Statute of limitations for compensation claims under Law 554/2004 triggered by knowledge of damage extent rather than final annulment of administrative act

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 17.12.2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor să plătească: 1) o despăgubire de 47.494.933,92 RON pentru prejudiciul efectiv şi pentru beneficiul nerealizat suferit de societate ca urmare a întreruperii nelegale a activităţii sale, cuantum actualizat cu rata inflaţiei; 2) dobânda legală la despăgubirea evaluată la 47.494.933,92 RON de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă a acestuia; 3) o despăgubire de 5.000.000 RON pentru repararea prejudiciului moral suferit de societate prin întreruperea nelegală a activităţii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 278 din data de 31 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Comisia regională pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reţinând caracterul prescris al dreptului la acţiune.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate anterior la punctul I.2 a declarat recurs reclamanta B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.), prin care, invocând cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere faptul că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea sentinţei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii (art. 14 din C. proc. civ.) deoarece şi-a întemeiat decizia cu privire la prescripţie pe recursul în interesul legii nr. 22/2019, în condiţiile în care acesta nu a fost pus niciodată în discuţia părţilor şi nu le-a fost acordată acestora posibilitatea de a-şi exprima punctele de vedere.

De asemenea, instanţa de fond a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil (art. 6 CEDO şi art. 13 C. proc. civ.) deoarece nu i-a acordat posibilitatea să îşi prezinte şi să probeze apărările şi punctul de vedere cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea cererii - adică momentul la care a putut efectiv să cunoască întinderea pagubei suferite - în acord cu prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil (art. 7 din C. proc. civ.). Soluţionarea prezentului dosar a durat nepermis de mult - 7 ani - din 14 decembrie 2014, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată până la 28.01.2021, când a fost comunicată sentinţa recurată. Cu toate că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată la 31.07.2020, redactarea sentinţei a durat peste 1 an, aceasta fiind comunicată abia în ianuarie 2021. Durata soluţionării litigiului este vădit excesivă.

A fost încălcat principiul legalităţii precum şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Prin respingerea cererii ca prescrisă, fără analiza întregului probatoriu administrat în cauză şi fără a respecta dispoziţiile legii privind realizarea drepturilor procedurale ale reclamantei, instanţa de fond a pronunţat a soluţie cu încălcarea principiului legalităţii.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a menţionat că instanţa are obligaţia de a indica în mod concret motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază hotărârea prin raportare la probele administrate în dosar şi pe care instanţa le-a încuviinţat, precum şi motivele pentru care înţelege să admită/respingă argumentele invocate de părţi. Instanţa de fond a ignorat întregul probatoriu administrat în cauză, îndeosebi proba cu expertiza dispusă. Ca urmare a admiterii acesteia, instanţa este legată de constatările de fapt ale expertului judiciar. Indiferent dacă instanţa primeşte sau nu concluziile expertului, este necesar ca soluţia pronunţată în această privinţă să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanţa înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reţine, deşi una dintre părţi a cerut înlăturarea lui.

În schimb, instanţa de fond s-a limitat în preluarea superficială a unor paragrafe din cuprinsul Deciziei nr. 22/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii, fără să contextualizeze în niciun fel interpretarea unitară stabilită de ICCJ situaţiei de fapt din prezentul litigiu. De aceea, instanţa de fond a adoptat o soluţie bazată pe supoziţii lipsite de motivare şi fundament.

În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanţa de fond a încălcat şi aplicat în mod vădit greşit art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004. Momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv întinderea pagubei cauzate prin măsurile nelegale ale autorităţilor fiscale nu are cum să fie cel al ridicării sigiliilor. Posibilitatea reclamantei de a-şi desfăşura în mod legal activitatea a fost incertă până la momentul emiterii deciziei irevocabile a ICCJ de anulare a măsurii, decizie pronunţată în luna decembrie 2013. Suspendarea deciziei de revocare din mai 2012 a fost o măsură eminamente temporară, a cărei finalitate nu putea fi cunoscută în 2012. Abia începând cu sfârşitul lui 2013 s-a clarificat legalitatea desfăşurării activităţii de către reclamantă şi a putut fi evaluat în integralitate prejudiciul produs de măsurile nelegale ale autorităţilor fiscale.

Mai mult decât atât, prejudiciul solicitat cu titlu de profit nerealizat nu avea cum să fie cunoscut de reclamantă în timpul în care anularea deciziilor nelegale ale autorităţilor fiscale erau încă pendinte în faţa instanţelor de judecată. Momentul ridicării sigiliilor este cu atât mai irelevant în demersul de evaluare a unui prejudiciu ce s-a produs pe o perioadă de 3 ani cât a durat clarificarea situaţiei şi care nu putea fi prefigurat în avans. De altfel, ca urmare a măsurilor nelegale ale autorităţilor fiscale, reclamanta a atins potenţialul maxim de producţie cu o întârziere de 2 ani, abia în anul 2015, în loc de 2013 cum ar fi trebuit.

