Daily allowances for posted workers recharacterized as salary; tax assessment upheld.

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în calitate de reclamant, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Sibiu a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 396/30.09.2019 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală prin care s-a respins contestaţia împotriva deciziei de impunere cu nr. x/28.06.2019;

- anularea Deciziei de impunere nr. x/28.06.2019 şi implicit a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.06.2019, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei creanţe fiscale suplimentare de 14.053.377 RON, reprezentând:

CAS angajator 3.358.636 RON; CAS angajat 6.149.349 RON; CAS accidente muncă 58.351 RON; Şomaj angajator 108.114 RON; Şomaj angajat 107.651 RON; Fond garantare 54.054 RON; Contribuţie de sănătate angajator 1.122.491 RON; Contribuţie sănătate angajat 2.578.177 RON; Contribuţie concedii şi indemnizaţii angajator 194.193 RON; Contribuţie asiguratorie 322.361 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 8 din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că motivarea contradictorie are drept cauză premisa greşită reţinută de către instanţa fondului, de la care se pleacă, şi anume aceea că salariaţii nu au avut salariul minim pe economie

Aceasta premisă are ca punct de plecare evaluarea în mod greşit a probatoriului administrat în cauză, respectiv a înscrisurilor depuse de către intimatele pârâte, mai exact a unor adrese (adresele invocate în fila x alin. final alin. (1) din fila x din sentinţa fondului).

Mai mult, nu a fost stabilită valoarea salariului minim din Belgia, iar raportat la această valoare se poate stabili dacă salariul acordat salariatului din România este la nivelul celui din Belgia sau dacă trebuie să recalifice şi să reîncadreze suplimentar şi indemnizaţia în cadrul salariului, toata sau parţial.

Contradictorialiatea pleacă şi de la concluzia la care a ajuns instanţa că angajaţii prestau munca în mod defintiv şi nu temporar, asimilând în mod greşit noţiunea de detaşare din dreptul substanţial material pozitiv romanesc cu noţiunea de detaşare în cazul activităţilor transfrontaliere unde nu se precizează durata acesteia.

Ulterior legiutorul comunitar dar şi cel roman, pentru a reglementa a modificat Directiva iniţială.

Astfel, Directiva 96/71/CE (Posted Worker Directive - PWD), care a instituit iniţial regulile privind detaşarea, a fost amendată substanţial în anul 2018 prin Directiva 2018/957/UE, marcând o schimbare de viziune cu privire la regulile aplicabile în cazul detaşării lucrătorilor în interiorul spaţiului unional.

Aceste modificări au fost transpuse şi în legislaţia românească prin Legea nr. 172/2020.

Ceea ce interesează în cauza este că detaşarea transfrontalieră este reglementată ca fiind pentru o perioada de 12 luni prin excepţie 18 cu o notificare prealabilă, spre deosebire de vechea reglementare care nu conţine o astfel de reglementare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, în întreaga motivare şi prezentare a Deciziei de soluţionare şi mai apoi în sentinţa recurată nu există nici o menţiune referitoare la vreun text de lege expres şi imperativ care include indemnizaţia primită de salariaţii societăţii pe perioada deplasării în străinătate, în baza de calcul al impozitului şi contribuţiilor obligatorii.

Recurenta a arătat că, din analiza dispoziţiilor Codul fiscal menţionate, rezultă că indemnizaţiile primite de salariaţi pe perioada deplasării/detaşării în străinătate în interes de serviciu, din categoria cărora face parte în mod evident şi indemnizaţia specifică detaşării transnaţionale, prevăzută de Legea nr. 344/2006 şi Legea nr. 16/2017, deşi intră în categoria veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, nu se cuprind în baza lunară de calcul a impozitelor şi contribuţiilor obligatorii, decât pentru partea ce depăşeşte plafonul neimpozabil stabilit de art. 16 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Potrivit dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 de modificare şi completare a Hotărârii Guvernului 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar - norma speciala de aplicare ca urmare a trimiterii exprese a normei generale - la care Codul fiscal face trimitere, nivelul diurnei prevăzute pentru personalul trimis in Belgia este de 35 euro/zi.

