VAT assessment upheld after quashing lower court annulment based on economic substance doctrine and denial of input deductions for artificial arrangements

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând anularea în parte a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 29.04.2016, ca fiind nelegală şi neîntemeiată, precum şi anularea obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar în valoare de 1.133.347 RON, reprezentând TVA (bază de impozitare 4.722.277,67 RON) şi menţinerea obligaţiei fiscale stabilită suplimentar în valoare de 4.733 RON (bază de impozitare 19.722,33 RON), cu consecinţa obligării pârâtelor la plata sumei de 790.934 RON cu titlu de rambursare TVA şi exonerarea reclamantei de la plata sumei de 342.413 RON TVA nedatorat.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2085 din data de 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată de pârâta A.N.A.F., ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta A.N.A.F., ca neîntemeiată şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor, ca neîntemeiată.

Totodată, prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F.- D.G.R.F.P. Bucureşti Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anulând în parte decizia de impunere x/29.04.2016, mai precis în privinţa obligaţiei fiscale stabilite suplimentar în sumă de 1.333.347 RON reprezentând TVA. De asemenea, instanţa de fond a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 790.934 RON cu titlu de rambursare TVA.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate anterior la punctul I.2 au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice şi D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

3.1. Prin recursul formulat în cauză, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate în sensul admiterii excepţiilor invocate în primă instanţă şi al respingerii acţiunii reclamantei A. S.R.L., ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond trebuia să admită excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, deoarece singurul act administrativ care se atacă în instanţă este decizia de soluţionare a contestaţiei, şi nu decizia de impunere sau raportul de inspecţie fiscală. Contestaţia administrativă a fost soluţionată prin Decizia nr. 300/20.06.2018 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, pe care reclamanta nu a contestat-o.

Este nelegală soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind rambursarea sumei de 790.934 RON, încălcându-se dispoziţiile imperative ale art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală coroborate cu cele ale O.M.F.P. nr. 1899/2004. Care reglementează o procedură specială de restituire/rambursare a unor sume şi acordarea dobânzilor, respectiv formularea unei cereri în acest sens la organul fiscal competent. De aceea, introducerea direct la instanţa de contencios administrativ a unei asemenea cereri este inadmisibilă. Reclamanta putea formula cererea de rambursare la organul fiscal competent, numai în ipoteza în care ar exista o hotărâre judecătorească definitivă dată de instanţa de contencios administrativ prin care să se anuleze actele administrative atacate.

Recurenta-pârâtă critică sentinţa recurată şi în privinţa respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF în ceea ce priveşte capătul de cerere privind rambursarea sumei de 790.934 RON, deoarece potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) şi (2), competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul ANAF, stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului.

De asemenea, pct. 1 şi 2 din O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, prevede:,,1. Sumele care se restituie contribuabililor sunt cele prevăzute la art. 112 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.

2. Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, [...]|".

ANAF nu are competenţă în restituirea/rambursarea de sume, nefiind, potrivit legii, organ de administrare fiscală.

Recurenta-pârâtă a criticat sentinţa recurată şi în privinţa soluţiei dată fondului cauzei, arătând că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea dispoziţiilor O.G.. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, art. 146 alin. (1) lit. a) şi art. 157 alin. (2) din Codul fiscal şi H.G. nr. 44/2004, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, art. 133 alin. (2) coroborat cu art. 150 alin. (2) şi art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Astfel, în ceea ce priveşte TVA în sumă de 959.386 RON aferentă achiziţiei de combustibil auto (motorină în sumă de 825.991 RON) întreţinere şi reparaţii auto (în sumă de 132.310 RON) şi roviniete (în sumă de 1.084 RON), organele de inspecţie fiscală nu au acceptat la deducere TVA aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii necesare serviciilor de transport, în condiţiile în care din verificările efectuate a rezultat că serviciile de transport au fost efectuate de B. S.R.L. şi C. care nu au facturat aceste servicii către reclamantă, astfel că achiziţiile de combustibil, servicii de întreţinere şi reparaţii şi roviniete nu se justifică, nefiind efectuate în scopul realizării de operaţiuni taxabile.