Spre deosebire de dispoziţiile art. 2528 C. civ., potrivit cărora termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în repararea unei pagube produsă printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabilesc că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. La data de 24.05.2012, data desigilării unităţilor de producţie, reclamanta a cunoscut doar existenţa pagubei, nu şi întinderea acesteia.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat respingerea recursului, apreciind ca fiind nefondate criticile formulate de recurentă.

În motivare, intimata - pârâtă a arătat că, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămata a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei. În consecinţă, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este influenţat de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ vătămător.

La data de 21.12.2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa nr. 7821/2011, în dosarul nr. x/2011, prin care a admis acţiunea formulata de reclamanta în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, a anulat Decizia nr. 114/13.05.2011 şi Decizia nr. 142/29.07.2011 şi a obligat parata la reanalizarea măsurii revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal şi a cererii de reautorizare a reclamantei.

La data de 21.12.2011, data la care s-au anulat deciziile considerate nelegale, reclamanta s-a găsit în situaţia unei persoane vătămate în drepturile sale şi a putut prefigura, în sens juridic, întinderea pagubei a cărei reparare să fie pretinsă prin mijloace procesuale de drept administrativ. Cu toate acestea, momentul temporal considerat relevant de instanţă pentru cunoaşterea deplină de către reclamantă a pagubei suferite este data de 24.05.2012, când instalaţiile de producţie au putut fi repornite după ridicarea sigiliilor puse de Autoritatea Naţională a Vămilor. Aşadar, indiferent de soluţionarea definitivă a litigiilor, de la data de 24.05.2012, reclamanta a cunoscut paguba suferită încă din data de 12.08.2011, putând evalua prejudiciul material şi moral. Faptul că împotriva sentinţei civile nr. 7821/21.12.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a formulat recurs, ce a fost soluţionat prin Decizia nr. 728/17.12.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu are relevanţă din perspectiva modului de stabilire a datei de la care începe sa curgă termenul de prescripţie deoarece legea condiţionează fixarea acestei date de luarea la cunoştinţă de către reclamantă a prejudiciului produs şi nu de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ apreciat ca nelegal.

Este adevărat ca la data de 17.12.2013 a fost definitiv clarificată situaţia juridică a nelegalităţii Deciziei nr. 114/13.05.2011 de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, însă prejudiciul efectiv suferit evaluat la 19.874.933,92 RON (reprezentând costuri materiale directe pe care societatea le efectua indiferent dacă producea sau nu biocarburanţi, prin plata salariilor, dobânzi bancare la credite, plata chirii etc), precum şi beneficiul nerealizat evaluat la 27.620.000 RON putea fi cunoscut reclamantei încă de la data repornirii instalaţiilor de producţie, la 24.05.2012 şi putea fi pretins într-o acţiune în instanţă în termen de 1 an. Or, termenul de prescripţie care a început să curgă la data de 24.05.201 s-a împlinit înainte de înregistrarea acţiunii pe rolul instanţei de judecată la 17.12.2014.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinarea, recurenta-reclamantă B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.) a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reluând argumentele din cererea de recurs cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 9 mai 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente şi de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.) este nefondat, pentru următoarele considerente:

În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii (art. 14 din C. proc. civ.) deoarece chestiunea de drept care a format obiectul Deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, respectiv momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a fost pus în discuţia părţilor, ca urmare a invocării, de către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune la punctul 3 al întâmpinării depuse la instanţa de fond la 06.02.2015. În motivarea acestei excepţii, pârâta a susţinut, printre altele, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, neavând nicio relevanţă momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal. În consecinţă, reclamanta a avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere cu privire la relevanţa juridică a rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nu a fost încălcat nici dreptul reclamantei la un proces echitabil (art. 6 CEDO şi art. 13 din C. proc. civ.) deoarece reclamanta a avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere şi să probeze cele susţinute de la data comunicării întâmpinării depuse de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, 3 martie 2015, întâmpinare prin care pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, până la 6 iulie 2020, data ultimului termen de judecată.

Înalta Curte consideră că nu a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil (art. 7 din C. proc. civ.), aşa cum afirmă recurenta-reclamantă, întrucât durata procesului s-a prelungit justificat ca urmare a efectuării expertizei judiciare încuviinţate şi a formulării răspunsului expertului judiciar la obiecţiunile încuviinţate de instanţa de fond. Este adevărat că redactarea sentinţei a depăşit termenul legal de redactare, dar aceasta nu este de natură să atragă casarea sentinţei recurate.

