Customs reclassification of steel parts overturned; tax authority's appeal dismissed, assessment annulled.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.08.2015 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele: Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (ANAF - DGSC), Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Direcţia Regională Vamală Braşov (DGRFP Braşov - DRV Braşov), Biroul Vamal de Interior Sibiu prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu (BVI Sibiu prin AJFP Sibiu), anularea deciziei pentru regularizarea situaţiei nr. 1779/26.02.2015, emise în baza Procesului-verbal de control nr. x/20.02.2015, încheiate de Biroul Vamal de Interior Sibiu, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 3.989.930 RON, reprezentând taxe vamale în sumă de 116.083 RON, taxe antidumping în sumă de 2.237.104 RON, TVA în sumă de 564.762 RON, dobânzi/penalităţi de întârziere în sumă de 1.071.981 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond din primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 88 din 21 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii DGRFP Braşov - DRV Braşov, BVI Sibiu prin AJFP Sibiu, ANAF - DGSC.

3. Cererea de recurs din primul ciclu procesual

Împotriva sentinţei civile nr. 88 din 21 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Soluţia instanţei de recurs din primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 6466 din 2 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 88 din 21 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal; a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a reţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a analiza situaţia de fapt şi de drept în mod corect, prin raportare la un probatoriu corespunzător, excluzând concluziile raportului de expertiză, precum şi valoarea juridică a Deciziilor ITO emise de Autorităţile Vamale Germane, realizând o aparentă cercetare a fondului problemei deduse judecăţii, care nu permite aplicarea efectivă a dreptului la un dublu grad de jurisdicţie, dreptul la un proces echitabil fiind încălcat. Totodată, a apreciat că se impune casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare şi pentru motivul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la clasificarea reperelor 1206902, 1206903, 1302902, 1303002, 1400102, 3901203 la poziţia tarifară 7326.90.98.90, 2.7 % taxe vamale, situaţie ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

5. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 205/2021 din 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii DGRFP Braşov - DRV Braşov - BVI Sibiu prin AJFP Sibiu şi ANAF - DGSC şi, în consecinţă: a anulat Decizia nr. 222/14.07.2017 emisă de pârâta ANAF - DGSC; a anulat decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţii suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 1779/26.02.2015 emisă de BVI Sibiu prin AJFP Sibiu şi Procesul Verbal de Control nr. 1573/20.02.2015 emis de Biroul Vamal Sibiu şi a exonerat reclamanta de la plata sumei de 3.989.930 RON impusă prin decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţii suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 1779/26.02.2015, rezultată din regularizarea unui număr de 111 operaţiuni de punere în liberă circulaţie a mărfurilor identificate cu reperele nr. x, 1303002, 1400102, 1302902, 4482601,1501901, 1206902,1206903, 3901203, sumă compusă din: resurse proprii tradiţionale - taxe vamale în cuantum de 116.083 RON; dobânzi aferente resurselor proprii tradiţionale în cuantum de 27.309 RON; penalităţi întârziere aferente resurselor proprii tradiţionale în cuantum de 21.766 RON; taxe antidumping definitive în cuantum de 2.237.104 RON; dobânzi întârziere taxe antidumping în cuantum de 456.983 RON; penalităţi de întârziere taxe antidumping în cuantum de 358.445 RON; TVA în cuantum de 564.762 RON; dobânzi aferente TVA în cuantum de 116.229 RON; penalităţi întârziere aferente TVA în cuantum de 91.249 RON. A obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 500 RON şi cheltuielile cu onorariile experţilor judiciari în cuantum de 5197 RON.

6. Cererile de recurs

6.1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru DGRFP Braşov, în numele şi pentru Direcţia Regională Vamală Braşov - Biroul Vamal de Interior Sibiu, în numele şi pentru A.N.A.F. - D.G.S.C., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului a arătat că, raportat la clasificarea tarifară a celor 9 repere, conform Notelor Explicative ale Nomenclaturii Combinate (NENC), acestea, potrivit tehnologiei de obţinere, a compoziţiei chimice şi a caracteristicilor dimensionale, se clasifică la poziţia 7307, astfel cum rezultă din textul oficial al NENC de la poziţia 73.04, pe considerentul că reprezintă piese metalice de formă cilindrică, goale în interior, cu secţiune circulară constantă, a căror lungime nu depăşeşte dublul celei mai mari dimensiuni a secţiunii transversale.

A prezentat un extras din NENC a Uniunii Europene (2011/C 137/01) - "poziţia 7304 - Tuburi, ţevi şi profile tubulare, fără sudură, din fier sau din oţel"; un extras din Notele Explicative ale Sistemului Armonizat (NESA) de denumire şi codificare a mărfurilor, ediţia 2012, referitor la textul poziţiei 7307 - Accesorii de ţevărie (de exemplu racorduri, coturi, manşoane) din fontă, fier sau oţel şi a precizat că, din economia primului text de lege (NENC), rezultă că aceste repere trebuie considerate ca accesorii de ţevărie (73.07), fiind exclusă posibilitatea ca să fie considerate şaibe (7318) date fiind caracteristicile dimensionale.

Din economia celui de-al doilea text (NESA) rezultă destinaţia care poate fi, în principal, dar nu în exclusivitate, pentru racordări, îmbinări, etc. Anume, aşa cum reiese din textul poziţiilor, ultima poziţie respectiv "730799 - Altele" semnifică faptul că aici se încadrează şi alte articole decât cele destinate în principal la racordarea sau îmbinarea între ele a două ţevi, etc, adică şi alte piese tubulare din oţel care corespund descrierii Notei NENC de la poziţia 7304. Mai mult, excluderile prevăzute aici arată că din poziţia 7326 fac parte "Colierele sau flansele şi bridele de fixare vizate deja mai sus, ca şi dopurile pentru tuburi chiar filetate comportând un inel, un cârlig, etc., aşa cum sunt cele pentru fixarea unei conducte de spălare".