Există mai multe împrejurări de fapt care dovedesc că serviciile de transport intern (parţial) şi internaţional către clientul din Irlanda au fost în fapt efectuate de către B. S.R.L. şi C., utilizând mijloacele de transport închiriate sau predate în regim de comodat către reclamantă:

- reclamanta a realizat în perioada supusă verificării operaţiuni neimpozabile în România pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA;

- există relaţii de afiliere între A. S.R.L. şi B. S.R.L., dl. D. având calitatea de administrator la ambele societăţi;

- B. S.R.L. nu a fost niciodată înregistrat ca plătitor de TVA;

- C. a fost plătitor de TVA în perioada 01.02.2002-01.08.2012, apoi a fost scos din evidenţa plătitorilor de TVA (în perioada aprilie 2013- ianuarie 2014 perioada în care reclamanta a avut relaţii cu C. în sensul că a deţinut dreptul de folosinţă a mijloacelor de transport prin contract de comodat);

- reclamanta deţine Licenţa nr. x pentru transportul rutier internaţional de mărfuri contra cost în numele unui terţ, valabilă pe perioada 10.07.2013-09.07.2023, precum şi copia conformă a licenţei pentru transport rutier internaţional de mărfuri contra cost în numele unui terţ nr. 883498 valabilă din data de 10.07.2013 până la data de 09.07.2016 pentru autovehiculul cu numărul de înmatriculare x;

- reclamanta nu deţine copia conformă a licenţei pentru transport rutier internaţional de mărfuri contra cost în numele unui terţ valabilă pentru autovehiculele închiriate de la B. S.R.L. sau preluate în baza contractului de comodat de la C.;

- pentru activitatea desfăşurată în perioada verificată constând în "Transporturi rutiere de mărfuri" - CAEN 4941 pe ruta Romania-Irlanda şi retur, precum şi transport intern de mărfuri pentru clienţi din România, contribuabilul a prezentat CMR-uri pe care sunt completate la rubrica "transportator" cu denumirea C. sau B. S.R.L.;

- sumele reprezentând contravaloarea facturilor de închiriere emise de B. S.R.L. către reclamantă în baza contractului de închiriere nr. x/01.01.2014 având ca obiect închirierea de camioane şi semiremorci specializate pentru transportul de marfă

- contravaloarea facturii nr. x/19.12.2013 de livrare a mijloacelor de transport, în valoare totală de 1.110.000 RON, emisă de C. către B. S.R.L. nu a fost achitată.

- potrivit celor precizate de administratorul societăţii, în Referatul cu propunere de clasare ce a stat la baza Ordonanţei de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, datorită faptului că a fost radiat codul de TVA al C. nu mai putea desfăşura activitate de transport internaţional astfel că "a hotărât înfiinţarea unei noi societăţi respectiv S.C. B. S.R.L. cu acelaşi sediu social al S.C. C., respectiv adresa mea de domiciliu". De asemenea, prin acelaşi document se precizează că "organele fiscale nu au contestat realitatea serviciilor de transport intern şi internaţional şi a cheltuielilor generate de această activitate, ci doar au considerat că veniturile ar fi trebuit înregistrate în contabilitate S.C. A. S.R.L., iar cheltuielile în contabilitatea celorlalte două societăţi.

Ca urmare a prestării serviciilor de transport intern (parţial) şi internaţional către clientul reclamantei din Irlanda de către B. S.R.L. şi C., aceste două societăţi trebuiau să factureze serviciile prestate către reclamantă şi să înregistreze cheltuielile cu combustibilul, întreţinerea şi rovinietele în contabilitatea proprie pentru care nu aveau drept de deducere a TVA, nefiind înregistrate în scopuri de TVA.

