Late-paid EU agricultural subsidy interest award quashed and remanded for insufficient reasoning on fiscal nature of APIA claim

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în insolvenţă, reprezentată prin administrator special B. şi administrator judiciar în consorţiu compus din C.. şi D., a chemat în judecată pe pârâţii A.P.I.A. Bucureşti şi A.P.I.A.- Centrul Judeţean A.P.I.A. Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata către A. a sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenţie pentru anul 2014, precum şi a cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 50/2020 din 30 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal au fost respinse excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive a A.P.I.A. Bucureşti, invocate de pârâţi.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în insolvenţă, reprezentată prin administrator special B. şi administrator judiciar în consorţiu compus din C.. şi D., în contradictoriu cu pârâţii A.P.I.A. Bucureşti şi A.P.I.A.-Centrul Judeţean A.P.I.A. Vaslui.

Au fost obligaţi pârâţii la plata în solidar către reclamant a dobânzilor fiscale aferente sumei de 18932986,84 RON, reprezentând subvenţie pentru anul 2014, la calculul cuantumului dobânzilor fiscale precizate anterior urmând a se ţine seama că data scadenţei primei rate a subvenţiei a fost 1.12.2014, iar a celei de a doua rate, 30.06.2015, şi de data plăţii efective a subvenţiei în tranşe.

A fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

3. Cererile de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Centru Judeţean Vaslui.

3.1 Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Motivele recursului au fost expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depusă la dosarul cauzei .

3.2 Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Vaslui a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Motivele recursului au fost expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depusă la dosarul cauzei .

4. Apărările intimaţilor

4.1 Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de APIA - Centrul Judeţean Vaslui, solicitând admiterea acestuia.

4.2 Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Centru Judeţean Vaslui a depus întâmpinare, solicitând respingerea în parte a recursului declarat de APIA, doar în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

4.3 A. S.A. a depus întâmpinare faţă de recursurile pârâtelor, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate. Totodată, a invocat şi excepţia nulităţii recursului declarat de APIA.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de APIA invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe fond, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt întemeiate, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A., a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care, în contradictoriu cu pârâţii A.P.I.A. Bucureşti şi A.P.I.A.- Centrul Judeţean A.P.I.A. Vaslui, a solicitat obligarea acestora la plata sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenţie pentru anul 2014, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive a A.P.I.A. Bucureşti, invocate de pârâţi, a admis în parte acţiunea, fiind obligaţi pârâţii la plata în solidar către reclamantă a dobânzilor fiscale aferente sumei de 18932986,84 RON, reprezentând subvenţie pentru anul 2014, la calculul cuantumului dobânzilor fiscale precizate anterior urmând a se ţine seama că data scadenţei primei rate a subvenţiei a fost 1.12.2014, iar a celei de a doua rate, 30.06.2015, şi de data plăţii efective a subvenţiei în tranşe.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Având în vedere că A.P.I.A. Bucureşti are atribuţii legale de autorizare şi execuţie a plăţilor autorizate către beneficiari, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, această autoritate publică centrală are calitate procesuală pasivă în cauză, faptul că, prin sentinţa definitivă nr. 186/2015 a Curţii de Apel Iaşi, nu a fost obligată, în calitate de pârât, la plata contravalorii subvenţiei aferente anului 2014, neînlăturând competenţa acesteia de a autoriza plata debitului principal şi, implicit, a celui accesoriu. De altfel, prin întâmpinare, a recunoscut că a executat benevol obligaţia stabilită de instanţă de plată către reclamant a subvenţiei din 2014, refuzate iniţial la plată, obligaţie stabilită prin titlul executoriu menţionat anterior.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru nerespectarea termenului de un an, prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut că subvenţia agricolă aferentă anului 2014, obţinută de reclamant prin sentinţa definitivă nr. 186/2015 a Curţii de Apel Iaşi, reprezintă o formă de sprijin pentru dezvoltare rurală acordată din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), după cum rezultă, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat, din sentinţa precizată anterior şi decizia nr. 1788/2019 a Î.C.C.J.-S.C.A.F., consecinţa neregulilor, constatate prin notificările şi deciziile anulate prin hotărârile judecătoreşti amintite, fiind stabilirea unor creanţe bugetare care împrumută natura lor juridică de creanţe fiscale şi ajutoarelor acordate sub formă de subvenţie, natura juridică a creanţei neputând fi stabilită diferit în funcţie de titularul dreptului la acţiune. Ca urmare, inclusiv accesoriile solicitate sub formă de dobânzi reprezintă creanţe fiscale cărora li se aplică reglementările specifice în materie, şi anume cele ale Codului de procedură fiscală în condiţiile în care părţile nu au probat existenţa unor clauze în acest sens, înscrise în contracte sau alte angajamente legale prin care se utilizează fondurile europene şi fondurile publice naţionale aferente acestora, pentru a fi aplicabile prev. art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

Constatând că, potrivit disp. art. 352 alin. (1) şi (2) din noul C. pen..F. (Legea nr. 207/2015), dispoziţiile noului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare, procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a acestui cod rămânând supuse legii vechi, şi observând că procedura administrativă de recuperare a dobânzilor aferente subvenţiei aferente anului 2014, a fost demarată prin cererile reclamantului comunicate pârâţilor la data de 22.07.2019, după intrarea în vigoare la 1.01.2016 a noul C. pen..F., judecătorul fondului a apreciat că, în cauza de faţă, sunt incidente reglementările cuprinse în Legea nr. 207/2015.