Recurenta a menţionat ce cuprinde poziţia 7326 şi a precizat că la această poziţie se încadrează alte articole obţinute prin alte procedee decât reperele importate de reclamantă şi având alte caracteristici fizico dimensionale decât aceste repere. A susţinut că poziţia 7326 nu poate cuprinde piesele metalice de formă cilindrică, goale în interior, cu secţiune circulară constantă, aşa cum sunt descrise reperele importate de reclamantă, întrucât acestea, fiind descrise de textul poziţiilor 7304 şi 7307, rezultă că procedura de clasificare se opreşte aici. Respectiv, la poziţia 7326 sunt cuprinse articolele care nu sunt descrise în textul poziţiilor precedente.

A mai arătat că instanţa este în eroare, întrucât art. 21 şi 22 din Regulamentul CE nr. 2913/92 privind Codul vamal nu fac referire la clasificarea tarifară a mărfurilor, acestea se referă la cu totul altceva, respectiv la acordarea preferinţelor tarifare la importul mărfurilor şi originea nepreferenţială a mărfurilor, aspecte care nu vizează obiectul cauzei de faţă. Destinaţia vamală, aşa cum o înţelege în mod greşit instanţa, prin invocarea art. 21 şi 22 din Regulamentul CE nr. 2913/92, anume faptul că încadrarea tarifară a mărfii importate se face având în vedere şi destinaţia acesteia, de echipare a subansamblelor de autovehicule, nu este conformă cu legea. În fapt, legiuitorul se referă la cu totul altceva, anume acordarea unui tratament tarifar favorabil, adică o reducere/suspendare a unui drept de import în funcţie de originea mărfii sau dacă mărfurile urmează să primească o destinaţie vamală definită la art. 4 punctul 15 din Regulamentul CE nr. 2913/92. O astfel de reducere/suspendare a taxelor se acordă pe baza unor documente specifice (dovezi de origine, autorizaţii de perfecţionare activă, etc.) emise de autorităţi prealabil vămuirii. În cazul de faţă, marfa nu a beneficiat de tratament tarifar favorabil în ce priveşte originea şi destinaţia vamală solicitate la momentul importului, reclamanta neîndeplinind condiţiile necesare pentru a beneficia de acest tip de tratament.

Contrar susţinerii expertului, destinaţia reperului nu apare explicit în textul codificării la nici una din poziţiile şi subpoziţiile Capitolului 73 din NESA, după cum se observă din textul poziţiilor din TARIC 3, aşa că destinaţia nu este element definitoriu pentru stabilirea clasificării tarifare. Mai mult, însuşi documentul TAXUD nr. 928290/2018 ENFRDE, reţinut de instanţa de fond, menţionează la pagina 4, finalul punctului 5, faptul că scopul utilizării specifice nu ar trebui să concure la clasificarea tarifară.

Destinaţia fiind fabricarea bucşilor pentru amortizoarele auto, precizează că aceste bucşi se clasifică la poziţia TARIC 870880 - Sisteme de suspensie şi părţile lor (inclusiv amortizoarele de suspensie), clasificare conferită în urma operaţiunilor de prelucrare la care sunt supuse reperele importate. La momentul importului, dată fiind starea brută a reperelor, acestea nu pot fi recunoscute ca făcând parte din partea de suspensie a autovehiculului căruia îi sunt destinate, existând posibilitatea utilizării acestora în multe alte domenii. Însă, clasificarea tarifară se efectuează la momentul când mărfurile sunt declarate pentru import la prezentarea acestora în vamă. Caracteristicile şi proprietăţile obiective ale reperelor la momentul vămuirii acestora le califică pe acestea ca fiind "furnituri de uz general" potrivit Notelor de la Secţiunea XV. La Nota C a Consideraţiilor generale ale Secţiunii XV, doar părţile recunoscute clar ca atare se clasifică la poziţiile aferente articolelor amintite. Or, reperele importate de reclamantă constau în simple piese metalice, prezentate separat.

Recurenta a mai precizat că Decizia de regularizare a situaţiei nr. 1779 a fost emisă la 26.02.2015, iar certificatele ITO emise de autoritatea vamală germană în iulie 2015, deşi sunt obligatorii pe tot teritoriul Comunităţii, nu au efect juridic decât de la data emiterii lor, respectiv 2018. De asemenea, informaţiile tarifare obligă autorităţile vamale din Comunitate doar faţă de titularul acestora, or, titularul este B. din Germania, iar importul este efectuat în Spania de către o altă firmă, anume A. înregistrată în Spania. În acest sens a invocat disp. art. 12 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar.

Instanţa de fond reţine eronat că prezintă relevanţă un număr de 9 Decizii ITO emise în 2016, în numele şi pentru uzul A. S.R.L., în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 952/2013, în care reperele au fost clasificate de către autoritatea vamală din Germania la poziţia 7326. Acestea sunt irelevante deoarece: au fost emise în baza Regulamentului (UE) nr. 952/2013, care nu era în vigoare la momentul întocmirii actului de control, legislaţia aplicabilă la momentul controlului a fost Regulamentul (CE) nr. 2913/92, deciziile ITO obligă autorităţile vamale doar pentru mărfuri care au fost importate după data emiterii acestora.

