Visa refusal for family reunification upheld; appeal dismissed as unfounded, marriage-of-convenience finding res judicata.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the applicant's appeal as unfounded, upholding the lower court's judgment that rejected the challenge to the consular refusal of a long-stay visa for family reunification; the contested refusal therefore stands. The appellant, an Iraqi citizen married to a Romanian national, sought annulment of the consulate's decision refusing a D/CR visa based on a prior finding of a marriage of convenience. The Court held that the lower court's reasoning was adequate, that the marriage-of-convenience finding was already res judicata from prior return proceedings, that documents post-dating the contested act had no probative value, and that under O.U.G. no. 194/2002, article 46(19) permits visa refusal where a marriage of convenience was previously established, particularly given the negative opinion issued by the General Inspectorate for Immigration under article 30(7) of the same ordinance.
Legislator headnote
AI generatedart. 88 din O.U.G. nr. 194/2002, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 46 alin. (19) din O.U.G. nr. 194/2002, art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002; Visa refusal for family reunification upheld; appeal dismissed as unfounded, marriage-of-convenience finding res judicata: The appellant, an Iraqi citizen married to a Romanian national, sought annulment of the consulate's decision refusing a D/CR visa based on a prior finding of a marriage of convenience. The Court held that the lower court's reasoning was adequate, that the marriage-of-convenience finding was already res judicata from prior return proceedings, that documents post-dating the contested act had no probative value, and that under O.U.G. no. 194/2002, article 46(19) permits visa refusal where a marriage of convenience was previously established, particularly given the negative opinion issued by the General Inspectorate for Immigration under article 30(7) of the same ordinance.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti la 05.03.2021 reclamantul A., cetăţean irakian, a solicitat anularea Adresei nr. ClI-20-II din 23.11.2020 emisă de către Consulatul României din Bagdad - Irak din cadrul Ministerului Afacerilor Externe - Directia Consulara, reanalizarea solicitării sale de aprobare a vizei de lunga şedere tip D/CR pentru 90 de zile, cu intrări multiple, în scop de reîntregire a familiei în calitate de membru de familie al unui cetăţean român, în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2015 din 22 decembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., posesor al actului de identitate seria x, nr. x, eliberat de autorităţile irakiene la 08.10.2017, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe -Direcţia Consulară - Consulatul României din Bagdad - Irak şi intervenientul Inspectoratul General pentru Imigrări.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, după o expunere detaliată a contextului factual în care a fost emis actul administrativ contestat, s-a arătat că atât pârâta cât şi prima instanţă au analizat eronat prevederile art. 52 coroborat cu art. 63 alin. (1), (2) şi 3, art. 81. art. 83 şi art. 88 din O.U.G. nr. 194/2002. Astfel, funcţionarii pârâtei au depăşit unele limite şi reguli în exercitarea atribuţiilor de serviciu, încălcând drepturi constituţionale referitoare la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26), dreptul la inviolabilitatea corespondenţei (solicitarea de scrisori şi email-uri printate) şi protecţia datelor personale (bilete de călătorie şi dovada cazării la unităţi hoteliere), (art. 48) referitor la familie, fără a analiza obiectiv situatia recurentului ca cetăţean străin, căsătorit cu un cetăţean român şi, fără a verifica documentele depuse cu ocazia cererii de prelungire, au interpretat greşit dispoziţiile legale luând decizia de a refuza prelungirea dreptului de şedere.
A apreciat recurentul că noţiunea de "căsătorie de convenienţă" a fost interpretată de către instituţia pârâtă într-un mod abuziv şi strict, care nu permite o interpretare deschisă, transparentă în relaţia din familia compusă din soţ şi soţie. Deşi implică anumite repere importante, precum locuirea în comun, viaţa de familie nu cunoaşte un standard unic, fix, legăturile între soţi putând avea grade diferite de complexitate, grade diferite de concesii reciproce, fără bariere şi piedici, aplicându-se o libertate progresivă. Diferenţa de vârstă între soţi nu constituie un impediment pe care autorităţile să îl invoce pentru respingerea solicitării de viză.
Faţă de susţinerile pârâtului conform cărora "cei doi soţi nu s-au cunoscut înaintea încheierii căsătoriei, nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi, sunt inconsecvenţi ori există neconcordanţe în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanţelor în care s-au cunoscut ori a altor informaţii relevante despre aceştia", recurentul a apreciat că acestea sunt rezultatul modului defectuos de derulare a procedurii interviului, ce a condus inclusiv la încălcarea unor drepturi prevăzute de Constituţia României referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la inviolabilitatea corespondenţei (solicitarea de scrisori şi email-uri printate), protectia datelor personale (bilete de călătorie şi dovada cazării la unităţi hoteliere).