Dreptul reclamantului de a solicita plata dobânzilor fiscale se prescrie, pentru egalitate de tratament şi în lipsa unor dispoziţii legale contrarii, în acelaşi termen ca şi în cazul autorităţii publice de a stabili creanţe fiscale. În acest sens, art. 110 alin. (1) din noul C. pen..F. stabileşte un termen de 5 ani, dacă legea nu dispune altfel.

În situaţia în care dreptul reclamantului la plata subvenţiei aferente anului 2014 a fost recunoscut definitiv la data de 2.04.2019, când au fost respinse recursurile formulate împotriva titlului executoriu, sentinţa nr. 186/2015 a Curţii de Apel Iaşi, instanţa fondului a considerat că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al reclamantului de a solicita plata dobânzilor fiscale a început să curgă la momentul precizat mai sus, care reprezintă data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, în acest caz art. 110 alin. (1) din noul C. pen..F., în calitate de normă specială de drept în materie de stabilire a întinderii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în raport de obiectul acţiunii de faţă, completându-se cu norma generală de drept, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care legea specială nu prevede nimic în acest sens.

Reţinând că reclamantul a depus cererea de chemare în judecată la oficiul poştal la data de 19.09.2019, curtea de apel, în raport de momentul de început, 2.04.2019, de începere a curgerii termenului de prescripţie a dreptului reclamantului la acţiune, a apreciat că a fost respectat termenul de 5 ani prevăzut de art. 110 alin. (1) din noul C. pen..F., motiv pentru care consideră neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâţi, urmând a o respinge. De altfel, raportat la susţinerile pârâţilor că ar fi aplicabil termenul de prescripţie de 1 an stabilit prin art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se constată că inclusiv acesta este respectat.

Cu privire la fondul acţiunii, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa nr. 186/2015 a Curţii de Apel Iaşi şi decizia nr. 1788/2019 a Î.C.C.J.-S.C.A.F., s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamantul are dreptul la încasarea subvenţiei aferente anului 2014, care a fost achitată de pârâţi în tranşe, şi anume la 24.04.2019, sumele de 16443115,15 RON, 134693,53 RON şi 26712,74 RON, iar la 30.04.2019, suma de 2328465,42 RON, în total fiind plătită suma de 18932986,84 RON.

În conformitate cu prev. art. 174 alin. (1) şi (5) noul C. pen..F., dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, nivelul dobânzii fiind de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.

Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 29 "Plata" din Regulamentul UE nr. 73 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune, în vigoare până la data de 31 decembrie 2014 " Plăţile se fac în cel mult două rate pe an, în cursul perioadei care începe la data de 1 decembrie si se încheie la data de 30 iunie a anului calendaristic următor".

Conform Regulamentului UE nr. 1310/2013 de stabilire a anumitor dispoziţii tranzitorii privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol dezvoltare rurală (FEADR) Articolul 6, Modificări la Regulamentul (CE) nr. 73/2009, Regulamentul (CE) nr. 73/2009 se modifică după cum urmează: 1. La articolul 29 se adaugă următorul alineat: "(5) Prin derogare de la alin. (2), începând cu 16 octombrie 2014, statele membre pot plăti fermierilor avansuri de până la 50% din plăţile directe în cadrul schemelor de sprijin enumerate în anexa I în ceea ce priveşte cererile depuse în 2014". Din aceste reglementări rezultă că plata subvenţiei aferente anului 2014 se putea efectua în cel mult două rate, la 1.12.2014, respectiv 30.06.2015, plata unor avansuri de până la 50%, începând cu 16.10.2014, fiind lăsată la aprecierea organului fiscal competent, reprezentând o opţiune, şi nu o obligaţie pentru acesta, motiv pentru care curtea de apel nu a considerat că acesta este termenul de scadenţă privind plata debitului principal chiar dacă, la data respectivă, pârâtul A.P.I.A. Bucureşti a publicat comunicatul de presă privind începerea procedurii de autorizare la plată a avansului pentru fermierii care au depus cereri de plată în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafaţă (SAPS) în Campania 2014, acest demers având un scop de publicitate a demarării procedurii respective, şi nu de autorizare a plăţii unor avansuri. În consecinţă, atât timp cât pârâţii nu au achitat debitul principal, reprezentat de subvenţia aferentă anului 2014, la data scadenţei, se impune obligarea acestora la plata dobânzilor fiscale, calculate în procentul menţionat mai sus pentru perioada cuprinsă între data scadenţei şi data plăţii efective.