Coroborând si aplicând dispoziţiile art. 76 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal cu cele ale H.G. nr. 582/2015, norma specială de aplicare, rezultă ca plafonul neimpozabil în limita căruia indemnizaţia specifică detaşării acordată salariaţilor detaşaţi în Italia nu este inclusă în baza de calcul a impozitului şi contribuţiilor, este de 2,5 X 35 euro = 87,5 euro, adică exact suma prevăzută în cazul nostru, suma care a fost recalificată ca tratament fiscal ca fiind venit salarial.

Aşadar, indemnizaţia specifică detaşării transnaţionale acordată de societate salariaţilor săi pe perioada detaşării în Belgia în limita plafonului de 87,5 euro/zi, deşi intra în categoria veniturilor din salarii şi asimilate salariilor, nu se include în baza de calcul al impozitului pe venitul din salarii şi nici în baza de calcul al contribuţiilor obligatorii.

Recurenta a considerat că numai pentru sumele ce depăşesc plafonul neimpozabil menţionat (adică 87,5 Euro) se datorează taxe impozite şi contribuţii.

Acest tratament fiscal (de neincludere în baza de impozitare) se aplică indemnizaţiei specifice detaşării transnaţionale indiferent dacă aceasta este considerată venit asimilat salariilor sau venit din salarii, în aceste sens dispoziţiile art. 142 din Codul fiscal fiind lămuritoare în definirea veniturilor din salarii şi veniturilor asimilate salariilor care nu se includ în baza de calcul.

Demersul inspectorilor fiscali şi mai apoi acest demers reţinut de către instanţa fondului de "a reconsidera sumele plătite cu titlul de indemnizaţie specifică ca venituri salariale" este nelegal cât timp, atât prevederile Legii 344/2006, ale Legii 17/2017, ale Codului Muncii cât şi cele ale Codul fiscal nu includ indemnizaţia specifică detaşării transnaţionale în categoria veniturilor din salarii şi asimilate salariilor supuse prelevărilor fiscale, prin excluderea sumelor ce nu depăşesc 87,5 Euro/zi.

În opinia recurentei, nelegalitatea Sentinţei recurate şi mai apoi a Raportului de inspecţie fiscală, Deciziei de impunere şi a Deciziei de impunere constă în aceea că "reconsiderând" sumele plătite cu titlul de indemnizaţie specifică detaşării transnaţionale ca venituri salariale, inspectorii fiscali schimbă tratamentul fiscal pe care Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (indiferente de forma sa în raport de naşterea raportului juridic de drept material, adică vechile dispoziţii fiscale cât şi dispoziţiile fiscale actuale) îl stabileşte pentru această categorie de venituri, ignorând dispoziţiile art. 76 alin. (2) lit. k), art. 139, art. 142 şi următoarele, şi procedează, cu încălcarea acestor dispoziţii legale, la includerea în baza de calcul al impozitului şi contribuţiilor obligatorii a acestor sume, în pofida faptului că nu depăşesc plafonul neimpozabil.

Pornind de la obligaţia legală a angajatorului care detaşează lucrători într-un stat membru, de a plăti salariatului detaşat transnaţional salariul minim din statul membru gazdă, inspectorii fiscali/organul de soluţionare a contestaţiei şi, mai apoi, instanţa fondului ignoră sumele plătite de către A. angajaţilor săi cu titlul de indemnizaţie specifică de detaşare şi deopotrivă tratamentul fiscal pe care dispoziţiile legale îl stabilesc pentru aceste venituri asimilate salariilor, în final calculând, cu încălcarea prevederilor Codul fiscal, impozite şi contribuţii obligatorii suplimentare pentru diferenţa dintre salariul de bază plătit angajaţilor de societate şi salariul minim din Italia.

Or, pentru a fi respectate dispoziţiile legale, ar fi trebuit ca din salariul minim prevăzut de legislaţia belgiană să fie scăzute în integralitate veniturile salariale şi asimilate salariilor acordate de către A. angajaţilor -venituri formate din salariul plătit conform contractului de muncă (pentru care fuseseră achitate oblişaţiile fiscale) şi din indemnizaţia specifică detaşării transnaţionale (nesupusă impozitării în limita plafonului neimpozabil stabilit de art. 76 lit. k) din Codul fiscal), şi, pentru eventuala diferenţă astfel rezultată, să fie calculate obligaţii suplimentare.

