Judicial inspector jurisdiction to censure judicial reasoning versus independence of judges

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la data de 11 decembrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului şef din 27.11.2019, a rezoluţiei de clasare nr. 3614/A/21.10.2019 şi trimiterea cauzei pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1067 pronunţată la 30 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au declarat recurs reclamanţii A. şi B., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

După prezentarea pe larg a istoricului speţei, recurenţii au susţinut următoarele:

- Sentinţa civilă este nelegală întrucât instanţa a ignorat faptul că aspectele pe care le-am sesizat Inspecţiei Judiciare reprezintă indicii ale săvârşirii unor abateri disciplinare de către judecătorii cauzei şi probează încălcarea cu intenţie a dreptului fundamental la proprietate garantat de art. 44 din Constituţia României şi a altor prevederi legale (art. 231 al 5 din C. proc. civ. privind dreptul la o copie a înregistrări şedinţei de judecată, art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. privind obligativitatea respectării de către instanţa de fond a deciziei instanţei de apel.

- instanţa nu a făcut controlul de legalitate al rezoluţiilor emise de Inspecţia Judiciara si nu a formulat un răspuns în legătură cu ignorarea de către aceasta a dreptului fundamental la proprietate (art. 44 Constituţie) încălcat cu intenţie de judecătorii cauzei.

- Instanţa nu s-a pronunţat asupra faptului ca întâmpinarea formulata de Inspecţia Judiciara este contrară dispoziţiilor art. 205 lit. c) si d) din C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii si nici dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere.

- străină de probele administrate in cauza este şi invocarea de către instanţa a art. 188 din C. proc. civ., dovada clara că judecătorul fondului nu şi-a exercitat rolul in aflarea adevărului întrucât in temeiul art. 231 alin. (5) C. proc. civ., reclamanţii solicitând o copie electronica a înregistrării şedinţei de judecata din data de 16.06.2017, aceasta fiind o dovadă a admiterii unui martor duşmănos. Totodată, este dovada că cel de-al doilea martor propus iniţial de pârâţi există în realitate, dar a fost schimbat nelegal cu un martor mincinos, pe motiv de eroare materială - dosar penal nr. x/2017 instrumentat de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Piteşti, dosar penal nr. x/2018 instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Curtea de Argeş, dar solicitarea lor a fost respinsă în mod repetat şi nejustificat, iar apărătorul a fost ameninţat în şedinţă publică cu amendă pentru abuz de drept.

- Instanţa nu s-a pronunţat asupra faptului că reţinerea inspectorului sef din întâmpinarea formulata şi anume: "Faţă de aspectele reţinute, in mod temeinic si legal nu s-a constatat nicio încălcare a legii de catre inspectorul judiciar care a supus analizei in mod corespunzător sesizarea formulata de petiţionari, cat si modul de comunicare al soluţiei dispuse" nu are temei legal fiind in contradicţie cu dispoziţiile art. 74 lit. e) din Legea 317/2004, republicata, întrucât verificarea efectuată de inspectorul judiciar este incompletă, necorespunzătoare si în neconcordanţă cu realitatea de fapt si nici nu ţine seama de încălcare unui drept fundamental.

- instanţa nu s-a pronunţat asupra aspectului că în rezoluţia de clasare nu se face referire la faptul că problema grăniţuirii a fost tratată contradictoriu de două instanţe de apel de la Tribunalul Argeş si anume: prima instanţa de apel s-a pronunţat pentru respectarea dreptului de proprietate şi a trasat ca obiectiv al rejudecării stabilirea liniei de hotar potrivit actelor de proprietate, în timp ce a doua instanţa de apel a ignorat faptul ca in rejudecare nu s-a aplicat decizia primei instanţe de apel care are caracter normativ obligatoriu privind stabilirea liniei de hotar cu respectarea actelor de proprietate si a respins apelul încălcând cu ştiinţă dreptul fundamental la proprietatea privata garantat de art. 44 din Constituţia României si dreptul la un proces echitabil asa cum prevede art. 21 din Constituţia României, aducând atingere proprietăţii noastre, producând o grava eroare judiciară.

- Instanţa nu s-a pronunţat asupra faptului că în rezoluţia de clasare, s-a făcut o reţinere vădit nefondată şi nereală, cum că raportul ar conţine două variante de grăniţuire - Anexa 1 şi Anexa 2 (raportul conţine o singură variantă de grăniţuire propusă de experţi cu respectarea actelor de proprietate - Anexa 2, iar Anexa 1 reprezintă situaţia existentă care este contrară actelor de proprietate) şi a ignorat astfel indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare de către judecători.