Pentru aceste considerente, a fost admisă în parte prezenta cerere de chemare în judecată în sensul precizat mai sus.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a analizat argumentele esenţiale invocate în apărare de pârâte, prin întâmpinări, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Astfel, Înalta Curte reţine că prin întâmpinările depuse în dosarul de fond, pârâtele au arătat, în esenţă, că în drept cererea reclamantei nu poate fi întemeiata pe legislaţia fiscală, dat fiind că, în raport cu prevederile OMFP nr. 1899/2004, APIA nu este organ fiscal si nici nu face parte din categoria organelor fiscale aşa cum sunt ele denumite de art. 3 Codul de procedură fiscală, pe de o parte, iar, pe de alta parte, reclamanta nu are calitatea de contribuabil în relaţia cu APIA. APIA - aparat central şi APIA Centrul judeţean Vaslui nu au fost niciodată obligate să restituie reclamantei sume pe care aceasta le-ar fi plătit necuvenit sau să restituie sume pe care APIA să le fi încasat de la reclamantă în mod necuvenit. De asemenea, din prevederile art. 2 ale Codului de procedură fiscal rezultă că dispoziţiile legale pe care reclamanta îşi întemeiază cererea nu sunt aplicabile pentru soluţionarea litigiului.

Însă, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, instanţa de fond nu a analizat aceste apărări, limitându-se la a reţine că "subvenţia agricolă aferentă anului 2014, obţinută de reclamant prin sentinţa definitivă nr. 186/2015 a Curţii de Apel Iaşi, reprezintă o formă de sprijin pentru dezvoltare rurală acordată din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), după cum rezultă, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat, din sentinţa precizată anterior şi decizia nr. 1788/2019 a Î.C.C.J.-S.C.A.F., consecinţa neregulilor, constatate prin notificările şi deciziile anulate prin hotărârile judecătoreşti amintite, fiind stabilirea unor creanţe bugetare care împrumută natura lor juridică de creanţe fiscale şi ajutoarelor acordate sub formă de subvenţie, natura juridică a creanţei neputând fi stabilită diferit în funcţie de titularul dreptului la acţiune. Ca urmare, inclusiv accesoriile solicitate sub formă de dobânzi reprezintă creanţe fiscale cărora li se aplică reglementările specifice în materie, şi anume cele ale Codului de procedură fiscală în condiţiile în care părţile nu au probat existenţa unor clauze în acest sens, înscrise în contracte sau alte angajamente legale prin care se utilizează fondurile europene şi fondurile publice naţionale aferente acestora, pentru a fi aplicabile prev. art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011."

Înalta Curte apreciază că prin aceste considerente, judecătorul fondului nu a răspuns decât formal apărărilor sus menţionate, atâta timp cât nu este indicat niciun temei juridic al argumentului referitor la împrumutarea naturii juridice a creanţelor bugetare/fiscale şi ajutoarelor acordate sun formă de subvenţie şi nici nu se lămureşte dacă sunt sau nu aplicabile speţei dispoziţiile legale invocate de pârâte prin întâmpinări.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Rolul principiului motivării hotărârilor judecătoreşti, consacrat prin acest text legal, este acela de a asigura o bună administrare a justiţiei şi de a face posibil un control judiciar efectiv, motivarea sumară sau confuză echivalând cu nemotivarea.

De asemenea, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt analizate de instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor probatorii (hotărârea din 28.04.2005 în cauza Albina contra României).

În acest context, Înalta Curte apreciază că, deşi prima instanţă a admis acţiunea, în fapt aceasta nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentele esenţiale expuse de pârâte în apărare. Or, în raport cu principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluţionarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum acestea au fost relevate prin cererile părţilor. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicţie împiedică instanţa de recurs să analizeze direct în calea de atac argumentele ce nu au făcut obiectul analizei la fond, aceasta fiind pusă în imposibilitate de a realiza controlul judiciar.

În schimb, Înalta Curte apreciază drept nefondat motivul de recurs prin care A.P.I.A. susţine excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, dat fiind că, astfel cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, şi această autoritate a exprimat refuzul de plată a dobânzilor fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A., în contextul în care A.P.I.A. recunoaşte că are atribuţii legale de autorizare şi execuţie a plăţilor către beneficiari.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Faţă de considerentele mai sus expuse şi văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 497 noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va stabili natura litigiului, urmare unei analize exhaustive a susţinerilor părţilor şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, va soluţiona excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, în măsura necesităţii, se va pronunţa şi asupra susţinerilor pârâtelor ce privesc data de la care era datorată subvenţia cuvenită reclamantei, în raport cu regulamentele UE incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de APIA.

Admite recursurile declarate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean APIA Vaslui împotriva sentinţei nr. 50/2020 din 30 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 2 noiembrie 2022.