Recurentul a formulat critici şi în privinţa normelor juridice din cuprinsul O.U.G. nr. 194/2002, apreciind că norma juridică ce prevede ingerinţe asupra drepturilor stabilite de art. 8 din C.E.D.O. trebuie să fie suficient de clară şi precisă, astfel încât efectele ei să fie previzibile.
Soluţia de respingere a solicitării de acordare a vizei de şedere în scopul reîntregirii familiei a fost adoptată cu nerespectarea dispoziţiilor legale în materie şi cu ignorarea efectelor juridice produse de căsătoria încheiată cu un cetăţean român, existând motive pentru a aprecia că vor fi respinse şi toate solicitările viitoare de acordare a vizei.
Nu în ultimul rând, recurentul a subliniat că este eronată concluzia instanţei conform căreia "nu se poate pretinde respectarea de către pârăt a unei vieţi de familie care nu există". Această viaţă de famile există, însă datorită măsurilor luate de către autorităţile din domeniul imigraţiei, ea este grav afectată, recurentul şi soţia sa fiind nevoiţi să se vadă la circa 3-4 luni, în ţara sa natală sau în Turcia.
4. Apărările formulate de intimaţi
Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe - Direcţia Consulară -Consulatul României din Bagdad-Irak şi intimatul-intervenient Inspectoratul General pentru Imigrări au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Adresa nr. ClI-20-II din 23.11.2020 prin care pârâtul Consulatul României din Bagdad - Irak din cadrul Ministerului Afacerilor Externe - Directia Consulara a respins solicitarea de aprobare a vizei de lunga şedere tip D/CR pentru 90 de zile, cu intrări multiple, în scop de reîntregire a familiei.
Fiind învestită cu recursul declarat de reclamant împotriva soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, Înalta Curte reţine că recurentul a invocat doar formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a textului legal ar fi aplicabilă în privinţa hotărârii recurate.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor. Or, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe respectă rigorile unei motivări adecvate, aceasta explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a pronunţat soluţia în cauză.
Astfel, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.
Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (19) din O.U.G. nr. 194/2002, "Acordarea vizei de lungă şedere pentru reîntregirea familiei poate fi refuzată atunci când solicitarea se întemeiază pe o căsătorie de convenienţă constatată anterior, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."
Înalta Curte constată că principalele argumente prezentate de recurent atât în faţa instanţei de fond cât şi în recurs vizează procedura interviului derulată în faţa autorităţii pârâte, finalizate prin decizia de returnare nr. x/21.11.2019, dar şi nelegalitatea constatării căsătoriei de convenienţă, aspect care a determinat răspunsul aceleiaşi autorităţi de respingere a vizei de lungă şedere în scop de reîntregire a familiei. Aceste aspecte au fost deja supuse analizei instanţei de judecată, în cadrul dosarului nr. x/2019 vizând decizia de returnare şi ele se impun cu putere de lucru judecat.
Din acest motiv, susţinerile recurentului referitoare pretinsa nerespectare a drepturilor prevăzute în Constituţia României, dar şi la starea de blocaj de la interviul din data de 01.10.2019, care ar fi determinat incoerenţa dintre declaraţiile celor 2 soţi, nu sunt apte, prin ele însele, să determine nelegalitate actului administrativ contestat în prezenta cauză, prin care s-a refuzat eliberarea unei vize de lungă şedere tocmai pe motivul reîntregirii unei familii, care nu a fost constituită cu scopul real al uniunii matrimoniale, ci în mod fictiv.
În acest context, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, lipsa valorii probatorii a înscrisurilor depuse la dosar (copia actului de identitate al numitei B., rezervările făcute de aceasta pe un site de turism si pe un site al unei companii aeriene privind o călătorie în Turcia pentru două persoane la 15.03.2021), ele fiind ulterioare datei emiterii actului administrativ contestat în cauză.
În mod similar, nici pretinsa lipsă de previzibilitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 194/2002 şi existenţa reală şi efectivă a căsătoriei nu pot justifica anularea adresei contestate, câtă vreme încheierea unei căsătorii de convenienţă a fost constată prin decizia de returnare, a cărei legalitate nu face obiectul prezentei cauze.
Nu în ultimul rând, se constată şi faptul că potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (7) din O.U.G. nr. 194/2002, viza de lungă şedere se acordă de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, cu aprobarea Centrului Naţional de Vize, numai după obţinerea avizului Inspectoratului General pentru Imigrări, iar în prezenta cauză, astfel cum rezultă din adresa nr. x/03.02.2021, această instituţie a transmis aviz negativ Centrului National de Vize din cadrul Ministerului Afacerilor Externe pentru cererea de acordare viza depusă de reclamant la 09.11.2020 la Consulatul României din Bagdad.
Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma motivelor de recurs invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2015 din 22 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 3 noiembrie 2022.