Instanţa de fond reţine eronat aplicabilitatea deciziei TAXUD invocate, întrucât: anterior anului 2018 (anul emiterii documentului TAXUD), clasificarea tarifară agreată de TAXUD pentru acest tip de repere era la poziţia 7307, la momentul emiterii deciziei de regularizare contestate, clasificarea potrivit TAXUD fiind la poziţia 7307, rezultă că organele vamale au clasificat în mod corect reperele importate de către A. S.R.L., documentul TAXUD confirmând de fapt justa clasificare a acestora la poziţia 7307 înainte de anul 2018. Decizia TAXUD nu poate avea efect retroactiv, aceasta acţionând doar de la data emiterii (27.03.2018), iar baza sa legală o constituie Regulamentul (UE) nr. 952/2013 intrat în vigoare în 2016. Actul de control contestat a fost emis în baza legislaţiei anterioare, respectiv Regulamentul (CE) nr. 2913/92. Rezultă că instanţa de fond nu a ţinut cont de legislaţia vamală aplicabilă la momentul întocmirii actului de control. De asemenea, nu a ţinut cont de prevederile NENC, întrucât articolele a căror lungime nu depăşeşte dublul celei mai mari dimensiuni a secţiunii transversale nu pot fi considerate ca tuburi şi ţevi şi deci, nu pot fi clasificate la această poziţie. Ele trebuie considerate, după caz, fie ca accesorii de ţevărie (poziţia 7307), fie ca şaibe (poziţia 7318). Mai mult, acest temei legal a stat şi la baza clasificării tarifare la 7307, potrivit punctului 6 din TAXUD 928290/2018, alături de regulile generale nr. 1 şi 6 pentru interpretarea Nomenclaturii Combinate şi a notei 2 (a) şi 3 de la Secţiunea XV.

Recurenta a mai susţinut că documentul TAXUD nu a fost comunicat BVI Sibiu în vederea exprimării punctului de vedere faţă de oportunitatea aplicabilităţii acestuia în cauză, prealabil şedinţei de judecată. În cadrul şedinţei de judecată a fost utilizat un document confidenţial TAXUD (despre care BVI Sibiu nu a avut cunoştinţă), accesul la acesta fiind securizat, după cum s-a comunicat instanţei în adresa Direcţiei Generale a Vămilor nr. 22890/2021. Aceste documente i-au parvenit în urma depunerii de către A. S.R.L. a cererii de revizuire a deciziei civile nr. 3059/05.06.2019 a ÎCCJ, în dosarul nr. x/2015, la care utilizează acelaşi document TAXUD.

Mai arată recurenta că instanţa de fond reţine în mod netemeinic concluziile raportului de expertiză şi suplimentele acestuia, întrucât: în stabilirea încadrării tarifare expertul nu a indicat niciun temei legal în baza căruia a determinat clasificarea reperelor la poziţia 7326, rezumându-se exclusiv la Certificatele ITO emise de vama germană, care nu pot fi luate în mod legal în considerare, precum şi la operaţiunile tehnologice ce se aplică reperelor importate, ulterior vămuirii, acestea nefiind relevante pentru încadrarea tarifară a mărfurilor. Clasificarea tarifară se efectuează la momentul importului, când ia naştere datoria vamală, astfel cum prevede art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 2913/92, având în vedere starea mărfurilor la acest moment şi nu la prelucrări ulterioare. Aspectul este confirmat şi de documentul TAXUD invocat de instanţă.

În esenţă, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, deoarece: 1. La data întocmirii actului de control atacat, respectiv 26.02.2015, clasificarea tarifară pentru reperele importate, respectiv piese tip manşon, a fost la poziţia 7307, după cum rezultă din documentului TAXUD reţinut de instanţă ca valabil. Doar prin documentul TAXUD/A4/MV/JS Taxud.a.4(2018)4072238 Ref. Ares(2018)3766551-16.07.2018 s-a stabilit încadrarea tarifară a acestor repere de la poziţia 7307 la poziţia 7326. Instanţa de fond, deşi tine cont de documentul TAXUD, în mod inexplicabil, tranşează clasificarea tarifară la poziţia 73.26, deşi documentul prevede foarte clar faptul că înaintea emiterii acestuia poziţia tarifară legală a fost 73.07.

2. Cele 9 decizii ITO au fost reţinute în mod eronat de instanţa de fond, fiind emise în baza unei alte legislaţii decât cea în vigoare la momentul controlului, acestea producând efecte juridice doar după data emiterii lor.

3. Raportul de expertiză tehnică nu prezintă relevanţă, întrucât expertul nu a efectuat determinări de laborator, a luat în considerare în mod nelegal utilizarea ulterioară a reperelor la clasificarea tarifară, a folosit certificatele ITO germane care nu pot fi valabile retroactiv şi nu a menţionat temeiul legal pe baza căruia şi-a fundamentat propria clasificare tarifară.

Recurenta a criticat şi soluţia de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât actele administrativ fiscale au fost emise cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale în materie vamală-fiscală, recurenta nefiind în culpă procesuală şi nici nu şi-a exercitat drepturile procesuale cu rea credinţă. Totodată, instanţa de fond a făcut aplicarea eronată a disp. art. 453 C. proc. civ., sens în care a solicitat exonerarea de la plata acestei sume, iar în subsidiar, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care au fost obligate pârâtele, prin aplicarea disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

6.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâta ANAF, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea în tot a acţiunii.

În motivarea recursului a arătat că, după casare, instanţa de fond a avut în vedere probele noi administrate în cadrul acţiunii de rejudecare, respectiv raportul de expertiză, suplimentul la expertiza specialitatea metalurgie şi fiscală efectuată în primul ciclu procesual, Decizia TAXUD/928290/2018 şi cele 7 decizii din Spania, care nu au fost luate în considerare la emiterea Deciziei DGSC nr. 222/14.07.2015, fiind emise ulterior acestei decizii. Prin urmare, s-au încălcat disp. art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. Astfel, instanţa nu se poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei de soluţionare a contestaţiei decât strict din perspectiva motivelor care au fost analizate prin respectiva decizie. A mai susţinut că, în rejudecare, instanţa de fond a interpretat eronat indicaţiile obligatorii ale instanţei de casare. Celelalte susţineri din cererea de recurs reprezintă o redare fidelă a susţinerilor din întâmpinarea pe care ANAF a depus-o în dosarul de fond .