De aceea, reclamanta nu justifică faptul că achiziţiile de combustibil auto, piese de schimb, roviniete şi reparaţii auto au fost efectuate în scopul realizării de operaţiuni taxabile.

Prin Decizia nr. 1325/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "urmare a prevederilor art. 145 alin. (3) lit. a) din Codul fiscal, persoana impozabilă care pretinde exercitarea dreptului de deducere trebuie să justifice prestarea serviciilor cu documente din care să rezulte natura serviciilor prestate", precum şi faptul că "efectuarea corespunzătoare a serviciului trebuie probată, căci legiuitorul a conceput dreptul de deducere nu ca pe o ficţiune, folosirea sintagmei serviciul să fie prestat, implică prezentarea dovezilor de prestare a realităţii serviciilor prestate".

În acelaşi sens este şi Jurisprudenta Curţii Europene de Justiţie, respectiv Cauza C-255/02 Halifax & others -"Halifax"- prevede ca "orice artificiu, care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat şi situaţia "normală" care ar fi existat în absenţa acestui artificiu va fi restabilită".

In cazul Halifax & others se reţin din conţinutul hotărârii Curţii Europene de Justiţie următoarele argumente:

"atunci când o persoana impozabila sau un grup de persoane impozabile relaţionează unele cu altele într-o serie de tranzacţii care dau naştere unei situaţii artificiale, cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce taxa pe valoarea adăugată, acele tranzacţii nu ar trebui luate in considerare; tranzacţiile aferente unei practici abuzive trebuie sa fie redefinite astfel încât să se restabilească situaţia existenta înaintea tranzacţiilor ce constituie practici abuzive".

Instanţa de fond reţine în mod greşit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 145 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003, întrucât societatea nu a demonstrat cu documente că pentru operaţiunile supuse verificării a realizat operaţiunile de transport către clientul din Irlanda.

Referitor la TVA colectată în sumă de 173.961 RON, instanţa de fond dispune în mod eronat anularea obligaţiei de plată în sumă de 1.333.347 RON reprezentând TVA, suma stabilită în urma inspecţiei fiscale fiind de 1.133.347 RON. De aceea, pentru suma de 173.961 RON, recurenta-pârâtă solicită în principal respingerea acţiunii ca nemotivată.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a arătat că în mod legal, organele de inspecţie fiscală au dispus colectarea TVA în sarcina reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu a aplicat taxarea inversă la achiziţiile de servicii reprezentând contravaloare rezervări tichete de ferry-boat pentru transportul efectuat pentru clientul din Irlanda, de la o societate din Bulgaria.

Conform art. 133 alin. (2) coroborat cu art. 150 alin. (2) si art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, reclamanta avea obligaţia ca pentru achiziţiile de servicii reprezentând contravaloare rezervări tichete de ferry-boat pentru transportul efectuat pentru clientul din Irlanda de la o societate din Bulgaria, în calitate de persoană impozabilă obligată la plata taxei pe valoarea adăugată, conform prevederilor art. 150 alin. (2) din Codul fiscal, să aplice "taxarea inversă", înregistrând taxa pe valoarea adăugată aferentă atât ca taxă deductibilă, cât şi ca taxă colectată prin articolul contabil 4426 "Taxă pe valoarea adăugată deductibilă" = 4427 "Taxă pe valoarea adăugată colectată", potrivit prevederilor art. 157 alin. (2) din Codul fiscal.

Având în vedere că nu a fost acordat drept de deducere pentru TVA aferentă cheltuielilor cu serviciile de transport efectuate pentru clientul din Irlanda, întrucât potrivit documentelor, respectiv CMR-uri, serviciile de transport intracomunitar au fost efectuate de C. şi B. S.R.L., nici cheltuielile cu serviciile de rezervare tichete de ferry-boat pentru transportul efectuat pentru clientul din Irlanda de la o societate din Bulgaria nu pot fi suportate de reclamantă.

