Judicial discipline for alleged recusal failure and bad faith: absence of res judicata and unproven intent

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei nr. x/11.11.2019 şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1013 pronunţată la data de 19 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond, asemenea Inspecţiei Judiciare, a refuzat să analizeze susţinerile sale sau, după caz, nu a arătat motivele pentru care le-a înlăturat;

- în mod greşit a reţinut instanţa de fond că inspectorul judiciar a verificat în amănunt incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 41 C. proc. civ., de vreme ce acesta "omite să observe că doamna judecător B. a respins trei cereri formulate în temeiul art. 442-444 C. proc. civ. pe motiv că nu a precizat obiectul şi temeiul de drept al acestora" şi a pronunţat decizia nr. 163/2019 în dosarul nr. x/2019; prin decizia nr. 163/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Olt a refuzat să pună în aplicare decizia nr. 809/2018 a Curţii de Apel Craiova, decizie care se bucură de autoritate de lucru judecat; întrucât doamna judecător B. a intrat în completul care a pronunţat decizia nr. 163/2019 în dosarul nr. x/2017, nu avea dreptul să exercite control judecătoresc asupra acestei decizii, atacată în dosarul nr. x/2017;

- Inspecţia Judiciară a refuzat să observe că nu există legătură logică între considerentele şi dispozitivul deciziei nr. 358/2018, aşa cum a constatat Curtea de Apel Craiova; dacă Inspecţia Judiciară şi apoi instanţa de fond se aplecau asupra cererii introductive şi deciziei nr. 385/2018 a Tribunalului Olt, ar fi înţeles motivul cererilor sale formulate în temeiul art. 442-444 C. proc. civ., aşa cum a procedat Curtea de Apel Craiova, care le-a admis şi a dispus continuarea judecăţii;

- în mod greşit apreciază instanţa de fond că doamnele judecător B. şi C. au procedat la continuarea judecăţii cererilor, din moment ce nu au fost soluţionate o serie de elemente [n.n. respectiv cele menţionate la lit. a)-g) din pag. 5 a memoriului de recurs], dar şi alte cerinţe esenţiale, care, dacă nu sunt îndeplinite, fac ca decizia nr. 385/2018 să fie lovită de nulitate absolută; dispozitivul deciziei nr. 385/2018 a Tribunalului Olt nu menţionează obligaţii care să producă efecte între părţi;

- instanţa de fond a apreciat că chestiunile de drept nu pot fi răsturnate decât în căile extraordinare de atac; or, calea de atac pe care a declarat-o, respectiv contestaţia în anulare, a fost respinsă de către un complet din care a făcut parte şi doamna judecător B., care era în incompatibilitate absolută, conform art. 41 C. proc. civ.

- contrar celor reţinute de prima instanţă, recurentul-reclamant susţine că inspectorul judiciar a considerat greşit că este legală contestaţia în anulare, deşi această cale extraordinară de atac a fost soluţionată de un judecător aflat în stare de incompatibilitate şi care a încălcat Constituţia, legile europene, C. proc. civ., declarând decizia definitivă;

- referitor la aspectele legate de celeritate pe care le-a invocat, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că s-ar afla în eroare cu privire la dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2019, deşi, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2019, a arătat modul în care Inspecţia Judiciară nesocoteşte legile admiţând nelegalităţile din actul de justiţie, iar în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2017, a arătat că acesta nu a fost soluţionat definitiv, menţionând şi motivele pentru care consideră astfel, deşi instanţa de fond a apreciat în mod contrar, respectiv că dosarul a fost soluţionat definitiv prin decizia nr. 385/2018;

- nu în cele din urmă, se referă la cazul de incompatibilitate absolută care o priveşte pe doamna judecător B., reiterând aspectele care, în opinia recurentului-reclamant, conduc la concluzia că aceasta era în incompatibilitate absolută, conform art. 41 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că, din moment ce doamnele judecător nu au respectat decizia instanţei superioare care reprezintă autoritate de lucru judecat, acestea au săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.

Totodată, urmare a refuzului instanţei de a respecta decizia Curţii de Apel Craiova, care se bucură de autoritate de lucru judecat, a formulat contestaţie în anulare, iar cum contestaţia a fost judecată de un complet din care a făcut parte şi doamna judecător B., care se afla în incompatibilitate absolută, conform art. 41 C. proc. civ., aceasta a săvârşit abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) şi i) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, din cauza faptului că doamna judecător a refuzat să se abţină, deşi recurentul-reclamant susţine că a introdus trei cereri în acest sens, refuzând astfel să soluţioneze cauza cu celeritate, aceasta a săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

În fine, pronunţând în primă instanţă o decizie definitivă, respectiv decizia nr. 462/2019, doamnele judecător D. şi B. şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, astfel că au săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, recurentul-reclamant apreciază că se impune reformarea sentinţei atacate, conform motivelor de casare invocate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată faţă de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând contestaţia formulată împotriva rezoluţiei Inspectorului-şef nr. x din data de 11 noiembrie 2019 şi a rezoluţiei de clasare nr. 3087/17.09.2019 emisă în dosarul nr. x al Inspecţiei Judiciare - Direcţia de inspecţie pentru judecători.