7. Apărările formulate de intimata reclamantă

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, şi obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, a susţinut că ambele cereri de recurs conţin, în bună măsură, o reluare a argumentelor expuse deja în actele administrative fiscale emise şi în întâmpinările depuse în fazele procesuale anterioare. Mai mult, recurenta ANAF reia mot-a-mot întreaga argumentaţie din actele atacate referitor la interpretarea şi aplicarea NENC şi NESA în ce priveşte clasificarea tarifară a produselor, iar din cererea sa de recurs nu se poate decela indicarea sau susţinerea vreunui motiv de casare. Reiterarea situaţiei de fapt şi a propriei interpretări asupra prevederilor legale pe care recurentele le consideră aplicabile nu pot suplini motivele de recurs ce ar trebui să arate de ce instanţa a aplicat sau interpretat greşit dispoziţii de drept material incidente în cauză. În raport cu aceste susţineri, la termenul de judecată din 20.10.2022, avocatul intimatei reclamante a precizat că înţelege să invoce excepţia nulităţii ambelor recursuri.

Pe fondul cauzei, în întâmpinare au fost expuse pe larg argumentele de fapt şi de drept pentru care se solicită respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

2.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte constată că este nefondată urmând să o respingă, întrucât în cererile de recurs sunt menţionate critici ce pot fi circumscrise motivului de casare invocat în mod expres de către recurente, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Chiar dacă unele dintre susţinerile recurentelor sunt preluate din întâmpinările depuse în dosarul de fond, respectiv din actele administrative contestate, pot fi decelate critici prin prisma cărora instanţa de control judiciar să analizeze legalitatea sentinţei recurate.

2.2. Pe fondul cauzei, analizând sentinţa recurată în raport cu motivul de recurs invocat, cu apărările din întâmpinare şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Potrivit declaraţiei vamale MRN nr. x/12.02.2014, reclamanta a importat mărfuri provenite din China, iar în declaraţie produsele au fost menţionate ca fiind ţevi din oţel cu diametrul exterior de 18-23,5 mm cu grosimea peretelui mai mare de 2 mm. Reclamanta a încadrat produsele, din punct de vedere vamal, la codul tarifar 7306301990, taxe vamale 0% şi inserţii metalice diverse modele - cod tarifar 7326909890 - taxe vamale 2,7%.

În cauză au fost întocmite certificatele de analiză nr. x/2014 de către Laboratorul vamal central şi, potrivit precizărilor din adresa D.G.V. nr. x/17.12.2014, organele vamale au stabilit în cazul a 9 repere încadrarea tarifară la nivel de 10 cifre, respectiv codul 7307998098, pentru care se aplică taxe vamale de 3,7% şi taxe antidumping de 58,6%, în cazul unui reper încadrarea tarifară la nivel de 10 cifre, respectiv codul 7326909890, pentru care se aplică taxe vamale de 2,7%, iar în cazul celorlalte repere încadrarea tarifară la codurile 73043120 şi 73043180, pentru care se aplică taxe vamale de 0%.

Prin decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 1779/26.02.2015, emisă în baza Procesului-verbal de control nr. x/20.02.2015, au fost stabilite obligaţii suplimentare în sumă totală de 3.989.930 RON, reprezentând taxe vamale în sumă de 116.083 RON, taxe antidumping în sumă de 2.237.104 RON, TVA în sumă de 564.762 RON şi dobânzi/penalităţi de întârziere în sumă de 1.071.981 RON.

Reclamanta a contestat actele de impunere, întrucât reperele pe care organele vamale le-au încadrat, conform Certificatelor de analiză nr: 48, 49, 53, 55, 57, 60, 66, 67 şi 68/2014, la codul 7307998098 - Accesorii de ţevărie - racorduri, coturi, manşoane, de exemplu din fontă, din fier sau din oţel, cu taxe vamale de 3,7% şi taxe antidumping de 58,6%, nu corespund acestei categorii de mărfuri, nefiind piese finite destinate instalaţiilor de încălzire, fiind inserţii metalice separate, cu dimensiuni unice şi cu destinaţie precisă, din care, combinate cu alte elemente, rezultă piese auto folosite exclusiv pentru un anumit tip de autoturism. Reperele ce fac obiectul prezentei cauze, pentru care BVI Sibiu a calculat şi a impus obligaţii suplimentare de plată şi care au fost reclasificate tarifar la Poziţia tarifară 73.07.99.80.98, sunt exclusiv reperele: 1303001, 4482601, 1501901 - clasificate de societate la Poziţia tarifară 73.06.30.19.90, 0% taxe vamale; 1206902, 1206903, 1302902, 1303002, 1400102, 3901203 - clasificate de societate la Poziţia tarifară 7326.90.98.90, 2.7 % taxe vamale.

Prin prezenta acţiune, reclamanta a contestat reclasificarea tarifară a doar 9 repere din decizia de impunere, respectiv reperele: 1303001, 4482601, 1501901, 1206902, 1206903, 1302902, 1303002, 1400102, 3901203, la poziţia tarifară 73.07.99.80.98, pentru care au fost stabilite obligaţii vamale suplimentare constând în 3.7 % taxă vamală şi 58.6 % taxă antidumping.

Instanţa a admis acţiunea expunând pe larg argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru DGRFP Braşov, în numele şi pentru Direcţia Regională Vamală Braşov - Biroul Vamal de Interior Sibiu, în numele şi pentru A.N.A.F. - D.G.S.C., Înalta Curte reţine că unele dintre criticile formulate sunt, de fapt, critici la adresa deciziei de casare nr. 6466 din 2 decembrie 2020 pronunţate de instanţa supremă.