- judecătorul fondului s-a pronunţat fără a lua în considerare observaţia reclamanţilor din Şedinţa publică din data de 16.10.2020, cum că independenţa judecătorilor este conferită prin lege cu scopul de a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil având la bază doar aplicarea legii si aplicarea prevederilor constituţionale care au caracter obligatoriu. Ori, atâta vreme cât rezoluţiile inspecţiei judiciare sunt netemeinice şi nelegale şi nu tratează eroarea judiciară invocată, apreciază că s-a acţionat cu rea-credintă sau gravă neglijenţă de către toţi magistraţii implicaţi în litigiu.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanţi cu desfiinţarea rezoluţiei inspectorului şef din 27.11.2019, a rezoluţiei de clasare nr. 3614/A/21.10.2019 şi trimiterea cauzei pentru completarea verificărilor şi în dosarul nr. x/27 noiembrie 2019 în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Prin acţiune reclamanţii au precizat că, în urma unui litigiu de grăniţuire a unui teren din zona Curtea de Argeş, judecătorii cauzei de la fond şi în calea de atac au ignorat probele de la dosar şi a pronunţat o soluţie incorectă, săvârşind abateri disciplinare cu rea credinţă şi gravă neglijenţă. În urma sesizării lor s-au emis două rezoluţii, cea de clasare care, conţine afirmaţii inexacte, iar cea a inspectorului şef care nu analizează motivele plângerii şi reţine în mod greşit ca raţionamentul juridic al judecătorilor este prezent, deci nu mai poate fi cercetată reaua-credinţă sau grava neglijenţă .

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost respinsă, reclamanţii înţelegând să formuleze critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză.

În cadrul dosarului de recurs, recurenţii au solicitat introducerea în cauză a inspectorului judiciar ce a soluţionat plângerea depusă la Consiliul Superior al Magistraturii.

În ceea ce priveşte cererea de introducere în cauză a inspectorului judiciar C., se reţin următoarele:

Potrivit art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004: "Când raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunţa în fond."

Având în vedere obiectul şi cauza acţiunii, instanţa de recurs reţine că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, raportul juridic dedus judecăţii neimpunând cu necesitate introducerea în cauză a magistratului - inspector judiciar C.. Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi aveau posibilitatea de a introduce în cauză a unei alte persoane, exclusiv în faţa Curţii de Apel; modificarea cererii de chemare în judecată nu se poate face în recurs.

Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori. Potrivit art. 45 alin. (3) din acelaşi act normativ, aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecţiei Judiciare, potrivit alin. (1). Inspectorul-şef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.

Rezultă din cele prezentate că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 554/2004, acestea conferă calitate procesuală pasivă persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru repararea pagubei produse prin actul administrativ tipic sau asimilat. Observăm condiţionarea introducerii în cauză a persoanei fizice de criteriul ca aceasta să fie persoana care a elaborat/emis actul atacat în litigiu şi să se fi solicitat despăgubiri, condiţii neîndeplinite în cauza de faţă în care reclamantul atacă o rezoluţie de clasare emisă în procedura în faţa Inspecţiei Judiciare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analizând considerentele hotărârii atacate se constată că această critica este nefondată.

Verificând sentinţa atacată prin prisma argumentelor invocate de recurenţii-reclamanţi sub acest aspect, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a analizat criticile formulate de reclamanţi cu privire la fiecare aspect invocat de aceştia şi, în considerarea dispoziţiilor art. 45 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, a constatat că inspectorul judiciar a analizat în mod corespunzător aspectele menţionate în sesizare, prin prisma incidenţei abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) şi t) din Legea nr. 303/2004, republicată. Astfel, argumentele care au stat la baza soluţiei criticate de recurenţi sunt prezentate în considerentele hotârârii, fiind respectate dispoziţiile procedurale şi enunţate detaliat motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi argumentele care au justificat soluţia pronunţată.

