Court of Accounts measure upheld except mandatory occupational medicine services; both appeals rejected

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.11.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA-IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea Deciziei nr. 20/10.08.2016 emise de Curtea de Conturi a României şi a încheierii nr. 27/10.10.2016 emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, precum şi suspendarea efectelor Deciziei nr. 20/10.08.2016 şi a încheierii nr. 27/10.10.2016, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului.

2. Hotărârea instanţei de fond din primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1486 din 25 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi a anulat, în parte, decizia nr. 20/10.08.2016 şi încheierea nr. 27/10.10.2016, respectiv în ceea ce priveşte măsurile dispuse cu privire la serviciile medicale contractate cu A..

3. Cererile de recurs din primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA-IFN şi pârâta Curtea de Conturi a României.

4. Soluţia instanţei de recurs din primul ciclu procesual

Prin Decizia nr. 3307 din 8 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, s-au admis recursurile declarate de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA-IFN şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 1486 din 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa a reţinut că recursul declarat de reclamant este fondat din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond a omis să analizeze şi să se pronunţe cu privire la motivele de nelegalitate referitoare la pct. 3 din Decizia nr. 20/2016 - neîncasarea de la clienţi a contravalorii facturilor emise de Fond şi neîncasate la data de 31.12.2015, care a condus la înregistrarea şi menţinerea de sume prescrise în contul 381 "Creanţe restante". De asemenea, a reţinut că este fondat şi recursul declarat de pârâtă, faţă de soluţia adoptată cu privire la recursul declarat de reclamant, reţinând că instanţa de fond s-a pronunţat în sensul anulării deciziei nr. 20/2016 în privinţa măsurilor dispuse referitor la serviciile medicale contractate cu A., fără a distinge între cele două categorii de servicii analizate prin raportul de control al pârâtei şi anume, servicii de asigurări de sănătate private (pentru care reclamantul a încheiat cu A. contractul nr. x/2008) şi servicii de medicina muncii (pentru care reclamantul a încheiat cu A. contractul nr. x/2008). S-a mai reţinut că instanţa a anulat decizia şi încheierea tratând cele două contracte ca având acelaşi obiect - servicii de medicina muncii, instanţa de recurs apreciind că această distincţie se impune din perspectiva obiectului diferit al contractelor, urmând a fi avută în vedere de instanţa de fond în cadrul rejudecării pricinii.

5. Soluţia instanţei de fond în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 501 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA-IFN, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi, şi s-au anulat în parte decizia nr. 20/10.08.2016 şi încheierea nr. 27/10.10.2016 cu privire la măsurile dispuse referitoare la serviciile de medicina muncii contractate cu A., conform contractului x/2008.

6. Cererile de recurs din al doilea ciclu procesual

6.1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA-IFN, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi rejudecarea cauzei în fond.

În motivarea recursului a arătat că hotărârea reprezintă doar ralierea instanţei la argumentele intimatei, fără a cuprinde o analiză necesară şi suficientă a probelor şi cum au fost încadrate faptele în dispoziţiile legii. Instanţa de fond a ajuns la concluzii lipsite de suport legal, rezultat al unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale, şi-a încălcat obligaţia legală de a manifesta rol activ în dezlegarea pricinii îmbrăţişând punctul de vedere al Curţii de Conturi, s-a limitat la a prelua susţinerile pârâtei, fără a face o analiză proprie a temeiniciei măsurilor dispuse.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de fond nu a motivat respingerea cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea auditorilor publici externi de la pagina 28 din Raport, în sensul că: "Valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 76.284,83 RON, la care se vor adăuga foloase necuvenite până la data recuperării integrale a sumei, din care: 8.368,25 RON reprezentând contravaloarea tichetelor de masă; 13.369 RON reprezentând contravaloarea pensiilor facultative; 30.697,58 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale şi asigurărilor medicale; 23.850 RON reprezentând contravaloarea darurilor de Paşte" (pct. II al acţiunii).

Suma de 30.697,58 RON este eronat estimată, din totalul contravalorii serviciilor medicale fiind necesar a se scădea suma de 16.372,14 RON, calculată conform datelor din evidenţele contabile aferente Contractului nr. x/03.01.2008: plăţi luna aprilie 2015 - 11.298,81 RON şi plăţi luna mai 2015 - 11.233,80 RON.

11.298,81 RON + 11.233,80/31 zile *14 zile (până la aprobarea CCM) = 11.298,81 RON + 5.073,331ei = 16.372,14 RON.

De asemenea, a fost recalculată contravaloarea pensiilor facultative pentru perioada în care nu a existat contract colectiv de muncă (CCM) şi s-a ajuns la suma de 12.135,48 RON. Conform evidenţelor contabile, plăţile efectuate au fost: plăţi luna aprilie 2015 - 8.360,00 RON şi plăţi luna mai 2015 - 8.360,00 RON.

8.360,00 RON + 8.360,00 RON/31 zile*14 zile (până la data semnării CCM) = 8.360,00 RON + 3.775,48 RON = 12.135,48 RON. Ca urmare, valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 58.679,17 RON.

Referitor la pct. 3 din Decizia nr. 20/10.08.2016, recurentul reclamant a precizat că în perioada 2014-2015, cu consultarea specialiştilor din Banca Naţională a României, a parcurs o etapă de analiză a înregistrărilor contabile care a avut ca efect corecţii ale monografiilor şi politicilor contabile. Faptul că instituţia a acţionat cu diligenţă şi bună credinţă în urmărirea proceselor, identificarea neconformităţilor şi luarea de măsuri de remediere ce erau în plin proces de implementare în perioada efectuării auditului a devenit, din perspectiva auditorilor publici externi, o culpă a instituţiei. Instanţa de fond nu şi-a manifestat interesul de a clarifica situaţia şi a ignorat încercările reclamantului de a lămuri aspectele eronate din raportul de control, neanalizând obiecţiunile pe care le-a formulat.