În continuare, recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de fond dar şi organele de control fiscal, în reconsiderarea activităţii fiscale ale contestatoarei, au apreciat în mod greşit ca indemnizaţia de detaşare transnaţională face parte din salariul minim şi că această indemnizaţie are acelaşi tratament fiscal ca al venitului salarial.

Cu privire la considerentele instanţei de judecată ce vizează aplicarea şi interpretarea Directivei 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii dar şi cu privire la aplicarea considerentelor Hotărârii C.J.U.E în cauza C-396/13 recurenta a susţinut că există acordul persoanelor detaşate, aspect reţinut de altfel şi de către instanţa fondului.

Referitor la reţinerile instanţei cu privire la aplicarea Hotărârii C.J.U.E în cauza C-396/13, recurenta a arătat că în cauza dedusă judecaţii obiectul pricinii este dacă indemnizaţia specifica detaşării transnaţionale (altele decât cheltuielile de transport, cazare, hrana) este supusă prelevării fiscale, în contextul în care instanţa fondului a apreciat că nu este vorba de o detaşăre temporare, ci a unei definitive, neconforme Codului Muncii din România.

În cauză nu s-a contestat şi mai apoi nici instanţa fondului nu antamează acest aspect, că salariaţii detaşaţi au avut un salariu/venit minim similar cu venitul minim din Belgia, ci doar că indemnizaţia de detaşare transfrontalieră trebuie asimilată ca parte a venitului şi este supusă prelevării fiscale, nefiind incidente în cauză normele speciale de excludere.

În opinia reclamantei, indemnizaţia acordată salaritilor este exclusă de la prelevare fiscală în contextual în care societatea a decontat/asigurat salariaţilor cheltuieli de deplasare, hrană şi cazare.

Având în vedere că, angajatorul a suportat din fondurile proprii cheltuielile de detaşare, care nu au fost deduse de angajator din remuneraţia şi indemnizaţia pentru detaşare plătită lucrătorului detaşat, această indemnizaţie nu este supusă prelevării fiscale.

În final, recurenta reclamantă a invocat şi executarea cu bună credinţă a drepturilor şi obligaţiilor organului fiscal.

Organul fiscal, ANAF-ul trebuie să exercite cu bună credinţă drepturile şi obligaţiile sale, fiind un partener al contribuabilului.

Astfel, lăsarea unui timp extrem de mare de la data efectuării operaţiuniilor de neprelevare, din 2015 până în 2019, încalcă exercitarea rolului activ în consilierea contribuabilul român.

În contextul în care pentru întreaga perioadă de referinţă a controlului (2015-2019), toate actele societăţii, care în opinia organului fiscal dau naştere la obligaţii suplimentare de plată, au fost publice, inclusiv prin obţinerea Certificatului A1 sau prin depunerea Declaraţiilor lunare aferente obligaţiilor fiscale de natura celor stabilite suplimentar, organul fiscal ar fi trebuit sĂ intervină prompt pentru a preîntimpina (sau consilia contribuabilul) derularea pentru o perioadă atât de lungă a unor astfel de practici cu consecinţa stabilirii unor obligaţii suplimentare excesiv de împovărătoare la un singur moment.

Recurenta a precizat că, în perioada de funcţionare, pentru perioada 2008-2019 a încasat, adică a adus in circuitul economico-financiar din România suma de 14.970,227 Euro din care au fost achitate impozite, taxe şi impozite locale, în sumă de 5.876.436 RON.

Pentru perioada de referinţă (iulie 2015- inclusiv aprilie 2019) societatea reclamantă a încasat, adică a adus în circuitul economico-financiar din România suma de 11.194.460,35 Euro din care au fost achitate impozite, taxe şi impozite locale, în sumă de 5.586.161 RON.