Judecătorul de la instanţa de fond a respectat principiul rolului activ şi principiul legalităţii, consacrate de dispoziţiile art. 7 şi art. 22 din C. proc. civ., manifestând stăruinţă în aflarea adevărului prin examinarea punctelor de vedere ale părţilor cu privire la problemele de fapt şi de drept puse în discuţie, încuviinţând probele pe care le-a considerat necesare, inclusiv proba cu expertiza judiciară.

Înalta Curte apreciază că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat, deoarece în urma unirii excepţiei prescripţiei cu fondul cauzei, instanţa de fond nu avea obligaţia de a analiza toate probele administrate, ci doar pe cele care contribuie la soluţionarea excepţiei prescripţiei. În consecinţă, în mod legal, instanţa de fond nu a analizat concluziile expertizei judiciare, deoarece a considerat că aceasta nu are relevanţă în soluţionarea excepţiei prescripţiei, inclusiv în stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate.

În plus, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond i-a dat posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere şi să probeze momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate pe o perioadă de cel puţin 5 ani, de la data comunicării întâmpinării depuse de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, 3 martie 2015, întâmpinare prin care pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, până la 6 iulie 2020, data ultimului termen de judecată.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din C. proc. civ.

Conform acestui text de lege, "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Alin. (2) al art. 19 are în vedere cererile prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol, respectiv cererile de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin acte administrative nelegale.

Din interpretarea sistematică a celor două aliniate menţionate rezultă că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul subiectiv la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut întinderea pagubei sau momentul obiectiv la care persoana vătămată ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

Interpretarea logică a art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea regulii de interpretare logică "unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă" determină concluzia că momentul începerii curgerii termenului de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire este întotdeauna momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, de vreme ce legiuitorul nu condiţionează acest moment de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrative păgubitor.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, persoana vătămată nu trebuia să aştepte soluţionarea definitivă a cererii sale de anulare a actului administrativ pentru a introduce acţiunea în despăgubire, dacă a cunoscut deja sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei produse prin actul administrativ.

Aceasta este şi interpretarea obligatorie (conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.) a dispoziţiilor legale menţionate stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată în recursul în interesul legii, instanţa supremă stabilind că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei invocate prin cererea de chemare în judecată constituie o împrejurare de fapt.

Pe de altă parte, chiar dacă instanţa de fond a unit excepţia prescripţiei cu fondul cauzei în temeiul art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., constatând că pentru soluţionarea excepţiei este necesar să se administeze aceleaşi dovezi ca pentru soluţionarea fondului, în motivarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei nu trebuia să analizeze concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat, deoarece acestea nu contribuie la stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate prin cererea de chemare în judecată, ci doar la stabilirea întinderii prejudiciului material. În mod legal, instanţa de fond a analizat înscrisurile depuse, stabilind momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate în baza acestora.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17.12.2014, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, la plata: 1) unei despăgubiri de 47.494.933,92 RON pentru prejudiciul efectiv şi pentru beneficiul nerealizat suferit de reclamantă ca urmare a întreruperii nelegale a activităţii sale, cuantum ce se actualizează cu rata inflaţiei; 2) dobânda legală la despăgubirea evaluată la 47.494.933,92 RON de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă a acestuia; 3) o despăgubire de 5.000.000 RON pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă prin întreruperea nelegală a activităţii.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că despăgubirea solicitată la pct. 1) de 47.494.933,92 RON se compune din 19.874.933,92 RON prejudiciu efectiv şi 27.620.000 RON beneficiu nerealizat.

Prejudiciul efectiv de 19.874.933,92 RON se compune din:

- suma de 8.093.151,67 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între data sistării activităţii, 12 august 2011 şi 31 decembrie 2011, alcătuită din salarii achitate, contravaloarea primelor de asigurare a bunurilor importante ale reclamantei, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferenţe de curs valutar, comisioane bancare, taxe şi impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanţările contractate, chirii plătite, costuri operaţionale şi costurile cu serviciile externe şi de mentenanţă;

- 6.549.754,77 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2012 şi până la data reluării activităţii reclamantei, 17 mai 2012, alcătuită din salarii achitate, contravaloarea mărfii necesare operaţiunilor de producţie, contravaloarea primelor de asigurare, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferenţe de curs valutar, comisioane bancare, taxe şi impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanţările contractate, chirii plătite, costuri operaţionale şi costurile cu serviciile externe şi de mentenanţă;

- 3.128.618,06 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 18 mai 2012 şi data la care a avut loc prima producţie, 21 august 2012, alcătuită din salarii achitate, contravaloarea primelor de asigurare, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferenţe de curs valutar, comisioane bancare, taxe şi impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanţările contractate, chirii plătite, costuri operaţionale şi costurile cu serviciile externe şi de mentenanţă;

- 2.103.409,42 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 23 august 2012 şi 30 noiembrie 2014, alcătuit din 609.898,76 RON - costuri cu serviciile juridice achitate de reclamantă pentru contestarea deciziei de revocare şi acţiunea în repararea prejudiciului suferit şi 1.493.510,66 RON reprezentând costuri suportate de reclamantă pe perioada închiderii abuzive a activităţii pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate către terţi.