Pentru evaluarea corectă a modului de gestionare a activităţii de încasare a comisioanelor trebuia luat în considerare volumul total al acestora, raportat la componenţa soldului celor neîncasate. Pretinsa neregulă constatată de Curtea de Conturi nu a produs de fapt niciun prejudiciu.

A precizat că a contestat constatarea încălcării disp. art. 288 al Ordinului BNR 27/27.12.2011, arătând că Ordinul nr. 27/2011 prevede două alternative de grupare a debitorilor în funcţie de termenul de încasare - prin conturi analitice sau prin utilizarea de criterii care să permită obţinerea de informaţii detaliate pe debitori. Existenţa în evidenţa analitică a unor conturi deschise în funcţie de termenul de încasare nu este adecvată specificului de activitate al Fondului şi volumului deosebit de mare de facturi emise.

Totodată, a contestat constatarea auditorilor publici externi în ceea ce priveşte prescripţia unor sume, prin aplicarea globală doar a criteriului "număr de zile" care conduce la precizarea menţinerii creanţelor prescrise.

A susţinut că sunt aplicabile disp. art. 2537 C. civ. cu privire la cazurile de întrerupere a prescripţiei, coroborate cu disp. art. 1522 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.. A mai invocat disp. art. 2512, art. 2538 C. civ., OMFP 2861/2009 - pct. 28 precizând că, periodic, a solicitat finanţatorilor ca datoriile din extrasul de cont să fie confirmate către auditorii Fondului pentru definitivarea rezultatelor auditului.

Faţă de cele reţinute de instanţa de fond cu privire la faptul că "din textul legal (art. 76 alin. (4) din Legea nr. 204/2006) reiese în mod limpede că decizia de participare la un fond de pensii facultative nu se ia individual sau unilateral de angajator, fiind necesară fie menţionarea acestui drept în contractul de muncă, fie efectuarea unei propuneri în acest sens şi acceptarea propunerii de către angajator/sindicat", apreciază că soluţia pronunţată este contradictorie şi lipsită de fundament legal. Astfel, după ce recunoaşte că norma incidentă nu interzice plata pensiei private în lipsa menţionării în contractul de muncă, instanţa concluzionează că decizia Curţii de Conturi, care a sancţionat plata în aceste condiţii, este legală.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, dând o interpretare proprie prevederilor legislaţiei în vigoare în cuprinsul căreia sunt specificate obligaţiile părţilor şi condiţiile în care se procedează la acordarea drepturilor de natură salarială, precum tichetele de masă, serviciile medicale, primele sau plata pensiilor facultative.

În ceea ce priveşte acordarea tichetelor de masă a menţionat că acest beneficiu este reglementat de Legea nr. 142/1998, cu modificările şi completările ulterioare. Or, o normă juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul de a o face inaplicabilă. Acordarea tichetelor de masă aferente lunii aprilie 2015, la finele lunii martie 2015, s-a realizat cu respectarea disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv în ultima decadă a lunii martie a.c. (perioadă în care CCM semnat la nivelul Fondului era în vigoare). O altă interpretare ar conduce la concluzia că s-ar putea limita un drept fără a exista o prevedere legală expresă în acest sens.

Art. 1 alin. (6) din Legea nr. 142/1998 nu poate fi interpretat decât ca o expresie a voinţei legiuitorului de a crea un cadru formal al modalităţii de acordare şi nu o condiţie legală de acordare, întrucât vocaţia salariatului de a beneficia de acest drept s-a născut la intrarea în vigoare a Legii nr. 142/1998, având ca temei un contract individual de muncă valabil (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998). Din această perspectivă sunt total false, fiind rezultatul unei greşite interpretări a legii, concluziile primei instanţe potrivit cărora nu se poate "recunoaşte angajatorului un drept de acordare a unor beneficii de natură salarială către angajat fără înscrierea acestuia în contractul de muncă". Prin urmare, acest cadru ţine numai de natura raporturilor de muncă, negocierea fiind modalitatea de stabilire a drepturilor şi obligaţiilor în această materie, dar nu constituie un aspect legal esenţial la constituirea dreptului/obligaţiei acordării tichetelor de masă. Aceleaşi argumente au fost reţinute şi în considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 20 din 18 noiembrie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi.

În speţă, chiar şi în lipsa CCM în vigoare, tichetele de masă au fost acordate cu respectarea Legii nr. 142/1998 şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, deoarece: angajatorul are libertatea de acordare a tichetelor de masă, salariaţii au vocaţia de a primi tichete de masă, salariaţii sunt încadraţi în muncă prin încheierea unui contract individual de muncă valabil, au existat consultări cu salariaţii pe întreaga durată a vidului CCM, nu a existat niciun moment vreo divergenţă între angajaţi şi angajator cu privire la acordarea tichetelor de masă, cheltuielile privind acordarea tichetelor de masă au fost prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli aferent anului 2015, aprobat potrivit legii, nu există un prejudiciu adus angajatorului, întrucât Codul de procedură fiscală permite deducerea cheltuielilor aferente tichetelor de masă Statului Român (acţionar unic al B.), având în vedere că tichetele de masă sunt asimilate veniturilor de natură salarială având o cotă de impozitare de 16%.