În concluzie, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4.. Apărările intimatului

Intimatele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Instanţa constată că susţinerile recurentei prin care a invocat existenţa unor motive contradictorii au vizat interpretarea pe care prima instanţă a avut-o în vedere cu privire la noţiunile de diurnă, salariu minim, detaşare trasfrontalieră, aspecte ce nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ci a pct. 8 al aceluiaşi articol.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în perioada 06.05-20.06 2019, societatea a fost suspusă unei inspecţii fiscale, având ca obiectiv verificarea realităţii declaraţiilor lunare privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a declaraţiilor fiscale privind obligaţiile lunare la bugetul consolidat al statului în corelaţie cu datele din statele de plată, cu datele din balanţele de verificare şi cu datele din Fişa sintetică de evidenţă pe plătitor, modul de determinare, calculare, evidenţiere şi virare a contribuţiilor datorate, concluziile acesteia fiind cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală încheiat la 28.06.2019.

În esenţă, s-a reţinut că în perioada 01.07.2015-30.04.2019, societatea a efectuat activităţi de construcţii montaj pe teritoriul Belgiei cu lucrători români, angajaţi cu contracte individuale de muncă în România, contracte în care se menţionează locul de muncă: în şantier, la sediul beneficiarului, precum şi salariul de bază brut lunar cu spor de şantier şi diurnă, conform prevederilor legale.

Pentru o parte din personalul angajat şi trimis în Belgia, reclamanta a obţinut de la Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale certificatul Al privind legislaţia aplicabilă în materie de securitate socială. Acest document atestă faptul că, personalul trimis în străinătate nu are obligaţii de plată a contribuţiilor sociale într-un alt stat, întrucât angajaţii reclamantei sunt asiguraţi în Romania, fiind aplicată legislaţia în materie a statului român.

Sumele acordate de către reclamantă angajaţilor cu titlu de diurnă au fost recalificate de către organul fiscal drept remuneraţii primite de salariaţi pentru munca prestată în străinătate şi tratate din punct de vedere fiscal ca venituri din salarii sau asimilate salariilor.

În baza RIF s-a emis Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale, cu nr. x/28.06.2019, pentru suma totală de 14.053.377 RON reprezentând: CAS angajator 3.358.636 RON; CAS angajat 6.149.349 RON; CAS accidente muncă 58.351 RON; Şomaj angajator 108.114 RON; Şomaj angajat 107.651 RON; Fond garantare 54.054 RON; Contribuţie de sănătate angajator 1.122.491 RON; Contribuţie sănătate angajat 2.578.177 RON; Contribuţie concedii şi indemnizaţii angajator 194.193 RON; Contribuţie asiguratorie 322.361 RON.

Prin Decizia nr. 396/30.09.2019, organul fiscal de soluţionare a contestaţiilor a respins contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere.

În acest context, recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere vizând anularea Deciziei de impunere nr. x/28.06.2019 şi implicit a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.06.2019, precum şi a Deciziei nr. 396/30.09.2019 emisă în soluţionarea constestaţiei.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, reţinând că reclamanta a aplicat eronat prevederile privind art. 43 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, transformând caracterul temporar al delegării într-o situaţie de permanenţă, în condiţiile în care detaşarea salariaţilor în străinătate, efectuată de reclamantă în cadrul prestărilor de servicii transnaţionale, nu este şi nu trebuie confundată cu detaşarea reglementată de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

În acord cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 43 din Codul muncii "Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă."

Conform dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) din acelaşi Cod, "Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni şi se poate prelungi pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice, numai cu acordul salariatului. Refuzul salariatului de prelungire a delegării nu poate constitui motiv pentru sancţionarea disciplinară a acestuia. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil."

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că, pe lângă menţinerea tuturor prevederilor contractului individual de muncă semnat cu angajatorul, salariatul are dreptul, pe perioada delegării, şi la cheltuielile efectuate cu transportul şi cazarea, precum şi la o indemnizaţie de delegare (diurnă).

Însă, în cauza dedusă judecăţii, personalul propriu al societăţii A. S.R.L. a fost trimis să îşi desfăşoare atribuţiile de serviciu în Belgia conform contractelor de prestări servicii încheiate, context în care, în mod corect a reţinut prima instanţă că, angajaţii societăţii române, neavând un loc de muncă permanent în România, nu pot beneficia de indemnizaţia de delegare întrucât aceştia nu s-au aflat în realitate în situaţia de a fi delegaţi de la locul lor de muncă din România în Belgia şi, prin urmare, nu se poate vorbi de o delegare a angajaţilor societăţii reclamante, aşa cum aceasta este prevăzută în Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 din Codul muncii "Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, dar numai cu consimţământul scris al salariatului."