Instanţa de fond a respins ca nefondată contestaţia reclamantului, înlăturând punctual toate argumentele invocate, apreciind, în esenţă, că sunt legale concluziile inspectorului judiciar şi cele ale Inspectorului şef, expuse prin cele două rezoluţii contestate, în sensul neidentificării în cauză a unor indicii în legătură cu săvârşirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), h) şi i) din Legea nr. 303/2004, în mod corect dispunându-se clasarea sesizării potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Reclamantul a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Faţă de criticile subsumate de recurentul-reclamant cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond, de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Se reţin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

În susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare şi dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept ori caracterul străin al considerentelor (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

Lecturând considerentele sentinţei atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi argumentată juridic, conţinând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce au fost administrate în cauză, soluţia fiind în concordanţă cu acestea, iar judecătorul primei instanţe a răspuns în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi, motivând în mod logic şi convingător soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi de art. 99 lit. t), h) şi i) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurentul îşi exprimă dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată, nemulţumirea acestuia, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale. Nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele şi probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În ceea ce priveşte următorul motiv de casare invocat de recurentul-reclamant, respectiv motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare, legiuitorul a avut în vedere încălcarea autorităţii de lucru judecat înţeleasă în sensul art. 431 din C. proc. civ. ca triplă identitate de părţi, obiect şi cauză. Or, este evident că în speţă nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de lege, de vreme ce aspectele invocate de recurent se referă în fapt la o presupusă încălcare a autorităţii de lucru judecat de către judecătorul reclamat la Inspecţia Judiciară şi nu de către instanţa de fond care a judecat contestaţia sa, aşa cum corect a arătat şi intimata în întâmpinarea sa.

Astfel, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat, de asemenea.

În continuare, examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanţa a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi prin memoriul de recurs se fac referiri şi la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) şi m) din Legea nr. 303/2004, faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei-pârâte au fost analizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), h) şi i) din Legea nr. 303/2004.

E adevărat că recurentul-reclamant a precizat prin plângere că abaterile disciplinare pe care le-a constatat sunt prevăzute de art. 99 lit. b), f), h), i), m), n) şi t) din Legea nr. 303/2004, deci inclusiv cele de la lit. b) şi m) reiterate în recurs, însă, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza inspectorilor judiciari se raportează la faptele sesizate, şi nu la temeiurile legale indicate în cuprinsul sesizării, nefiind ţinută această analiză de încadrarea juridică invocată de recurent, ci urmând a face propria încadrare potrivit legii. Potrivit dispoziţiilor legale citate, sunt supuse verificărilor prealabile "aspectele semnalate" potrivit alin. (1) şi (2) din textul de lege menţionat, iar nu încadrarea juridică invocată de petiţionari, deoarece analiza existenţei respectiv inexistenţei indiciilor privind săvârşirea unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului, în urma verificărilor prealabile efectuate, cu referire la faptele care fac obiectul sesizărilor, fiind aşadar irelevantă, în contextul cadrului şi obiectului verificărilor, încadrarea juridică la care se face referire în sesizare.

Astfel, faptele reclamate au fost încadrate în drept în mod corect de către inspectorul judiciar la art. 99 lit. t), h) şi i) din Legea nr. 303/2004, urmând ca analiza motivelor de casare să se facă raportat la fiecare dintre aceste abateri disciplinare analizate în actele contestate.

Cât priveşte criticile recurentului aduse modului în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt nefondate, câtă vreme prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile legale menţionate.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară de la art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în "h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;".

Înalta Curte reţine că pentru a constitui abatere disciplinară în modalitatea expusă de acest text de lege, nu este suficientă doar nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor, ci aceasta trebuie să se producă în mod repetat. Aşadar, caracterul repetat al faptelor săvârşite reprezintă o condiţie pentru reţinerea abaterii reglementate de art. 99 lit. h).

Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate, instanţa a reţinut că inspectorul judiciar a observat în mod corect că termenele de judecată au fost acordate de instanţă ca urmare a modului de formulare a cererilor reclamantului în dosarul nr. x/2019 (respectiv, de îndreptare eroare materiale, lămurire şi completare dispozitiv), ulterior soluţionării cauzei în sensul respingerii contestaţiei în anulare ca fiind tardiv introdusă, conţinutul acestora fiind unul neclar. Instanţa a mai reţinut că, în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, aceasta a fost formulată la data de 21.03.2019 şi soluţionată prin decizie definitivă la data de 15.05.2019.