Referitor la decizia angajatorului de a continua plata contribuţiei la fondul de pensii facultative chiar şi în perioada în care nu a existat CCM, a arătat că nu a fost numai un beneficiu pentru angajat şi angajator din punctul de vedere al deductibilităţii fiscale, dar a fost şi o obligaţie a acestuia, având în vedere că angajatorul trebuia să respecte prevederile legale în materie şi anume, art. 76 alin. (11) şi (12) din Legea nr. 204/2006 şi art. 10 alin. (1) şi (2) din Norma nr. 2/2011 privind aderarea şi evidenţa participanţilor la fondurile de pensii facultative emisă de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

În speţă, angajatorul nu avea posibilitatea să notifice în scris administratorul cu privire la suspendarea/încetarea plăţii contribuţiei, atât timp cât niciun salariat nu a notificat angajatorul despre intenţia de a suspenda/înceta plata contribuţiei. În aceste condiţii este evident că niciodată nu a existat vreun indiciu sau manifestare de voinţă a angajatorului în sensul de a înceta ducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin CCM, aspect ce rezultă şi din disp. art. 78 şi art. 80 din CCM nr. 188/15.05.2015 încheiat pentru perioada 2015-2016, care confirmă retroactiv intenţia angajatorului de a menţine drepturile salariaţilor privind beneficiile obţinute prin CCM 2014-2015, respectiv asigurarea pensiei private facultative în limita a 200 Eur/an.

În privinţa reţinerilor instanţei vizând primele de Paşte a precizat că, în conformitate cu disp. art. 26 lit. b) din Actul Constitutiv al B., aprobat prin H.G. nr. 1211/2001, Directorul General "angajează cheltuielile Fondului în cadrul bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat". După data încetării CCM, respectiv 01.04.2015, dispoziţiile contractelor individuale de muncă se completează cu dispoziţiile legale în materie, respectiv cu cele ale Legii nr. 53/2003. Pornind de la principiul general de drept potrivit căruia este permis tot ceea ce legea nu interzice expres, recurentul consideră că după încetarea CCM, deşi nu are o obligaţie contractuală, angajatorul are libertatea de a acorda prime şi alte bonificaţii către salariaţi, acordarea şi cuantumul acestora rămânând la libera apreciere a reprezentantului legal Preşedinte/Director General, în limita bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat. În acest context, conform atribuţiilor de serviciu, în vederea exercitării dreptului angajatorului de a acorda forme de recompensă şi stimulare a salariaţilor, s-a întocmit Nota DORU nr. 181/09.04.2015 privind acordarea de cadouri salariaţilor Fondului cu ocazia Paştelui. Acesta reprezintă un beneficiu intern lăsat la latitudinea angajatorului, ca o formă de motivare a salariaţilor, singura condiţie fiind încadrarea în baza unui contract individual de muncă valabil.

Raţiunea introducerii acestor daruri în CCM sau CIM, din punct de vedere juridic, este ca acestea să se transforme dintr-un drept al angajatorului, într-o obligaţie contractuală pentru acesta, în scopul protejării drepturilor câştigate de salariat. Or, în speţă, salariaţii nu au fost prejudiciaţi, astfel că nu se impunea sancţionarea angajatorului. De altfel, în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat pentru anul 2015, sumele plătite cu titlu de primă de Paşte sunt prevăzute pentru întreg anul financiar, fără ca plata acestora să fie condiţionată de existenţa/aprobarea CCM. În aceste condiţii, având în vedere acest drept al angajaţilor, care poate fi acordat exclusiv din dispoziţia angajatorului, fără impunerea unor condiţii suplimentare, ci doar a unei limite de deductibilitate, interpretarea restrictivă din Raportul de control nr. x/26.07.2016, îmbrăţişată de instanţa de fond, nu face decât să adauge la lege şi să inducă în mod eronat concluzia că orice agent economic ar comite o abatere dacă ar acorda daruri în favoarea salariaţilor, ceea ce contravine flagrant prevederilor Codul fiscal şi legislaţiei în vigoare.

Recurentul reclamant a mai susţinut că prin hotărârea recurată au fost greşit aplicate dispoziţiile Legii nr. 227/2015 - art. 25* şi art. 76 alin. (4) lit. a) (articole corespondente celor invocate în acţiune, respectiv art. 21* şi art. 55 alin. (4) din Legea nr. 571/2003), cât şi prevederile Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2014. Faptul că iniţiativa angajatorului de recompensare a salariaţilor în lipsa unei clauze contractuale este permisă o demonstrează consacrarea legislativă primită şi în alte cazuri, cum ar fi cazul de la art. 76 alin. (4) din Legea nr. 204/2006.

6.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâta Curtea de Conturi, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii.

În motivarea recursului a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a disp. art. 186 din Codul muncii, coroborat cu disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, raportat la pct. 174 - 227 din RODAS, în ceea ce priveşte serviciile medicale contractate.

Instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii faptul că obiectul contractului nr. x/2008 încheiat de Fond cu S.C. A. consta în prestarea de servicii de asigurări, respectiv o asigurare de sănătate privată, care nu intră în sfera serviciilor de medicina muncii stabilite în sarcina angajatorului conform art. 186 din Codul muncii, republicat. În acest contract, la cap. III, părţile au reglementat preţul şi "Tarifele serviciilor prestate", iar clauzele de la pct. 3.2. şi 3.3 prevăd "tariful pentru pachetul C. pentru fiecare angajat/angajată al/a Beneficiarului (...) este de 14 euro/lună (...)", respectiv "în preţul pachetelor Societatea oferă angajaţilor Beneficiarului posibilitatea de a beneficia de o asigurare pentru Spitalizare în caz de Accident sau îmbolnăvire, Beneficii Chirurgicale de Spitalizare în caz de Accident sau îmbolnăvire (...)".