În concret, cu referire la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) şi t) din Legea 303/2004, prin prisma dispoziţiilor art. 991 din lege, a apreciat că, în mod corect, a constatat Inspecţia Judiciară că nemulţumirile exprimate de petiţionari în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecţiei Judiciare, iar incidenţa normelor legale şi aplicabilitatea lor la situaţia de fapt dedusă judecăţii reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente, atribut esenţial al activităţii de judecată propriu-zisă. Mai mult nu există în cauză dovezi de nerespectare a îndatoririi de a se abţine, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii.

În aceste condiţii faptul că prima instanţă nu a răspuns punctual la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată ori fiecărei nuanţe a interpretării date de reclamanţi dispoziţiilor legale apreciate de aceştia ca fiind incidente în cauză nu este de natură să ducă la concluzia că sentinţa nu este motivată corespunzător.

Totodată, nici faptul că urmare a analizării actelor contestate de reclamanţi prin raportare la susţinerile părţilor litigante şi la actele depuse în dovedire, prima instanţă a ajuns la concluzia că atât rezoluţia de clasare nr. 3614/21.10.2019, cât şi rezoluţia nr. C19-1095 a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea petenţilor formulată împotriva rezoluţiei de clasare emisă în dosarul nr. x sunt legale şi temeinice, aspecte susţinute şi de pârâtă prin întâmpinare, nu însemnă că judecătorul a preluat exclusiv punctul de vedere al acestei părţi, doar pentru că a ajuns la concluzia că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, astfel cum încearcă să inducă recurenţii-reclamanţi.

În fine, împrejurarea că părţile recurente nu sunt, de fapt, de acord, cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, nu echivalează cu lipsa de raţionament juridic sau cu nemotivarea hotărârii, astfel încât această critică nu poate fi primită.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de control judiciar constată că nici acesta nu este incident în cauză.

Critica vizând faptul că instanţa nu a făcut controlul de legalitate al rezoluţiilor emise de Inspecţia Judiciara si nu a formulat un răspuns în legătură cu ignorarea de către aceasta a dreptului fundamental la proprietate (art. 44 Constituţie) încălcat cu intenţie de judecătorii cauzei, nu poate fi reţinută în cauză, întrucât acest aspect vizează fondul dosarului.

Faţă de susţinerea recurenţilor în sensul că judecătorul fondului le-a ameninţat apărătorul, trebuie precizat că, atenţionarea unui participant la proces pentru depăşirea limitelor în cadrul unui proces nu reprezintă o "ameninţare", judecătorul putând aplica amenzi oricărei persoane în baza art. 187 şi următoarele C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs menţionează că plângerea adresată inspecţiei judiciară nu poate avea în vedere erori de judecată. Potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea grosieră cu intenţie ori gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Cu alte cuvinte, stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cauza în fond şi apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Reaua-credinţă presupune intenţia frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună ştiinţă de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi şi/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puţin magistratul, deşi nu urmăreşte expres, acceptă în mod conştient vătămarea unei persoane.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credinţă a magistratului sau de grava neglijenţă - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat şi identificat indicii temeinice privind reaua-credinţă, nici privind grava neglijenţă a magistratului.

Grava neglijenţă presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijenţă se apreciază, între altele, de exemplu, şi în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanţe. Dincolo de aceste aspecte, sunt şi alţi factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuţii etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijenţă, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

De asemenea, Înalta Curte constată că ignorarea de către Curtea de Apel Bucureşti a unor aspecte esenţiale ale litigiului reprezintă o susţinere neargumentată, pretinderea încălcării unui drept fundamental sau săvârşirea unei grave erori judiciare nu modifică principiile ce guvernează răspunderea disciplinară a magistraţilor.

Chiar dacă ar fi reală lipsa din întâmpinare a răspunsului la toate pretenţiile şi motivele cererii de chemare în judecată nu este de natură a influenţa legalitatea soluţiei pronunţate.

Susţinerile recurenţilor ce privesc modul de apreciere a probelor şi raţionamentul care a întemeiat soluţia, pronunţată de către judecătorii reclamanţi nu sunt relevante în cauză, atâta timp cât nu poate exista răspunderea disciplinară a judecătorului pentru soluţia pronunţată într-un litigiu, ci numai în cazul săvârşirii uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de lege.

În concluzie, sentinţa recurată este legală, motivele de nelegalitate şi argumentele astfel cum au fost invocate în susţinerea acestora nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge cererea de introducere în cauză a inspectorului judiciar C. şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de introducere în cauză a inspectorului judiciar C..

Respinge recursul declarat de B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1067 din 30 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 2 noiembrie 2022.