Astfel, susţine recurenta că instanţa de fond este în eroare, întrucât art. 21 şi 22 din Regulamentul CE nr. 2913/92 privind Codul vamal nu fac referire la clasificarea tarifară a mărfurilor, acestea se referă la cu totul altceva, respectiv la acordarea preferinţelor tarifare la importul mărfurilor şi originea nepreferenţială a mărfurilor, aspecte care nu vizează obiectul cauzei de faţă. Destinaţia vamală, aşa cum o înţelege în mod greşit instanţa, prin invocarea art. 21 şi 22 din Regulamentul CE nr. 2913/92, anume faptul că încadrarea tarifară a mărfii importate se face având în vedere şi destinaţia acesteia, de echipare a subansamblelor de autovehicule, nu este conformă cu legea. În fapt, legiuitorul se referă la cu totul altceva, anume acordarea unui tratament tarifar favorabil, adică o reducere/suspendare a unui drept de import în funcţie de originea mărfii sau dacă mărfurile urmează să primească o destinaţie vamală definită la art. 4 punctul 15 din Regulamentul CE nr. 2913/92 privind Codul vamal.

Această critică are în vedere considerentele instanţei de fond potrivit cărora dispoziţiile art. 21 şi 22, Regulamentul CEE nr. 2913/92 privind Codul Vamal nu exclud de plano ca stabilirea încadrării tarifare să se facă având în vedere şi destinaţia bunurilor importate şi, prin urmare, trebuie remarcat faptul că 9 repere, denumite comercial "inserţii metalice", reprezintă piese din oţel marca x de formă cilindrică, goale în interior, obţinute fără sudare prin procesul denumit "colddraw", produsele fiind utilizate pentru fabricarea de bucşe amortizoare, utilizate la sistemul de suspensie al autovehiculelor.

Instanţa de control judiciar constată că aceste considerente ale instanţei de fond se regăsesc în decizia de casare, în care se menţionează că:

"Înalta Curte apreciază, în acord cu susţinerile recurentei reclamante, că dispoziţiile art. 21 şi 22, Regulamentul CEE nr. 2913/92 privind Codul Vamal nu exclud de plano ca stabilirea încadrării tarifare să se facă având în vedere şi destinaţia bunurilor importate, prin urmare, prima instanţă trebuia să analizeze apărările reclamantei şi din această perspectivă."

În consecinţă, atunci când recurenta susţine că instanţa este în eroare, întrucât art. 21 şi 22 din Regulamentul CE nr. 2913/92 privind Codul vamal nu fac referire la clasificarea tarifară a mărfurilor, critică implicit decizia de casare, care este o hotărâre judecătorească definitivă intrată în puterea de lucru judecat, astfel că această critică este nefondată, neputându-se imputa instanţei care a rejudecat cauza faptul că a respectat decizia de casare.

O altă critică ce are în vedere de fapt tot decizia de casare este cea potrivit căreia instanţa de fond reţine în mod netemeinic concluziile raportului de expertiză şi suplimentele acestuia, întrucât în stabilirea încadrării tarifare expertul nu a indicat niciun temei legal în baza căruia a determinat clasificarea reperelor la poziţia 7326, rezumându-se exclusiv la Certificatele ITO emise de vama germană, care nu pot fi luate în mod legal în considerare, precum şi la operaţiunile tehnologice ce se aplică reperelor importate, ulterior vămuirii, acestea nefiind relevante pentru încadrarea tarifară a mărfurilor.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în decizia de casare se precizează că:

"din analizarea Suplimentului nr. 1 la Raportul de expertiză, se poate observa că expertiza a avut în vedere Notele explicative ale Nomenclaturii combinate, precum şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză, respectiv Normele Explicative la Sistemul Armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor, Regulamentul comisiei (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal Comunitar."

Rezultă aşadar că instanţa de recurs a stabilit, cu ocazia soluţionării căii de atac formulate împotriva sentinţei din primul ciclu procesual, că raportul de expertiză a ţinut cont de legislaţia aplicabilă în materie, astfel că solicitarea din prezenta cerere de recurs, de a nu se ţine seama de concluziile raportului de expertiză şi suplimentele acestuia pentru că expertul nu a indicat niciun temei legal în baza căruia a determinat clasificarea reperelor la poziţia 7326, este în mod evident nefondată.

A mai susţinut recurenta şi faptul că destinaţia reperului nu poate fi avută în vedere pentru stabilirea clasificării tarifare, astfel cum a procedat instanţa de fond, critică ce vizează, de asemenea, decizia de casare.

Înalta Curte constată că şi acest aspect - al destinaţiei reperului a fost analizat prin decizia de casare, în care se menţionează că:

"trebuia valorificată şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, invocată de reclamantă, prin care se relevă faptul că destinaţia produsului poate să constituie de asemenea un criteriu obiectiv de clasificare, în măsura în care este inerentă respectivului produs, caracterul inerent trebuind să poată fi apreciat în funcţie de caracteristicile şi de proprietăţile obiective ale acestuia."

Se constată că instanţa de recurs nu a statuat că instanţa de fond trebuia să analizeze jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, invocată de reclamantă, ci că trebuia să o valorifice, or, a valorifica înseamnă a pune în valoare ceva, a face să primească o anumită valoare. Prin urmare, instanţa de fond, în rejudecare, a analizat acest aspect al destinaţiei reperelor importate de reclamantă, aspect la care s-a făcut referire şi în raportul de expertiză întocmit în cauză, cu privire la care instanţa supremă a reţinut că:

"În acest context trebuie observat că prin Suplimentul nr. 1 al Raportului de expertiză, Dl. Expert Ing. C. precizează că "în clasificarea tarifară nu se poate ignora destinaţia piesei atâta timp cât aceasta apare explicit chiar în textele codificării vamale", în continuare fiind aduse argumente suplimentare potrivit cărora destinaţia piesei are relevanţă în clasificarea tarifară. Instanţa a valorificat jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie şi a concluzionat, pe baza probelor administrate, că destinaţia produsului poate reprezenta un criteriu obiectiv de clasificare tarifară.