Într-adevăr, din art. 186 din Codul muncii rezultă obligaţia angajatorilor de a asigura servicii de medicina muncii, însă acestea nu pot fi cumulate cu alte beneficii acordate salariaţilor (spre exemplu, serviciile aferente contractului nr. x/2008). De asemenea, din H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor rezultă că medicii specialişti de medicina muncii asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor prin servicii medicale de prevenire, depistare, dispensarizare boli profesionale şi a bolilor legate de profesie, precum şi de menţinere a sănătăţii şi a capacităţii de muncă a lucrătorilor. Din aceste prevederi legale rezultă că serviciile furnizate de medicii specialişti de medicina muncii constau, în esenţă, în consilierea privind sănătatea şi igiena ocupaţională a salariaţilor, efectuarea unor examene medicale la angajare, periodice, la reluarea activităţii în muncă, iar anual aceştia prezintă angajatorului un raport ce cuprinde în principal concluziile evaluării stării de sănătate a lucrătorilor, precum şi recomandări medicale privind promovarea sănătăţii la locul de muncă. Or, în cazul de faţă, în contextul în care CCM nu mai era aplicabil, iar contractele individuale de muncă făceau trimitere la clauzele CCM, consideră că existenţa contractului încheiat pentru servicii de medicina muncii a fost strâns legată atât de existenţa contractului nr. x/2008 (pentru servicii de asigurări de sănătate), cât şi de existenţa CCM. Chiar dacă prima instanţă a reţinut că trebuie făcută o distincţie între serviciile pentru medicina muncii (contract nr. x/2008) şi contractul de asigurări de sănătate nr. x/2008, totuşi, obligaţiile reclamantului au decurs din contracte care ar fi trebuit să înceteze, întrucât Fondul avea obligaţia de a înştiinţa prestatorul de servicii despre faptul că valabilitatea CCM încetase la 31.03.2015.

Recurenta pârâtă a mai arătat că obligaţia de asigurare a serviciilor de medicina muncii putea fi îndeplinită periodic, însă doar prin raportare la prevederile legale aplicabile în materia sănătăţii şi securităţii în muncă a lucrătorilor, nicidecum prin raportare la prevederi din CCM privitoare la acordarea unor beneficii salariaţilor şi care îşi încetaseră aplicabilitatea.

Întrucât în baza contractului de prestări servicii încheiat de Fond salariaţii beneficiau de asigurări de sănătate privată, care nu intră în categoria serviciilor de medicina muncii, apreciază că instanţa de fond în mod greşit a făcut aplicarea disp. art. 186 din Codul muncii, în contextul în care cele două contracte de servicii se sprijină unul pe celălalt şi ambele erau legate de CCM.

Soluţia de anulare parţială a măsurii nu este întemeiată, întrucât la estimarea valorii abaterii constatate au fost luate în considerare documentele prezentate de Fond, din care rezultă contravaloarea acestor servicii, înregistrate pe cheltuiala societăţii. Or, sarcina de efectuare a demersurilor pentru stabilirea valorii prejudiciului şi sarcina recuperării acestuia revine conducerii entităţii verificate, potrivit art. 33 din Legea nr. 94/1992, republicată. Cu toate acestea, instanţa de fond a anulat, în parte, măsura stabilită în privinţa serviciilor de medicina muncii, deşi acestea erau legate de contractarea altor servicii medicale şi a unor asigurări medicale ce nu erau obligatorii, iar distincţia trebuia făcută doar în privinţa caracterului necesar al serviciilor de medicina muncii pentru că acestea nu puteau constitui baza unor beneficii suplimentare ale salariaţilor, mai ales că, în virtutea legii, salariaţii sunt beneficiari ai asigurărilor sociale de sănătate.

7. Apărările formulate

7.1. Recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii SA-IFN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, întrucât în cererea de recurs nu există o reală motivare cu privire la incidenţa motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a susţinut că recurenta-pârâtă nu a arătat motivele de fapt şi de drept care ar determina, în raport cu aceste dispoziţii legale, nelegalitatea hotărârii recurate.

Astfel, nu a arătat în ce constă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale indicate prin cererea de recurs, a criticat sentinţa doar sub aspectul interpretării de către instanţa de fond a situaţiei de fapt; în recurs nu pot fi invocate aspecte de temeinicie a sentinţei şi nici argumente ce ţin exclusiv de modul de interpretare a probelor şi de dezlegarea dată de către instanţă cu privire la situaţia de fapt.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, şi menţinerea parţială a sentinţei, sub aspectul anulării actelor atacate, cu privire la măsurile referitoare la serviciile de medicină a muncii contractate cu A., conform contractului nr. x/2008.

7.2. Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat, şi menţinerea în parte a sentinţei, respectiv a soluţiei de respingere parţială a acţiunii, ca neîntemeiată.

A susţinut că sentinţa recurată răspunde cerinţelor art. 425 C. proc. civ., iar cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că cererea de recurs reprezintă o reluare sintetică a unora dintre susţinerile din acţiunea introductivă. Astfel, pag. 3-4 din cererea de recurs reprezintă o reluare sintetică a unora dintre susţinerile de la pag. 18-19 din acţiune, la pag. 4 din recurs, recurentul reia susţinerile de la pag. 20-21 din acţiune.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

2.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtă, Înalta Curte constată că este nefondată urmând a fi respinsă, în cererea de recurs fiind menţionate criticile care se circumscriu motivului de casare indicat în mod expres de pârâtă, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, pârâta a argumentat de ce consideră că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, care sunt aceste norme, neputând fi reţinută susţinerea recurentului reclamant că recurenta-pârâtă a criticat sentinţa doar sub aspectul interpretării de către instanţa de fond a situaţiei de fapt.