Suma de 27.620.000 RON reprezentând beneficiu nerealizat este alcătuită din:

- 3.900.000 RON beneficiu nerealizat pe anul 2012;

- 19.010.000 RON beneficiu nerealizat pe anul 2013;

- 4.710.000 RON beneficiu nerealizat pe anul 2014.

Înalta Curte constată că activitatea reclamantei a fost întreruptă:

- din punct de vedere juridic, între 12.08.2011 (când a produs efecte decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal) şi 17.05.2012, când instanţa de judecată a suspendat executarea deciziei de revocare până la judecata definitivă a acţiunii în anularea deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal

- din punct de vedere economic, între 17.08.2011, când Autoritatea Naţională a Vămilor a aplicat sigilii pe instalaţiile de producţie ale reclamantei şi data de 24.05.2012, când aceeaşi autoritate a desigilat instalaţiile.

Înalta Curte apreciază că termenul de prescripţie de 1 an a început să curgă de la data de 24.05.2012, când Autoritatea Naţională a Vămilor a desigilat instalaţiile reclamantei, putând fi reluată activitatea de producţie, deoarece de la această dată, reclamanta trebuia să cunoască întinderea pagubei invocate.

Chiar dacă reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată acoperirea prejudiciului material produs efectiv nu numai pe perioada în care instalaţiile reclamantei au fost sigilate, ci şi ulterior până la 30 noiembrie 2014, Înalta Curte consideră că reclamanta trebuia să cunoască întinderea acestui prejudiciu încă de la data de 24.05.2012 deoarece:

- suma de 3.128.618,06 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între mai 2012 şi data la care a avut loc prima producţie, 21 august 2012 (alcătuită din salarii achitate, contravaloarea primelor de asigurare, contravaloarea deprecierii bunurilor, diferenţe de curs valutar, comisioane bancare, taxe şi impozite locale pe mijloace fixe, dobânzi achitate pentru finanţările contractate, chirii plătite, costuri operaţionale şi costurile cu serviciile externe şi de mentenanţă), putea fi cunoscută de la data de 24.05.2012, de vreme ce reclamanta putea cunoaşte la data desigilării instalaţiilor în cât timp se va obţine prima producţie.

- în privinţa sumei de 2.103.409,42 RON prejudiciu material efectiv pe perioada cuprinsă între 23 august 2012 şi 30 noiembrie 2014 (alcătuită din 609.898,76 RON - costuri cu serviciile juridice achitate de reclamantă pentru contestarea deciziei de revocare şi acţiunea în repararea prejudiciului suferit şi 1.493.510,66 RON reprezentând costuri suportate de reclamantă pe perioada închiderii abuzive a activităţii pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate către terţi), Înalta Curte observă că, pe de o parte, reclamanta putea solicita aceste cheltuieli în procesul de anulare a deciziei de revocare, acestea fiind cheltuieli de judecată (şi le poate solicita pe calea unei acţiuni de drept comun, ca urmare a faptului că nu a înţeles să le solicite în procesul iniţial), iar pe de altă parte, suma de 1.493.510,66 RON reprezentând costuri suportate de reclamantă pe perioada închiderii abuzive a activităţii pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate către terţi, putea fi cunoscută de reclamantă la data încetării măsurii de închidere nelegală a activităţii reclamantei.

De asemenea, întinderea beneficiului nerealizat pe anii 2012-2014 în sumă de 27.620.000 RON şi a prejudiciului moral putea fi cunoscută de reclamantă încă de la data de 24.05.2012, deoarece reclamanta putea prevedea la data pornirii activităţii sale de producţie măsura în care Planul de afaceri întocmit nu putea fi realizat, ca urmare a dificultăţilor apărute în producţia şi comercializarea biodieselului, determinate de întreruperea activităţii de producţie.

Interpretând greşit dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a considerat că termenul de prescripţie de 1 an curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal (data de 17.12.2013, dată la care a fost pronunţată decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7828, în dosarul nr. x/2011, prin care a fost anulată definitiv decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. 114/13.05.2011), motiv pentru care a introdus acţiunea în despăgubiri în ultima zi a termenului, respectiv 17.12.2014.

Din aceste motive, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, precum şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B. S.R.L. (denumită anterior A. S.R.L.) împotriva sentinţei civile nr. 278 din data de 31 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 noiembrie 2022.