Faţă de aceste considerente se constată caracterul nefondat al criticii vizând luarea în considerare la stabilirea încadrării tarifare a produsului a destinaţiei acestuia.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că instanţa de fond, la pronunţarea soluţiei de anulare a actelor administrative contestate, a avut în vedere certificatele ITO emise de autoritatea vamală germană şi, respectiv, înscrisurile depuse de reclamantă cu ocazia rejudecării, emise de autorităţile spaniole cu privire la reperele în discuţie, ulterior emiterii deciziei de regularizare contestate în litigiul de faţă.

Parţial, în ceea ce priveşte certificatele ITO emise de autoritatea vamală germană, această critică vizează tot decizia de casare, întrucât în această decizie Înalta Curte a menţionat că:

"Mai mult, în analiza efectuată, trebuia să arate motivele pentru care reperele 1206902, 1206903, 1302902, 1303002, 1400102, 3901203 nu pot fi clasificate la poziţia tarifară 7326.90.98.90 având în vedere că prin Raportul de expertiză se constată că Poziţia tarifară corectă pentru toate cele 9 repere este 7326.90.98.90, precum şi având în vedere că prin înscrisurile Informaţiile Tarifare Obligatorii (ITO) emise de Autoritatea Vamală din Germania pentru B. se stabileşte că produsele importate de A. trebuie clasificate la Poziţia tarifară 7326.90.98.90. Mai mult, din perspectiva analizei tehnice efectuate, prima instanţă nu putea să ignore nici faptul societatea a obţinut, în cursul lunilor februarie- martie 2017, Deciziile privind informaţiile tarifare obligatorii emise în numele şi pentru uzul A. S.R.L. (ataşate la dosar), în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului Vamal al uniunii (denumit în continuare "Codul Vamal unional") cu privire la reperele disputate.

Aşadar, instanţa supremă, atunci când a dispus casarea primei sentinţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare, a stabilit că instanţa nu poate ignora informaţiile tarifare obligatorii emise de autoritatea vamală din Germania cu privire la reperele în discuţie, astfel că în rejudecare, instanţa de fond a analizat aceste înscrisuri care se coroborează cu celelalte înscrisuri depuse la dosar şi cu concluziile raportului de expertiză, analiză ce a dus la concluzia nelegalităţii actelor administrative contestate.

Prin urmare, este nefondată susţinerea recurentei că aceste decizii ITO sunt irelevante deoarece: au fost emise în baza Regulamentului (UE) nr. 952/2013, care nu era în vigoare la momentul întocmirii actului de control; legislaţia aplicabilă la momentul controlului a fost Regulamentul (CE) nr. 2913/92; deciziile ITO obligă autorităţile vamale doar pentru mărfuri care au fost importate după data emiterii acestora.

Dincolo de acest aspect, nu este lipsită de relevanţă nici jurisprudenţa CJUE invocată de intimata reclamantă, respectiv hotărârea pronunţată în cauza C-153/10 care stabileşte următoarele:

"41. Totuşi, o ITO poate fi invocată cu titlu de probă de o altă persoană decât titularul său. Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii privind noţiunea de probă, toate mijloacele de probă pe care dispoziţiile de drept procesual ale statelor membre le admit în proceduri similare celei prevăzute la articolul 243 din Codul vamal sunt, în principiu, admisibile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2000, Met-Trans şi Sagpol, C-310/98 şi C-406/98, Rec, p. 1-1797, punctul 29).

42. Pe de altă parte, Curtea a hotărât că împrejurarea că autorităţile vamale dintr-un alt stat membru au emis unui terţ faţă de litigiul cu care este sesizată o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern o ITO pentru o anumită marfă, care pare să reflecte o interpretare diferită a poziţiilor din NC decât cea pe care instanţa amintită consideră că trebuie să o reţină cu privire la un produs similar în cauză în litigiul menţionat, trebuie, desigur, să determine această instanţă să fie deosebit de atentă în aprecierea privind o eventuală lipsă a oricărei îndoieli rezonabile referitoare la aplicarea corectă a NC (a se vedea Hotărârea Intermodal Transports, citată anterior, punctul 34).

43. Din această jurisprudenţă rezultă că o ITO emisă unui terţ poate fi luată în considerare ca probă de o instanţă sesizată cu un litigiu privind clasificarea vamală a unei mărfi şi plata ulterioară a taxelor vamale."

Totodată, potrivit hotărârii CJUE pronunţate în cauza C-495/03, "atunci când, în cadrul unei proceduri referitoare la clasificarea tarifară a mărfurilor specifice în faţa unei instanţe naţionale, sunt depuse la dosarul cauzei informaţii tarifare obligatorii referitoare la mărfuri similare emise către o persoană care nu este parte în litigiu, instanţa trebuie să aibă o grijă deosebită în evaluarea acestor decizii ITO pentru a concluziona că nu există nicio îndoială rezonabilă cu privire la aplicarea corectă a Nomenclaturii Combinate în anexa I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful Vamal Comun, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2261/98 din 26 octombrie 1998, cu luarea în considerare, în special, a următoarelor trei criterii: caracteristicile specifice ale dreptului comunitar, dificultăţile speciale la care interpretarea dă naştere şi riscul divergenţelor în deciziile judiciare în cadrul Comunităţii."

Concluzionând, Înalta Curte reţine că aceste critici referitoare la luarea în considerare, la pronunţarea soluţiei, a certificatelor ITO emise de autoritatea vamală germană, deşi sunt formulate la adresa sentinţei pronunţate în rejudecare, ele vizează decizia de casare care a statuat în mod definitiv asupra faptului că respectivele certificate nu pot fi ignorate cu ocazia soluţionării cauzei.

Cât priveşte înscrisurile depuse de reclamantă în rejudecare, care emană de la autorităţile din Spania şi prin care produsele importate de societatea CMP au fost reclasificate de la poziţia 7307 la poziţia 7326, Curtea le-a reţinut ca fiind relevante, precizând că această reclasificare s-a realizat în baza Deciziei TAXUD 928290/2018, depusă în rejudecare şi invocată ca fiind incidentă în cauză.