2.2. Pe fondul cauzei, analizând sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, cu apărările din întâmpinări şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Referitor la recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN se constată că primul motiv de casare invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare este nefondat, din moment ce instanţa de fond, în rejudecare, a procedat la analizarea motivelor de fapt şi de drept invocate de către reclamant în susţinerea nelegalităţii şi netemeiniciei actelor administrative contestate, prezentând raţionamentul propriu pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată. Sentinţa respectă exigenţele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că prezintă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, fiind nefondată susţinerea că hotărârea reprezintă doar ralierea instanţei la argumentele intimatei, fără a cuprinde o analiză necesară şi suficientă a probelor şi cum au fost încadrate faptele în dispoziţiile legii.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a analizat punctual fiecare dintre măsurile stabilite de pârâtă, cu prezentarea situaţiei de fapt, a prevederilor legale incidente, precum şi a modului în care acestea se aplică la situaţia de fapt din litigiu. Împrejurarea că instanţa de fond a apreciat ca fiind legale aceste măsuri, cu excepţia uneia dintre ele, nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu ar fi motivată şi că ar reprezenta doar o preluare a argumentelor pe care pârâta şi-a întemeiat măsurile dispuse, câtă vreme considerentele hotărârii prezintă rezultatul examinării de către instanţă a situaţiei de fapt prin prisma probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare se referă la faptul că instanţa de fond nu a motivat respingerea cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea auditorilor publici externi de la pagina 28 din Raport, în sensul că: "Valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 76.284,83 RON, la care se vor adăuga foloase necuvenite până la data recuperării integrale a sumei, din care: 8.368,25 RON reprezentând contravaloarea tichetelor de masă;13.369 RON reprezentând contravaloarea pensiilor facultative; 30.697,58 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale şi asigurărilor medicale; 23.850 RON reprezentând contravaloarea darurilor de Paşte" (pct. II al acţiunii).

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că a fost formulată şi în cadrul recursului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1486 din 25 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în primul ciclu procesual, recurs soluţionat prin Decizia nr. 3307/8.07.2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, în această decizie se menţionează că în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte respingerea punctelor II şi III ale cererii introductive. Punctul II al cererii de chemare în judecată s-a referit la nelegalitatea constatării auditorilor publici, consemnate la pagina 28 a raportului de control, potrivit căreia valoarea estimată a abaterilor reţinute este în sumă de 76.284 RON. Or, reclamantul a arătat că valoarea de 30.697 RON a serviciilor medicale şi de asigurări medicale stabilită de auditori include şi contravaloarea serviciilor de medicina muncii, care sunt obligatorii indiferent dacă sunt sau nu prevăzute în contractul colectiv de muncă. Astfel, valoarea estimată a abaterilor constatate ar fi trebuit să fie de 58.679 RON.

În privinţa acestei critici, instanţa de control judiciar a arătat că, deşi recurentul-reclamant se referă şi la nepronunţarea asupra criticilor referitoare la valoarea estimată a abaterilor constatate, aceasta nu poate fi apreciată ca fiind o propriu-zisă omisiune de pronunţare asupra unor motive de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, întrucât estimarea prejudiciului în cadrul controlului de audit exercitat de Curtea de Conturi se găseşte în strânsă legătură cu aspectele de nelegalitate constatate cu ocazia auditului, care au condus la dispunerea anumitor măsuri de remediere. Prin urmare, pronunţându-se asupra constatărilor şi măsurilor dispuse cu privire la servicii medicale contractate cu A., instanţa de fond s-a pronunţat implicit şi cu privire la valoarea estimată a prejudiciului, înţelegându-se că valoarea respectivelor servicii nu poate fi inclusă în valoarea prejudiciului estimat.

Rezultă aşadar că Înalta Curte a analizat această critică ajungând la concluzia că nu poate fi vorba despre o omisiune de pronunţare.

În cadrul prezentului recurs declarat împotriva sentinţei pronunţate în al doilea ciclu procesual, reclamantul a reluat această critică, cu aceeaşi motivare, concluzionând că valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 58.679,17 RON.

Instanţa de recurs reţine, sub acest aspect, pe de o parte, că asupra acestei critici s-a pronunţat Înalta Curte prin decizia de casare sus menţionată, iar, pe de altă parte, că potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, "În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate." Prin urmare, nu poate fi vorba în niciun caz despre nemotivarea respingerii cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea auditorilor publici externi de la pagina 28 din Raport, critica fiind în mod evident nefondată.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, reclamantul a criticat şi soluţia dată de instanţă cu privire la pct. 3 din Decizia nr. 20/10.08.2016, care vizează "neîncasarea de la clienţi a contravalorii facturilor emise de B. S.A. - IFN şi neîncasate la data de 31.12.2015, conform prevederilor legale, ceea ce a condus la înregistrarea şi menţinerea de sume prescrise în contul 381 "Creanţe restante" (pct. III al cererii de chemare în judecată).

Reclamantul a prezentat în cererea de recurs măsurile de la pct. II.2 al deciziei, situaţia de fapt, după care s-a referit punctual la faptul că a contestat reţinerea de către auditorii publici externi a încălcării disp. art. 288 al Ordinului BNR nr. 27/27.12.2011, dar şi constatarea acestora referitoare la prescripţia unor sume, prin aplicarea globală doar a criteriului "număr de zile" care conduce la precizarea menţinerii creanţelor prescrise.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte contestarea reţinerii de către auditorii publici externi a încălcării disp. art. 288 al Ordinului BNR nr. 27/27.12.2011, reclamantul redă în cererea de recurs aproape în integralitate susţinerile din acţiune de la pag. 20, fără să prezinte vreo critică concretă în privinţa aspectelor reţinute de instanţa de fond.

De asemenea, referitor la constatarea auditorilor publici externi privind prescripţia unor sume, reclamantul se limitează la a reda în cererea de recurs conţinutul disp. art. 2537, art. 2538, art. 1522 alin. (1), art. 2512, pct. 28 din OMFP nr. 2861/2009, fără a formula critici concrete cu privire la argumentele expuse de instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate.

