Insurer's appeal rejected; Guarantee Fund not liable for penalties or litigation costs.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 24816 din 27.10.2020, solicitând anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 180,70 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 867,05 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 8010/05.06.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 266 din 5 martie 2021, Curtea de Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, recurenta invocând în acest sens considerentul de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept şi considerentul de la pct. 59 din Decizia nr. 86/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare (Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Norma 23/2014).

Recurenta a mai arătat că FGA poate recupera penalităţile şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

În final, recurenta reclamantă a considerat că posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA, în susţinerea acestui argument făcând referire la art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi la Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

4. Apărările intimatului

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenta reclamantă nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislaţiei din materia asigurărilor, Înalta Curte reţine că recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia FGA nr. 24816 din 27.10.2020, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 180,70 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 867,05 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 8010/05.06.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014.

Prin Decizia nr. 24816 din 27.10.2020, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată pentru suma de 1.047,75 RON, reprezentând reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei reţinând, în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în sensul dat de Legea nr. 213/2015, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susţinute de către recurenta reclamantă, penalităţile de întârziere solicitate nu sunt incluse în noţiunea de creanţă de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare şi sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalităţile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiaşi contract, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurare trebuie interpretate în mod restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Înalta Curte observă că B. S.A. nu datorează penalităţile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii de asigurare în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor or despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, fondate.

Referitor la invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În condiţiile în care legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, recurenta reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În speţă, recurenta-reclamantă a solicitat şi cheltuieli de judecată cu privire la un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte, deci nu în baza contractului de asigurare încheiat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu. Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, ci B. S.A..

Prin urmare, asigurătorul poate datora penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată solicitate ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii, precum şi ca urmare a culpei sale procesuale în demararea litigiului, şi nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 266 din 5 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.