Recurenta susţine că instanţa de fond reţine eronat aplicabilitatea deciziei TAXUD invocate, întrucât: anterior anului 2018 (anul emiterii documentului TAXUD), clasificarea tarifară agreată de TAXUD pentru acest tip de repere era la poziţia 7307; la momentul emiterii deciziei de regularizare contestate clasificarea potrivit TAXUD fiind la poziţia 7307, rezultă că organele vamale au clasificat în mod corect reperele importate de către A. S.R.L., documentul Taxud confirmând de fapt justa clasificare a acestora la poziţia 7307 înainte de anul 2018. Decizia TAXUD nu poate avea efect retroactiv, aceasta acţionând doar de la data emiterii (27.03.2018), iar baza sa legală o constituie Regulamentul (UE) nr. 952/2013, intrat în vigoare în 2016.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei că documentul TAXUD nu a fost comunicat BVI Sibiu în vederea exprimării punctului de vedere faţă de oportunitatea aplicabilităţii lui în cauză, prealabil şedinţei de judecată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că documentaţia TAXUD 92890/2018 adoptată la nivel european cu privire la uniformizarea clasificării tarifare a produselor identice cu cele care fac obiectul cauzei a fost depusă la dosarul cauzei de către ANAF - Direcţia Generală a Vămilor - Direcţia Reglementări Vamale încă din data de 12.10.2021, iar prin adresa nr. x/20.10.2021, recurenta a fost înştiinţată chiar de ANAF - Direcţia Generală a Vămilor că documentaţia TAXUD a fost deja transmisă către instanţă prin adresa nr. x/05.10.2021.

Cât priveşte susţinerea că Decizia TAXUD 928290/2018 nu putea fi avută în vedere de instanţă întrucât produce efecte doar de la data emiterii (27.03.2018), Înalta Curte constată că această decizie a fost reţinută ca argument suplimentar în sprijinul soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată. Din coroborarea probelor administrate în cauză, respectiv din celelalte înscrisuri depuse la dosar şi din concluziile expertizei, rezultă că nu este corectă clasificarea tarifară a reperelor importate de reclamantă, stabilită prin actele administrative contestate, aceste probe fiind suficiente pentru a dovedi nelegalitatea acestor acte, decizia TAXUD confirmând de fapt concluzia care se desprinde din aceste probe. Prin urmare, nu se poate considera că soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată s-a întemeiat pe aplicarea retroactivă a deciziei TAXUD invocate de reclamantă.

Referitor la critica potrivit căreia baza legală a Deciziei TAXUD o constituie Regulamentul (UE) nr. 952/2013, intrat în vigoare în 2016, actul de control contestat fiind emis în baza legislaţiei anterioare, respectiv Regulamentul (CE) nr. 2913/92, astfel că instanţa de fond nu a ţinut cont de legislaţia vamală aplicabilă la momentul întocmirii actului de control, Înalta Curte reţine că Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii prevede la art. 1 alin. (1) că "Prezentul regulament instituie Codul vamal al Uniunii (denumit în continuare "codul"), care stabileşte normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe teritoriul vamal al Uniunii."

Or, încadrarea mărfurilor pentru stabilirea clasificării tarifare se face pe baza Nomenclaturii Combinate stabilite în Anexa 1 la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful Vamal Comun; conform art. 1 alin. (1) din Regulament "Comisia instituie o nomenclatură a mărfurilor, denumită în continuare "Nomenclatură Combinată" sau, sub formă prescurtată, "NC", care respectă, în acelaşi timp, atât cerinţele Tarifului Vamal Comun, cât şi statistica pentru comerţ exterior a Comunităţii, precum şi alte politici ale Comunităţii privind importul sau exportul de mărfuri." De asemenea, prin acest regulament, "Comisia instituie un Tarif integrat al Comunităţilor Europene, denumit în continuare "TARIC", care respectă cerinţele Tarifului Vamal Comun, ale statisticii pentru comerţ exterior, ale politicilor comerciale, agricole şi ale altor politici ale Comunităţii privind importul sau exportul de mărfuri."

Rezultă că stabilirea clasificării tarifare a mărfurilor se realizează pe baza Regulamentului (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987, în vigoare şi la data emiterii Deciziei TAXUD 928290/2018, precum şi pe baza Notelor Explicative ale Nomenclaturii Combinate şi a Notelor Explicative ale Sistemului Armonizat, astfel încât nu se poate considera că instanţa de fond nu a ţinut cont de legislaţia vamală aplicabilă la momentul întocmirii actului de control.

Este nefondată critica recurentei potrivit căreia instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile NENC care stabilesc că articolele a căror lungime nu depăşeşte dublul celei mai mari dimensiuni a sancţiunii transversale nu pot fi considerate ca tuburi şi ţevi, deci nu pot fi clasificate la această poziţie. Ele trebuie considerate, susţine recurenta, după caz, fie ca accesorii de ţevărie (poziţia 7307), fie ca şaibe (poziţia 7318).

Instanţa de recurs reţine că poziţia 7307 din Nomenclatura Combinată prevede următoarea descriere: Accesorii de ţevărie (de exemplu, racorduri, coturi, manşoane) din fontă, din fier sau din oţel. De asemenea, poziţia 7307 prezintă şi o descriere detaliată: Poziţia cuprinde un ansamblu de articole din fontă, din fier sau din oţel, destinate în principal pentru racordarea sau îmbinarea, între ele, a două ţevi sau elemente tubulare sau a unei ţevi cu un alt dispozitiv, sau la obturarea anumitor elemente de ţevărie.

