe.

Contradicţia este evidentă având în vedere că, potrivit Legii nr. 95/2006, directorul medical face parte din categoria personalului de specialitate medico-sanitar, iar potrivit OMS 1224/2010 acelaşi director medical pierde calitatea de personal de specialitate medico-sanitar şi o dobândeşte pe cea de personal B..

Simpla lectură a Anexei 2 la Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de munca, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea cadru nr. 153/2017, lit. A), pct. 17, invalidează raţionamentul hotărârii recurtate.

În măsura în care se acordă un spor de la 65% până la 85% din salariul de bază personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din secţii şi compartimente cu paturi de ATI şi Terapie intensivă, este clar că simpla încadrare a directorului medical în personalul B. atrage după sine imposibilitatea acordării sporului câtă vreme dispare situaţia premisă: directorul medical nu este personal de specialitate medico-sanitar.

Altfel spus, medicul ATI care ocupă funcţia de director medical, spre deosebire de colegul său, poartă mantia personalului B. care îl apără de condiţiile de lucru din salonul respectiv, condiţii de lucru pentru care colegul este compensat prin acordarea sporului.

Diferenţele de tratament juridic sunt permise doar atunci când există criterii obiective care să justifice diferenţa de tratament iar simpla încadrare a directorului medical în personalul B. nu reprezintă un criteriu obiectiv care să justifice neacordarea sporului pentru activitatea medicală desfăşurată, în concordanţă cu legea, în condiţii pentru care personalului medico-sanitar i se datorează sporuri. Pentru un observator obiectiv, medicul (director medical) care desfăşoară o parte din programul de lucru în cadrul secţiei/compartimentului cu paturi Terapie Intensivă şi ATI, nu se diferenţiază în niciun fel de medicul coleg care nu face parte din comitetul director. Pe durata orelor în care se desfăşoară activitate medicală, medicul (director medical) se expune aceloraşi riscuri care au fundamentat acordarea sporului, fără ca aparteneţa acestuia la comitetul director să reprezinte un scut impenetrabil în calea riscurilor. Această chestiune este cu atât mai uşor observabilă acum când România se confruntă cu pandemia provocată de noul coronavirus. Personalul din secţiile ATI este extrem de expus riscului de infectare iar neacordarea sporului de 85% stabilit la nivel de unitate, pentru orele muncite în această secţie, expusă riscului de acum notoriu, sub pretextul că în calitate de director medical fac parte din personalul B., frizează absurdul.

Formularea de la art. 182 alin. (2): (2) Personalul de specialitate medico-sanitar prevăzut la alin. (1) desfăşoară activitate medicala in cadrul funcţiei de conducere ocupate, nu exceptează, prin sine, directorul medical de la posibilitatea primirii sporului aferent activităţii medicale pe care o desfăşoară.

Interpretarea pe care o dă instanţa de fond acestui text de lege este atât contrară principiului interpretării sistematice cât şi neconstituţională respectiv neconvenţională.

Câtă vreme art. 7 din Legea nr. 153/2017 vorbeşte despre acordarea unor sporuri personalului de specialitate medico-sanitar, fără a face vreo distincţie în raport de modul în care se desfăşoară activitatea medicală (în cadrul funcţiei de conducere sau în afara unei funcţii de conducere), distincţia pe care o realizează judecătorul fondului este una lipsită de bază legală, făcută prin adăugare la lege.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi rejudecând, admiterea acţiunii.

Prin motivele de recurs formulate împotriva sentinţei civile nr. 36/02.03.2021, recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. susţinând că deşi au fost invocate două capete de cerere, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără a face vreo referire la capătul de cerere privitor la repararea pagubei.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea parţială a O.M.S. 1224/2010 privind aprobarea normativelor de personal pentru asistenţa medicală spitalicească, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1.778/2006 privind aprobarea normativelor de personal ceea ce priveşte dispoziţiile pct. 2 din notele la anexa 9 şi repararea pagubei pricinuite constând din 85% din salariul de bază calculat de la 14.01.2020, până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând spor neacordat.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că prevederile art. 181 şi art. 182 din Legea nr. 95/2006, pe care reclamanta îşi întemeiază susţinerile de nelegalitate ale dispoziţiei cuprinse în O.M.S. 1224/2010, nu pot avea influentă asupra salarizării în sensul invocat de aceasta, drepturile salariale potrivit funcţiei deţinute fiind stabilite de Legea cadru nr. 95/2006, în sensul că pe perioada executării contractului de administrare, membrii comitetului director beneficiază de un salariu de bază şi de alte drepturi salariale stabilite potrivit prevederilor legale în vigoare.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susţine că în cauza dedusă judecăţii prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material, respectiv cele prevăzute de Anexa 9, nota x din OMS 1224/2010 care vin în contradicţie cu cele prevăzute de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 182 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 "personalul de specialitate medico-sanitar care ocupă funcţii de conducere specifice comitetului director poate desfăşura activitate medicală în unitatea sanitară respectivă, programul de lucru fiind stabilit de comun acord cu managerul spitalului", iar la alin. (2) se menţionează că "personalul de specialitate medico-sanitar prevăzut la alin. (1) desfăşoară activitate medicală în cadrul funcţiei de conducere".