Raportat la aceste reţineri, recurentul nu aduce niciun fel de critică concretă iar susţinerile generice cu privire la faptul că magistratul nu a soluţionat cu celeritate cauza şi a întârziat repetat efectuarea lucrărilor din motive imputabile, nu îşi găseşte corespondent în probatoriul administrat şi nu vizează considerentele soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte consideră că durata soluţionării cauzei se încadrează într-un termen rezonabil şi că nu se poate reţine, în aceste condiţii, abaterea reglementată de art. 99 lit. h).

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară de la art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în:

"i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii."

Sub aspectul laturii obiective, această abatere disciplinară presupune omisiunea judecătorului sau procurorului de o formula cerere de abţinere, atunci când are cunoştinţă de faptul că se află în vreuna din situaţiile care ar conduce la crearea unor suspiciuni privind imparţialitatea sa.

Sub aspectul laturii subiective, abaterea disciplinară presupune vinovăţia judecătorului în săvârşirea faptei, sub forma intenţiei directe ori indirecte.

Înalta Curte constată că de esenţa constatării unei abateri disciplinare este întrunirea celor două elemente constitutive ale acesteia: latura obiectivă, constând în încălcarea regulilor procedurale şi latura subiectivă, constând în intenţia directă sau indirectă de a produce respectiva încălcare.

Ca atare, simpla încălcare a unor reguli procedurale luată separat, fără dovedirea laturii subiective, nu poate duce la reţinerea în sarcina judecătorului a săvârşirii unei abateri disciplinare şi nu se poate considera că încheierile de admitere a declaraţiilor de abţinere au din această perspectivă putere de lucru judecat asupra cercetărilor disciplinare reclamate.

Din situaţia de fapt reţinută de inspecţia judiciară şi de către prima instanţă a rezultat că judecătorul reclamat, membru al completului de judecată învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare îndreptată împotriva deciziei civile nr. 385/2018 a Tribunalului Olt, nu a făcut parte din completul care a pronunţat decizia din apel, atacată cu contestaţia în anulare (ori sentinţa dată în fond), motiv pentru care în mod corect a apreciat doamna judecător B. să nu formuleze cerere ce abţinere nefiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nu au rezultat nici alte indicii privind o nerespectare a îndatoririi de a se abţine de către judecător ştiind că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa în soluţionarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Olt de către doamna judecător B..

În acest context, astfel cum în mod corect a învederat şi prima instanţă, faptul că doamna judecător a soluţionat cererile de completare dispozitiv/lămurire dispozitiv sau îndreptare a erorilor materiale nu atrage incidenţa art. 41 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege fiind explicit în legătură cu cazurile de incompatibilitate absolută. Cererile de lămurire a dispozitivului/completare/îndreptare sunt ulterioare soluţionării procesului prin hotărâre definitivă, astfel că prin soluţionarea lor de către magistrat acesta nu a procedat la "soluţionarea cauzei" în sensul art. 41 C. proc. civ.

Din această situaţie rezultă neîndeplinirea atât a condiţiei referitoare la latura obiectivă a abaterii disciplinare, cât şi a celei referitoare la latura subiectivă, astfel că nu se poate reţine nici abaterea reglementată de art. 99 lit. i).

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor ("t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală").

Conform prev. art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1)Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2)Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea:

"nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 şi referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurentul-reclamant nu vizează reaua-credinţă sau grava-neglijenţă a magistraţilor, care sub aspectul laturii subiective, se realizează printr-o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte aminteşte că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În concluzie, reiterarea în mod exhaustiv a criticilor formulate în faţa inspectorului judiciar, nu se încadrează în acest caz de casare.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară poate doar să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularului sesizării.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului, în sensul că, în opinia acestuia, dosarul nr. x/2017, în care a fost pronunţată decizia nr. 385/2018, nu a fost soluţionat definitiv.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, în considerentele hotărârii atacate, începând cu paragrafele 12-13 fila x/verso şi continuând cu paragrafele 1-6 fila x, instanţa de fond explică destul de clar caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti, respectiv al deciziei civile nr. 385/2018, precum şi că efectul casării încheierii Tribunalului Olt prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cererilor de îndreptare eroare materială, lămurire şi completare a dispozitivului deciziei civile nr. 385/2018, prin decizia nr. 809/2018 a Curţii de Apel, a fost reluarea judecăţii respectivelor cereri, iar nu reluarea judecăţii apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 7352/2017 a Judecătoriei Slatina.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1013 din data de 19 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.