Astfel, instanţa de fond a reţinut din situaţia creanţelor depusă de către reclamant la dosar, că o parte din aceste creanţe s-au născut înainte de intrarea în vigoare a C. civ., neaplicându-se prevederile referitoare la întreruperea prescripţiei ca urmare a unei notificări scrise. De altfel, Curtea a reţinut că şi în cazul creanţelor născute după intrarea în vigoare a C. civ. simpla punere în întârziere a debitorului prin notificare scrisă nu are aptitudinea de a conduce la întreruperea prescripţiei extinctive decât în măsura în care este urmată de formularea unei cereri de chemare de chemare în judecată de către cel în folosul căruia curge prescripţia în termen de şase luni de la data punerii în întârziere. Or reclamanta nu a făcut nicio dovadă care să contrazică aspectele constatate de auditorul public extern în sensul că e-mail -urile anuale comunicate debitorilor nu au fost urmate de formularea unei cereri de chemare în judecată cu privire la debite, conform disp. art. 2540 C. civ.

Instanţa de control judiciar constată că reclamantul nu formulează critici cu privire la aceste argumente ale instanţei, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deşi instanţa de fond a motivat în fapt şi în drept soluţia pronunţată.

Examinând considerentele sentinţei recurate se desprinde concluzia că este vădit nefondată susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia instanţa de fond s-a limitat la a preciza că, în afară de măsurile referitoare la serviciile de medicina muncii contractate cu A., conform contractului x/2008, celelalte dispoziţii ale deciziei Curţii de Conturi sunt legale şi temeinice, fără să motiveze în vreun fel respingerea celorlalte capete de cerere ale acţiunii.

Aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de fond a respectat disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pronunţând o hotărâre a cărei motivare corespunde exigenţelor instituite prin acest text de lege.

Nu poate fi vorba nici despre faptul că soluţia pronunţată este contradictorie şi lipsită de fundament legal, sub aspectul constatărilor privind plata pensiei private, în mod nefondat susţinând recurentul reclamant că, după ce recunoaşte că norma incidentă nu interzice plata pensiei private în lipsa menţionării în contractul de muncă, instanţa concluzionează că decizia Curţii de Conturi, care a sancţionat plata în aceste condiţii, este legală.

Ceea ce a reţinut instanţa de fond în privinţa contribuţiilor la pensiile facultative este incidenţa disp. art. 76 alin. (4) din Legea nr. 204/2006 conform cărora angajatorul şi sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unităţi sau de ramură, ori angajatorul singur sau prin asociere cu alţi angajatori şi reprezentanţii salariaţilor, în lipsa unui contract colectiv de muncă şi/sau în lipsa sindicatului, pot propune participarea la un fond de pensii facultative. Din textul legal reiese în mod limpede că decizia de participare la un fond de pensii facultative nu se ia individual sau unilateral de angajator, fiind necesară fie menţionarea acestui drept în contractul de muncă, fie efectuarea unei propuneri în acest sens şi acceptarea propunerii de către angajator/sindicat.

Contrar opiniei recurentului reclamant, din aceste considerente nu rezultă nicio contradicţie, fiind clară condiţia legală pe care o reţine instanţa din interpretarea textului de lege sus menţionat, aceea că pentru participarea la un fond de pensii facultative este necesară fie menţionarea acestui drept în contractul de muncă, fie efectuarea unei propuneri în acest sens şi acceptarea propunerii de către angajator/sindicat. Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva existenţei unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Referitor la motivul de casare reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul contestă soluţia de menţinere a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi privind: acordarea tichetelor de masă pentru o perioadă în care dreptul nu era prevăzut nici de contractul individual de muncă şi nici de contractul colectiv; pensia privată facultativă în limita a 200 €/an; darurile acordate cu ocazia sărbătorilor de Paşte.

Analizând cererea de recurs prin prisma acestui motiv de casare, se reţine că este corectă constatarea Curţii de Conturi, menţionată în întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, potrivit căreia susţinerile recurentului reclamant reprezintă, în cea mai mare parte, o redare fidelă a susţinerilor din cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Or, reclamantul nu a arătat în cuprinsul cererii de recurs care sunt criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la soluţia primei instanţe de menţinere a actelor administrative contestate sub aspectul măsurilor sus amintite.

Instanţa de fond a expus în sentinţă motivele de fapt şi de drept avute în vedere la menţinerea acestor măsuri, prezentând în mod clar argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată sub acest aspect, dar reclamantul a înţeles să preia susţinerile din cererea de chemare în judecată şi nu să aducă critici concrete argumentelor expuse de instanţă. Aceste susţineri au fost deja supuse analizei instanţei de fond, care s-a pronunţat asupra lor, astfel că instanţa de control judiciar nu poate proceda la o nouă analiză a argumentelor prezentate de reclamant în faţa primei instanţe, din moment ce scopul recursului, astfel cum este stabilit de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, pentru ca instanţa să poată examina această conformitate, este necesar ca partea care exercită calea de atac a recursului să menţioneze care sunt motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, respectiv criticile aduse argumentelor expuse în considerentele hotărârii atacate.

Astfel, referitor la acordarea tichetelor de masă, reclamantul a preluat în cererea de recurs susţinerile din acţiune de la: pag. 4 - redarea disp. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998; pag. 5 - paragraful 3 şi penultimul paragraf; pag. 6 - parţial al doilea paragraf, paragrafele 2 şi 3. La acestea a adăugat susţinerea vizând respectarea prevederilor Legii nr. 142/1998 şi ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, susţinere ce nu se regăseşte în cererea de chemare în judecată. Or, în calea de atac a recursului formulată împotriva unei hotărâri judecătoreşti nu pot fi invocate noi motive care nu au fost supuse analizei primei instanţe.

Prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii soluţiei de menţinere a măsurii dispuse în privinţa tichetelor de masă şi următorul fapt: instanţa de fond a reţinut, referitor la aceste tichete acordate salariaţilor pentru perioada în care încetase valabilitatea CCM, că în condiţiile în care aceste drepturi de natură salarială nu erau prevăzute de contractele individuale de muncă, necesitatea recuperării cheltuielilor efectuate cu aceste tichete reiese, în primul rând, din actele emise de organele proprii ale reclamantei, respectiv din decizia Comitetului Executiv nr. 55.44/2.09.2015 şi din decizia Comitetului de nominalizare şi remunerare nr. 54.208/16.07.2015, prin care s-a dispus recuperarea pe cale amiabilă de la fiecare salariat implicat prin reţinerea din valoarea tichetelor ce se cuvin salariatului a unei cote părţi pe o perioadă de până la trei luni şi constituirea unei comisii de anchetă disciplinară în vederea identificării şi sancţionării persoanelor care se fac vinovate de modul defectuos de întocmire a contractelor individuale de muncă încheiate cu salariaţii Fondului. În aceste condiţii, evidenţierea în contabilitate a măsurilor de recuperare a sumelor de bani aferente tichetelor de masă este imperativă, decurgând din deciziile proprii dispuse de reclamanta însăşi care trebuie să se reflecte în evidenţele sale contabile, în mod fidel, patrimoniul său.

În cererea de recurs reclamantul nu combate în niciun fel acest argument reţinut de instanţă, nu face nicio referire la cele două acte emise de organele proprii în scopul recuperării pe cale amiabilă a prejudiciului determinat de acordarea nelegală a tichetelor respective.

Referitor la măsura vizând pensia privată facultativă, Înalta Curte reţine că reclamantul a redat în cererea de recurs susţinerile din acţiune de la: pag. 12 - paragrafele 2 şi 4; pag. 13 - paragraful 2, precum şi concluziile de la pag. 13 privind obligaţia Fondului de a respecta prevederile art. 76 alin. (11) şi (12) din Legea nr. 204/2006 şi art. 10 alin. (1) şi (2) din Norma nr. 2/2011 privind aderarea şi evidenţa participanţilor la fondurile de pensii facultative emisă de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi beneficiul pe care îl reprezintă continuarea plăţii pensiilor facultative atât pentru societate, cât şi pentru salariaţi.

În privinţa primelor de Paşte, în cererea de recurs sunt redate susţinerile din acţiune de la: pag. 14 - paragraful 1, parţial paragraful 2, paragraful 3, parţial paragraful 4, paragraful 5; pag. 15 - paragraful 2; pagina 17 - paragraful 1. La acestea reclamantul a adăugat concluzia că prin hotărârea recurată au fost greşit aplicate dispoziţiile Legii nr. 227/2015 - art. 25* şi art. 76 alin. (4) lit. a) (articole corespondente celor invocate în acţiune, respectiv art. 21* şi art. 55 alin. (4) din Legea nr. 571/2003), cât şi prevederile Normelor metodologice de aplicare a acestuia, aprobate prin H.G. nr. 1/2014, fără să dezvolte în concret această critică.

Trebuie subliniat şi faptul că referitor la soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la contractul de asigurări de sănătate numărul x/3.01.2008, reclamantul nu formulează nicio critică prin cererea de recurs.

În aceste condiţii, în lipsa unor critici concrete de nelegalitate, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa recursului formulat de pârâta Curtea de Conturi se reţine că este criticată soluţia de anulare a actelor administrative contestate sub aspectul măsurilor dispuse referitoare la serviciile de medicina muncii contractate cu A., conform contractului nr. x/2008.

Instanţa de fond a reţinut că trebuie făcută o distincţie între serviciile pentru medicina muncii contractate conform contractului nr. x/3.01.2008 şi contractul de asigurări de sănătate nr. x/3.01.2008. Astfel, contractul de asigurări de sănătate nr. x/3.01.2008 a stabilit în favoarea salariaţilor drepturi de natură salarială cu privire la care sunt valabile, mutatis mutandis, considerentele anterioare, astfel încât acordarea acestor beneficii angajaţilor în lipsa contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă valabil încheiat este nelegală.

Spre deosebire de serviciile de asigurări de sănătate, serviciile de medicina muncii acordate angajaţilor şi angajatorilor, de natura celor menţionate în contractul nr. x/2008, sunt prevăzute de norme legale imperative, fiind obligatorie asigurarea lor, chiar în perioada în care contractul colectiv de muncă nu era încheiat/îşi încetase valabilitatea. Astfel, conform disp. art. 186 din Codul Muncii, angajatorii au obligaţia legală să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii, singura condiţie impusă de lege fiind existenţa unui contract individual de muncă. În speţă, din contractele depuse la dosar reiese că prestatorul se obligă să presteze servicii medicale angajaţilor reclamantului, pe perioada de valabilitate a convenţiilor. Prin urmare, singura condiţie pentru angajarea cheltuielilor derivate din contract este aceea ca beneficiarii serviciilor medicale să fie angajaţii reclamantului. Este nerelevantă în această privinţă încetarea valabilităţii contractului colectiv de muncă, obligaţia fiind de ordine publică şi derivând din prevederile imperative ale Codului muncii, fiind suficientă simpla încheiere a contractului de muncă.