3.2. În cauză a declarat recurs şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice, prin care a invocat incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile atacate, în principal în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, cu menţinerea actelor emise de Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice, ca fiind temeinice şi legale.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit, instanţa de fond a anulat Decizia de impunere nr. x/2016 pentru suma de 1.333.347 RON, deoarece prin decizia menţionată s-au reţinut obligaţii fiscale suplimentare de plata TVA în sumă de 1.138.080 RON, iar prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat anularea, în parte, a acestei decizii pentru suma de 1.133.347 RON reprezentând TVA stabilit suplimentar de plată.

În mod nelegal, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "(1) Pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) si (2), competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui raza teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului".

Aşa cum chiar reclamanta menţionează în cererea de chemare în judecată, aceasta are domiciliul în Bucureşti, însă începând cu data de 01.02.2016, în conformitate cu O.PANAF nr. 3649/15.12.2015, este în competenta de administrare a contribuabililor mijlocii. Deşi Raportul de inspecţie fiscala nr. x/29.04.2016, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. F-S5 30/29.04.2016 au fost emise de către Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice, în prezent, întreg dosarul fiscal se află la organul competent potrivit domiciliului fiscal actual al societăţii, respectiv la Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, astfel că aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză.

Referitor la suma de 959.386 RON, aferentă achiziţiei de combustibil auto (motorină în sumă de 825.991 RON), întreţinere şi reparaţii auto (în sumă de 132.310 RON) şi roviniete (în sumă de 1.084 RON) a fost respinsă la rambursare în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1), alin. (11)-(12) din Codul fiscal, coroborat cu soluţia pronunţată de C.E.J. în Cauza C-255/02 "Halifax & others".

Din probele administrate, rezultă următoarele:

- reclamanta a realizat în perioada supusă verificării operaţiuni neimpozabile în România pentru care şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA;

- pentru activitatea desfăşurată în perioada verificata constând în "Transporturi rutiere de mărfuri" - CAEN 4941 pe ruta Romania-Irlanda şi retur, precum şi transport intern de mărfuri pentru clienţi din România, reclamanta a prezentat CMR-uri pe care sunt completate la rubrica "transportator" numele C. sau B. S.R.L. şii numere de înmatriculare ale autovehiculelor aparţinând acestora, precum şi numele salariaţilor acestora (şoferi);

- suma de 390.000 Iei reprezentând contravaloarea facturilor emise de B. S.R.L., CUI x către A. S.R.L. in baza contractului de închiriere nr. x/01.01.2014 având ca obiect închirierea de camioane şi semiremorci specializate pentru transportul de marfă cu următoarele numere de înmatriculare: IF14TDS, IF15TDS, IF23TDS, 1F01TDS, B54TTS, IF05TDS, IF06TDS, IF07TDS, IF08TDS, IF11TDS, IF22TDS, IF21TDS, IF20TDS, IF17TDS, IF12TDS, nu a fost achitata furnizorului;

- întrucât transportul de mărfuri a fost efectuat de B. S.R.L. cât şi de C., în calitate de prestatori, aceştia trebuiau să factureze către reclamantă contravaloarea serviciilor prestate şi să înregistreze în contabilitate achiziţiile de combustibil auto, piese de schimb, roviniete şi reparaţii auto pentru care nu aveau drept de deducere nefiind înregistraţi în scopuri de TVA, iar reclamanta nu trebuia să înregistreze în contabilitate contravaloarea combustibilului auto, pieselor de schimb, rovinietelor şi reparaţiilor auto achiziţionate pentru mijloacele de transport de aparţineau B. S.R.L. cât şi de C.;

De aceea, reclamanta şi-a exercitat dreptul de deducere în mod abuziv (în contabilitate şi în deconturile de TVA) pentru suma de 959.386 RON.