Potrivit Notei Explicative din Sistemul Armonizat aferente acestei poziţii 7307, aceasta cuprinde un ansamblu de articole "din fontă, din fier, sau din oţel" destinate în principal pentru racordarea sau pentru îmbinarea între ele a două ţevi sau elemente tubulare sau a unei ţevi cu un alt dispozitiv sau la obturarea anumitor elemente de ţevărie"; în caz contrar, dar şi în baza poziţiilor susceptibile aplicabile, piesele pot fi clasificate la poziţiile 7325 sau 7326.

Înalta Curte constată că reperele în discuţie nu prezintă caracteristicile tehnice specifice poziţiei 7307 "accesorii de ţevărie", întrucât nu susţin îmbinarea sau racordarea cu alte tuburi şi nici nu permit transportul fluidelor, sens în care sunt relevante concluziile experţilor potrivit cărora, din punct de vedere tehnic, caracteristicile şi destinaţia pieselor nu pot fi suprapuse peste descrierea furnizată în Nomenclatura Combinată.

Nefondată este şi ultima critică referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în mod corect instanţa de fond făcând aplicarea disp. art. 453 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Solicitarea de reducere a cuantumului acestor cheltuieli, prin aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., este nefondată în raport cu Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. 35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său." 36. Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. 38."

Este adevărat că acestă decizie se referă la cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, dar, pentru identitate de raţiune, este aplicabilă şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată reprezentând onorariul experţilor, astfel încât critica recurentei pârâte nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul pârâtei ANAF, Înalta Curte constată că singura critică formulată se referă la încălcarea de către instanţa de fond a disp. art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora "În soluţionarea contestaţiei organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării."

Această critică este formulată prin raportare la decizia de casare, decizie care, în opinia recurentei, a solicitat instanţei de fond soluţionarea cauzei în baza probatoriului administrat în primă instanţă, fără niciun fel de referire la înscrisurile depuse ulterior emiterii deciziei DGSC, respectiv Decizia TAXUD/928290/2018 şi cele 7 decizii din Spania.

Contrar susţinerii recurentei, instanţa de fond, în rejudecare, a respectat disp. art. 501 C. proc. civ. care stabileşte la alin. (1) şi (3) că "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Faptul că nu poate fi vorba despre nerespectarea disp. art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 în cazul luării în considerare a unor înscrisuri emise ulterior actelor administrative contestate este demonstrat chiar de soluţia instanţei de recurs care a dispus casarea primei sentinţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi a stabilit prin decizia de casare că nu pot fi ignorate certificatele ITO emise de autoritatea vamală germană. Deşi erau emise ulterior actelor administrative a căror anulare se solicită în prezenta cauză, instanţa de control judiciar a stabilit că ele trebuie avute în vedere la soluţionarea litigiului, rezultând că disp. art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 nu au reprezentat un impediment în acest sens.

În ceea ce priveşte Decizia TAXUD/928290/2018, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului AJFP Sibiu, a expus argumentele referitoare la relevanţa, în contextul probator, a acestei decizii care confirmă concluzia rezultată din probele administrate, fiind un argument suplimentar în reţinerea caracterului întemeiat al cererii de chemare în judecată.

Referitor la înscrisurile emise de autorităţile din Spania, depuse de reclamantă în rejudecare, Înalta Curte constată că se impun a fi avute în vedere argumentele prezentate ca răspuns la critica recurentei AJFP Sibiu vizând certificatele ITO emise de autoritatea vamală germană.

Este adevărat că decizia de casare se referă la aceste certificate depuse la dosar în primul ciclu procesual, emise de autoritatea vamală germană, dar prin prisma jurisprudenţei CJUE anterior menţionate, împrejurarea că instanţa de fond le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei şi pe cele emise de autorităţile spaniole nu este un motiv de nelegalitate a sentinţei, nefiind încălcate disp. art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Referitor la celelalte susţineri din cererea de recurs a ANAF se constată, aşa cum s-a precizat deja, că reprezintă o redare fidelă a susţinerilor din întâmpinarea pe care ANAF a depus-o în dosarul de fond .

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Exceptând critica vizând încălcarea de către instanţa de fond a disp. art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 şi a deciziei de casare, pârâta nu a arătat în cuprinsul cererii de recurs care sunt motivele de nelegalitate referitoare la soluţia primei instanţe, de anulare a actelor administrative contestate.

Instanţa de fond a expus în sentinţă motivele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea acestei soluţii, prezentând în mod clar argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia, dar pârâta nu a înţeles să formuleze în concret critici prin care să combată argumentele instanţei, limitându-se la preluarea susţinerilor din întâmpinarea depusă în dosarul de fond.

Aceste susţineri au fost deja supuse analizei primei instanţe, care s-a pronunţat asupra lor, astfel că instanţa de control judiciar nu poate proceda la o nouă analiză a argumentelor prezentate de pârâtă în faţa primei instanţe, din moment ce scopul recursului, astfel cum este stabilit de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, pentru ca instanţa să poată examina această conformitate, este necesar ca partea care exercită calea de atac a recursului să menţioneze care sunt motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, respectiv criticile aduse argumentelor de fapt şi de drept expuse în considerentele hotărârii atacate.

În condiţiile în care singura critică se referă la încălcarea disp. art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 şi a deciziei de casare (critică nefondată, după cum s-a argumentat), nu şi la argumentele vizând stabilirea clasificării tarifare a reperelor importate de reclamantă, recursul formulat de pârâta ANAF este nefondat.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare invocat de recurente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocaţial solicitat, în cuantum total de 14.712 RON, în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării, a unei cereri de preschimbare a termenului de judecată şi prezenţa la singurul termen de judecată acordat în şedinţă publică în vederea soluţionării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în numele şi pentru DGRFP Braşov, în numele şi pentru Direcţia Regională Vamală Braşov - Biroul Vamal de Interior Sibiu, în numele şi pentru A.N.A.F. - D.G.S.C. împotriva sentinţei nr. 205/2021 din 10 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 2 noiembrie 2022.