Recurenta pârâtă susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii faptul că obiectul contractului nr. x/2008 încheiat de Fond cu S.C. A. consta în prestarea de servicii de asigurări, respectiv o asigurare de sănătate privată, care nu intră în sfera serviciilor de medicina muncii, stabilite în sarcina angajatorului conform art. 186 din Codul muncii.

Susţinerea este nefondată, în condiţiile în care prima instanţă a precizat, aşa cum s-a arătat mai sus, că acest contract de asigurări de sănătate nr. x/3.01.2008 a stabilit în favoarea salariaţilor drepturi de natură salarială cu privire la care sunt valabile, mutatis mutandis, considerentele anterioare, astfel încât acordarea acestor beneficii angajaţilor în lipsa contractului individual de muncă sau contractului colectiv de muncă valabil încheiat este nelegală.

Este vorba despre considerentele avute în vedere la stabilirea legalităţii măsurilor ce vizează acordarea tichetelor de vacanţă, participarea la un fond de pensii facultative, precum a darurilor acordate cu titlu de prime de Paşti, considerente care susţin, în esenţă, faptul că nu pot fi acordate în lipsa contractului individual de muncă sau CCM valabil încheiat.

Potrivit art. 186 din Codul muncii, "Angajatorii au obligaţia legală să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii", instanţa de control judiciar reţinând că este vorba despre o obligaţie legală pentru naşterea căreia nu este necesară încheierea unui contract colectiv de muncă. Existenţa contractului individual de muncă este suficientă pentru a da naştere dreptului salariaţilor de a avea acces la serviciul medical de medicină a muncii şi, respectiv, obligaţiei corelative a angajatorului de a le asigura accesul la aceste servicii.

Se arată în cererea de recurs că aceste servicii nu pot fi cumulate cu alte beneficii acordate salariaţilor (spre exemplu, serviciile aferente contractului nr. x/2008), susţinere ce nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a recursului, întrucât în cauză nu se poate vorbi despre o asemenea cumulare din moment ce instanţa de fond a reţinut nelegalitatea acordării serviciilor de asigurări medicale contractate de la A.. Prin urmare, singurele servicii de care beneficiază angajaţii reclamantului, în baza unui contract încheiat cu A., sunt cele de medicina muncii, obligatorii potrivit Codului muncii.

Un alt argument invocat de recurenta pârâtă se referă la faptul că nu mai era aplicabil CCM, iar contractele individuale de muncă făceau trimitere la clauzele CCM, astfel că existenţa contractului încheiat pentru servicii de medicina muncii a fost strâns legată atât de existenţa contractului nr. x/2008 (pentru servicii de asigurări de sănătate), cât şi de existenţa CCM.

Acest argument nu poate fi reţinut având în vedere, pe de o parte, că nu este necesar un CCM pentru ca salariaţii să aibă dreptul de acces la serviciul medical de medicină a muncii, acest drept izvorând din lege, iar, pe de altă parte, că serviciile de asigurări de sănătate ce fac obiectul contractului nr. x/2008 sunt distincte de serviciul medical de medicină a muncii la care se referă celălalt contract, nr. x/2008, nefiind vorba despre o strânsă legătură între cele două contracte.

În cererea de recurs mai sunt invocate prevederile H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, dar acestea nu pot constitui un argument în sprijinul soluţiei de admitere a recursului pârâtei câtă vreme nu conţin o reglementare care să susţină punctul de vedere exprimat de pârâtă, în sensul că este necesară încheierea unui CCM pentru ca salariaţii să poată beneficia de serviciul medical de medicină a muncii.

A mai precizat recurenta pârâtă că obligaţia de asigurare a serviciilor de medicina muncii putea fi îndeplinită periodic, însă doar prin raportare la prevederile legale aplicabile în materia sănătăţii şi securităţii în muncă a lucrătorilor, nicidecum prin raportare la prevederi din contractul colectiv de muncă privitoare la acordarea unor beneficii salariaţilor şi care îşi încetaseră aplicabilitatea.

Această precizare este în acord cu cele reţinute de instanţa de fond care a apreciat că obligaţia de asigurare a serviciilor de medicina muncii rezultă din prevederile legale aplicabile în materia sănătăţii şi securităţii în muncă a lucrătorilor şi nu din contractul colectiv de muncă.

Mai susţine recurenta pârâtă că instanţa de fond în mod greşit a făcut aplicarea disp. art. 186 din Codul muncii, în contextul în care cele două contracte de servicii se sprijină unul pe celălalt şi ambele erau legate de contractul colectiv de muncă.

Susţinerea nu poate fi reţinută în condiţiile în care acest text de lege reglementează obligaţia angajatorilor de a asigura accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii, iar contractul având ca obiect serviciile de medicina muncii nu este legat de contractul colectiv de muncă şi nici de contractul având ca obiect asigurări sociale de sănătate.

Ultima critică menţionată în recursul pârâtei se referă la faptul că soluţia de anulare parţială a măsurii nu este întemeiată, întrucât la estimarea valorii abaterii constatate au fost luate în considerare documentele prezentate de Fond, din care rezultă contravaloarea acestor servicii, înregistrate pe cheltuiala societăţii. Or, sarcina de efectuare a demersurilor pentru stabilirea valorii prejudiciului şi sarcina recuperării acestuia revine conducerii entităţii verificate, potrivit art. 33 din Legea nr. 94/1992, republicată.

Această critică este nefondată, întrucât stabilirea de către instanţă a nelegalităţii măsurii în discuţie nu este legată de considerente privind estimarea valorii abaterii constatate, ci de considerente ce vizează aplicarea greşită de către pârâtă a disp. art. 186 din Codul muncii, care reglementează obligaţia angajatorului de a asigura accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii, obligaţie independentă de încheierea unui CCM.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de părţi, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Curtea de Conturi a României.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 501 din 21 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 2 noiembrie 2022.