De asemenea, reclamanta nu a aplicat în evidenţa contabilă şi în deconturile de TVA taxare inversă la achiziţiile de servicii (contravaloare rezervări tichete de ferry-boat pentru transportul efectuat pentru clientul din Irlanda) de la x, VAT x din Bulgaria în valoare de 724.836 RON, TVA 173.961 RON, deci nu a respectat prevederile art. 133, alin. (2), coroborat cu art. 150, alin. (2) si art. 157, alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Pentru aceste achiziţii taxa nu este acceptată la deducere, rămânând doar ca taxa colectată, deoarece operaţiunea a fost reîncadrată conform art. 11, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fapt pentru care echipa de inspecţie fiscală a procedat la suplimentarea TVA colectată cu suma de 173.961 RON.

În raportul de inspecţie fiscală, organul fiscal nu a considerat activitatea de transport fictivă, ci a considerat că această activitate nu a fost efectuată de reclamantă.

3.3. Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu recurs şi de către pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii care a solicitat ca, prin reţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să se dispună admiterea recursului său, casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu recurenta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta-pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a arătat că în mod nelegal instanţa de fond a admis cererea în contradictoriu şi cu Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, având în vedere că nu a emis niciunul din actele administrative fiscale contestate. Dacă totuşi va păstra calitatea de pârâtă, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a formulat critici identice cu recurenta-pârâtă Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-reclamantă A. S.R.L a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursurilor promovate de pârâtele D.G.R.F.P. Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice şi D.G.R.F.P. Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, iar, din perspectiva aspectelor de fond, a solicitat respingerea recursurilor, apreciind ca fiind nefondate criticile formulate de recurente.

În motivare, intimata-reclamantă a arătat că în cuprinsul recursurilor nu apare dezvoltarea motivelor de recurs, în sensul că nu apare nicio critică privind modul de încălcare sau aplicare greşită a instanţei de fond a normelor de drept material substanţial. În dezvoltarea motivelor de recurs nu există critici cu privire la modul de încălcare sau aplicare greşită de către instanţa de fond a normelor de drept material, ci recurenta s-a mulţumit să prezinte situaţia de fapt prin formulări străine de apărările prezentate pe fondul cauzei şi să reia argumentele susţinute în fond, care nu pot face obiectul recursului.

În motivarea soluţiei de respingere a recursurilor ca nefondate, intimata-reclamantă a arătat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată întrucât a contestat pe cale administrativă decizia de impunere, parcurgând astfel procedura obligatorie stabilită de lege, cu consecinţa atingerii scopului dispoziţiilor art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală, respectiv îndeplinirea procedurii prealabile reglementată de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte TVA în sumă de 959.386 RON, în mod corect instanţa de fond a constatat că nu a fost dovedit că tranzacţiile efectuate dau naştere unei situaţii artificiale cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce taxa pe valoarea adăugată. Împrejurarea că transportul s-ar fi realizat cu autocamioane care nu ar fi avut licenţă de transport nu este de natură să conducă la concluzia că operaţiunea a fost fictivă. Mai mult, în cadrul dosarului penal, organele penale au constatat că operaţiunile nu au fost fictive.

Totodată, aşa cum reiese din concluziile raportului de expertiză realizat în cauză, achiziţia de combustibil, achiziţia de servicii întreţinere şi reparaţii auto şi achiziţia de roviniete au fost destinate pentru utilizarea unor operaţiuni taxabile sau şi operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul prestării se consideră ca fiind în străinătate în contextul în care societatea a înregistrat venituri în sumă de 9.930.863 RON din activitatea de transport rutier de marfă în Uniunea europeană şi venituri în sumă de 542.591 RON din activitatea de transport de marfă în România.

Conform art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal prevede că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate sau serviciilor care au fost sau urmează să fie prestate în beneficiul sau de către o persoană impozabilă dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Corect a reţinut instanţa de fond că reclamanta a achiziţionat combustibil, rovinietă, servicii de reparaţii şi întreţinere auto pe bază de facturi emise de furnizori naţionali sau intracomunitari, iar costul serviciilor în cauză fac parte din cheltuielile generale ale persoanei impozabile fiind astfel îndreptăţită să i se deducă taxa pe valoarea adăugată.