Într-adevăr, din interpretarea dispoziţiilor sus-citate rezultă că personalul de specialitate medico-sanitar care ocupă funcţii de conducere specifice comitetului director poate desfăşura activitate medicală în unitatea sanitară respectivă, programul de lucru fiind stabilit de comun acord cu managerul spitalului, iar recurenta-reclamantă în acord cu managerul unităţii, a stabilit să desfăşoare activitate medicală în cadrul A.T.I. un număr de 8 ore, însă această înţelegere nu poate fi interpretată în sensul că această activitate medicală ar fi fost exercitată în afara programului de lucru alocat funcţiei de conducere, cu atât mai mult cu cât prin sintagma "în cadrul funcţiei de conducere" se înţelege că activitatea medicală se desfăşoară în cadrul normei de timp de muncă precum şi în cadrul aceluiaşi salariu prevăzut pentru funcţia de conducere, fapt care reiese şi din prevederea potrivit căreia contractul individual de muncă al persoanelor angajate în unităţile sanitare publice care ocupă funcţii de conducere specifice comitetului director se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului.

În acest sens, relevante sunt dispoziţiile art. 181 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, conform cărora contractul individual de muncă al persoanelor angajate în unităţile sanitare publice care ocupă funcţii de conducere specifice comitetului director se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului.

De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit Anexei 2 la Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea cadru nr. 153/2017, lit. a), pct. 17, se acordă un spor de la 65% până la 85% din salariul de bază personalului de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din secţii şi compartimente cu paturi de ATI şi Terapie intensivă, de unde rezultă că personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar este personalul care ocupă una din aceste funcţii printre care nu se regăseşte şi funcţia de director medical.

Or, din punct de vedere al salarizării, funcţia de director medical este nominalizată distinct de personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar, fiind prevăzută la subpct. 1.4. de la pct. I. din cap.l din anexa nr. II la Legea cadru nr. 153/2017.

Conform OMS nr. 1224/2011 privind aprobarea normativelor de personal pentru asistenta medicală spitalicească, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordinului Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1778/2006 privind aprobarea normativelor de personal-Anexa 9 -Normative de personal pentru personalul tehnic, economic, informatică, administrativ şi de deservire, "comitetul director face parte din categoria personalului B.", dar nu se include în normativul stabilit potrivit prezentei anexe.

În acest context, în mod corect a reţinut prima instanţă că Legea nr. 95/2006 defineşte prin art. 182 - funcţiile de conducere specifice comitetului director ca fiind personal de specialitate medico-sanitar, însă în sensul că aceste funcţii de conducere pot fi ocupate de medici sau asistenţi medicali, iar activitatea medicală se desfăşoară în cadrul funcţiei de conducere ocupate.

Cu privire la salarizarea funcţiei de conducere, Înalta Curte constată că acest aspect este reglementat de "prevederile legale în vigoare" conform art. 181 alin. (7) din lege, adică de dispoziţii din Legea-cadru nr. 153/2017 şi de H.G. nr. 153/2018.

Potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 sunt stabilite salariile de bază, sporurile şi alte drepturi salariale pe tipuri de funcţii (conducere/execuţie), nivel studii, gradaţii, nivel ierarhic, în cadrul fiecărei familii ocupaţionale prevăzute în anexele nr. I-IX la legea cadru.

Concluzionând, Înalta Curte constată că funcţia recurentei-reclamante de director medical se regăseşte ca funcţie de conducere în cadrul anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, iar din punct de vedere al salarizării, funcţia de director medical este nominalizată distinct de personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar (la pct. 2 cap. I anexa nr. II), fiind prevăzută la subpct. 1.4. de la pct. 1 din cap. I din anexa nr. II la Legea - cadru nr. 153/2017.

Cu privire la motivul de recurs prin care se critică soluţia pronunţată în sentinţa civilă nr. 36 din data de 02.03.2021 din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv de recurs casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind repararea pagubei.

Înalta Curte constată că prin respingerea capătului de cerere principal "anularea parţială a OMS br. 1224/2010 în ceea ce priveşte dispoziţiile pct. 2 din notele la anexa 9", ca neîntemeiat, prima instanţă nu a fost datoare să analizeze capătul de cerere accesoriu "repararea pagubei pricinuite constând în 85% din salariul de bază calculat de la data de 14.01.2020 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând spor neacordat" având în vedere că între cele două capete de cerere există o relaţie de dependenţă şi nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei fapte culpabile, în mod corect prima instanţă putea păşi la analiza acestui capăt de cerere doar în cazul admiterii capătului principal al cererii deduse judecăţii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent[, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 161 din 22 decembrie 2020 şi sentinţei civile nr. 36 din 2 martie 2021 ale Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.