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că, detaşarea presupune trimiterea temporară a salariatului, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator pentru executarea unor lucrări ale angajatorului la care este detaşat salariatul. Pe întreaga perioadă a detaşării, salariatul detaşat va fi subordonat, spre deosebire de delegare, angajatorului la care s-a dispus detaşarea, ceea ce înseamnă că, pe această perioadă contractul individual de muncă al salariatului detaşat - încheiat cu angajatorul care a dispus detaşarea - va fi suspendat. În acest sens, detaşarea va reprezenta o dislocare, cu caracter temporar, a salariatului de angajatorul care este parte a contractului individual de muncă. Spre deosebire de delegare, contractul de muncă va fi suspendat la iniţiativa angajatorului [conform art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii], el făcând obiectul unei cesiuni temporare şi parţiale între doi angajatori.

În acest context, în mod corect a reţinut prima instanţă că sumele acordate cu titlu de indemnizaţie de detaşare/deplasare (diurnă) pentru personalul angajat, se adaugă la salariul minim, constituind totalitatea drepturilor de natură salarială de care au beneficiat salariaţii societăţii A. S.R.L. pe durata desfăşurării activităţii în statul membru Belgia, aceste sume nefiind vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare (transport, cazare, diurnă).

Înalta Curte constată că nu există niciun text legal care să interzică agentului de muncă temporară să acorde salariaţilor săi, detaşaţi pe teritoriul altui stat o indemnizaţie de deplasare, însă tratamentul fiscal aplicat de reclamantă a fost refuzat pe un alt considerent şi anume că impozitul pe venitul din salarii şi al contribuţiilor aferente au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii dar nedeclarate la organul fiscal sau contribuţii sociale neconstituite.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, soluţia adoptată de organele fiscale decurge tocmai din jurisprudenţa CJUE şi norma unională (şi actele normative de transpunere în legislaţia naţională), invocate şi din calificarea făcută în baza acestor reglementări.

Din această perspectivă, nu se poate vorbi de vreo operaţiune de recalificare, deoarece simpla denumire a acestor drepturi ca fiind indemnizaţii de deplasare (diurnă) de către reclamantă nu era suficientă pentru calificarea lor ca atare, de vreme ce în conduita sa reclamanta s-a raportat la ele ca la nişte drepturi salariale propriu-zise, iar specificul lor, analizat în precedent, confirmă această natură juridică. De altfel, din punct de vedere fiscal, natura unei operaţiuni este dată de substanţa sa şi nu de împrejurări care indică evidenţierea în contabilitate, aşa încât în mod corect organului fiscal le-a tratat ca venituri salariale, nefiind vorba de o recalificare a acestor raporturi juridice.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a analizat incidenţa în speţă a prevederilor art. 3 al Directivei nr. 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996, privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestări de servicii, care menţionează că:

"(1) Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menţionate la articolul 1 alin. (1) garantează lucrătorilor detaşaţi pe teritoriul lor condiţii de muncă şi de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările: - prin acte cu putere de lege şi acte administrative şi/sau - prin convenţii colective sau sentinţe arbitrale de generală aplicare în sensul alin. (8), în măsura în care acestea se referă la activităţile menţionate în anexă."

În alin. (7) al aceluiaşi articol (paragraful 2) se stipulează că:

"Alocaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă."

În aplicarea acestei prevederi, însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut aplicarea acestui principiu în cauza C-396/13 explicitând că: "trebuie să se concluzioneze că o diurnă cum este cea în discuţie în litigiul principal trebuie considerată parte a salariului minim în condiţii identice cu cele la care este supusă includerea acestei diurne în salariul minim plătit lucrătorilor locali."

Concluzionând, Înalta Curte constată că atât directiva, cât şi hotărârea Curţii Europene, utilizează noţiunea de detaşare atunci când se referă la angajaţii care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altei ţări, cum este cazul în speţă, însă prezintă relevanţă faptul că orice indemnizaţie specifică detaşării transnaţionale este considerată parte a salariului minim în măsura în care nu este acordată cu titlu de rambursare a cheltuielilor generate de detaşare, respectiv cheltuielile de transport, cazare şi masă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinţei nr. 8 din 25 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 noiembrie 2022.