În perioada 09.04.2013-31.10.2015 (perioada supusa inspecţiei fiscale), reclamanta a efectuat transport internaţional de marfă întrucât societăţile afiliate B. S.R.L. şi C. nu aveau cod de TVA. Pentru a efectua transport internaţional de marfă trebuia în mod obligatoriu să aibă cod de TVA. A efectuat transporturile pe societatea A. S.R.L. pentru că era obligată să respecte contractele cu beneficiarii externi şi aceasta era singura societate care avea cod de TVA şi nicidecum pentru a face vreun artificiu fiscal.

Cu aceleaşi mijloace de transport (camioane) şi cu aceleaşi acte aferente, reclamanta a avut atât venituri, cât şi cheltuieli aferente veniturilor. De vreme ce recurentele au recunoscut veniturile, prin impozitarea acestora, trebuie să recunoască şi cheltuielile.

Nu s-a probat de organele fiscale că operaţiunile au fost artificiale şi au avut ca principal scop, obţinerea unui avantaj fiscal.

Organele fiscale nu au luat în considerare faptul că societăţile B. S.R.L. şi C. pe perioada verificată, respectiv 09.04.2013-31.10.2015, nu puteau desfăşura activităţi de transport internaţional de mărfii, întrucât nu erau înregistrate în scopuri de TVA şi nici înregistrate în Registrul Operatorilor Intracomunitari conform dispoziţiilor art. 1582 din Codul fiscal aprobat prin legea 571/2003.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinarea, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursurilor, precum şi a apărărilor formulate de intimată din perspectiva fondului cauzei de către, apreciind că susţinerile acesteia sunt neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 1 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente şi de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice şi D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii sunt fondate, pentru următoarele considerente:

A. Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursurilor formulate de D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice şi D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, invocată de intimata - reclamantă A. S.R.L. - în insolvenţă, ca neîntemeiată, apreciind, din examinarea cererilor de recurs, că motivele invocate de recurentele-pârâte se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar recurentele-pârâte au arătat criticile pe care înţeleg să le aducă sentinţei recurate, prin care instanţa de fond a aplicat greşit unele norme materiale, identificate în cuprinsul cererilor de recurs.

B. Pe fondul recursurilor formulate, Înalta Curte observă că instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta A.N.A.F. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor ca neîntemeiate, a admis acţiunea, a anulat în parte decizia de impunere x/29.04.2016, în privinţa obligaţiei fiscale stabilite suplimentar în sumă de 1.333.347 RON reprezentând TVA şi a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 790.934 RON cu titlu de rambursare TVA.

Recurenta-pârâtă ANAF a criticat soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că instanţa de fond trebuia să admită excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, deoarece singurul act administrativ care se atacă în instanţă este decizia de soluţionare a contestaţiei, şi nu decizia de impunere sau raportul de inspecţie fiscală. Contestaţia administrativă a fost soluţionată prin Decizia nr. 300/20.06.2018 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, pe care reclamanta nu a contestat-o.

Potrivit art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, decizia emisă în soluţionarea contestaţiei împreună cu actele administrativ fiscale la care se referă pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Din interpretarea gramaticală a textului menţionat rezultă că nu numai decizia emisă în soluţionarea contestaţiei poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, ci şi actele administrativ fiscale la care se referă decizia.

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.06.2018:

- anularea în parte a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 29.04.2016

- anularea obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar în valoare de 1.133.347 RON, reprezentând TVA (bază de impozitare 4.722.277,67 RON) şi menţinerea obligaţiei fiscale stabilită suplimentar în valoare de 4.733 RON (bază de impozitare 19.722,33 RON), cu consecinţa obligării intimatelor la plata sumei de 790.934 RON cu titlu de rambursare TVA şi exonerarea de la plata sumei de 342.413 RON TVA nedatorat.

Reclamanta nu a solicitat expres şi anularea Deciziei nr. 300/20.06.2018 emisă în soluţionarea contestaţiei reclamantei.

Însă din examinarea motivelor cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta a înţeles să atace şi Decizia nr. 300/20.06.2018, expunând critici aduse acesteia, în raport cu argumentele reţinute în cuprinsul acesteia. De aceea, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanta a înţeles să atace inclusiv Decizia nr. 300/20.06.2018.

De aceea, critica recurentei-pârâte ANAF cu privire la soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată.

Nici critica recurentei-pârâte ANAF cu privire la soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind rambursarea sumei de 790.934 RON nu este întemeiată, deoarece dreptul la restituirea sumei plătite nelegal este recunoscut de lege, iar reglementarea unei proceduri administrative de restituire nu înlătură dreptul reclamantei de a se adresa instanţei de judecată cu cererea de restituire ca efect al anulării retroactive a actului administrativ fiscal din care a rezultat suma plătită şi a reparării pagubei pricinuite, conform art. 8 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 554/2004.

Critica recurentelor-pârâte cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Finanţelor Publice Sector 5 este neîntemeiată, deoarece aceasta a emis decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale F-S30/29.04.2014, decizie contestată în cauză. Chiar dacă reclamanta nu se mai află în administrarea pârâtei Administraţia Finanţelor Publice Sector 5 şi dosarul său fiscal a fost preluat de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, pârâta Administraţia Finanţelor Publice Sector 5 îşi păstrează calitatea procesuală pasivă în calitate de emitent al deciziei de impunere contestate.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF este neîntemeiată, deoarece, din examinarea motivelor cererii de chemare în judecată, reclamanta a înţeles să conteste şi Decizia nr. 300/20.06.2018 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

De asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii este neîntemeiată, deoarece reclamanta se află în administrarea acestei pârâte, care a preluat dosarul său fiscal, astfel încât se impune păstrarea calităţii de pârâtă în cauză a Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii având în vedere că reclamanta a formulat şi capătul de cerere referitor la rambursarea TVA, subsecvent celui de anulare a actelor administrative fiscale.

În ceea ce priveşte TVA în sumă de 959.386 RON aferentă achiziţiei de combustibil auto (motorină în sumă de 825.991 RON), întreţinere şi reparaţii auto (în sumă de 132.310 RON) şi roviniete (în sumă de 1.084 RON), Înalta Curte observă că organele fiscale nu au acceptat la deducere TVA reţinând din verificări că serviciile de transport au fost efectuate de B. S.R.L. şi C. care nu au facturat aceste servicii către reclamantă, astfel că achiziţiile de combustibil, servicii de întreţinere şi reparaţii şi roviniete nu se justifică ca fiind efectuate în scopul realizării de operaţiuni taxabile.

De aceea, este neîntemeiată afirmaţia intimatei-reclamante şi a instanţei de fond că organele fiscale au considerat activitatea de transport fictivă. Dacă ar fi fost aşa cum susţine intimata-reclamantă şi instanţa de fond, organele fiscale nu ar fi constatat că serviciile de transport au fost efectuate în realitate de B. S.R.L. şi C., ci ar fi constatat că serviciile de transport nu s-ar fi prestat. Intimata-reclamantă face confuzie între cele două ipoteze (teze) din art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv teza întâi, în care tranzacţia este fictivă deoarece nu are un scop economic şi teza a doua, aplicabilă în cauză, în care tranzacţia este reală, existând neconcordanţă între forma acesteia şi conţinutul său. În prima teză, organele fiscale ajustează efectele fiscale ale tranzacţiei nereale, în timp ce în a doua teză, reîncadrează forma tranzacţiei pentru a reflecta conţinutul său economic. Este neîndoielnic că în cauză suntem în situaţia aplicării tezei a doua din art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, deoarece organele fiscale au apreciat că activitatea de transport este reală, dat există neconcordanţă între efectuarea acesteia de către reclamantă şi conţinutul acestei activităţi din care rezultă că a fost prestată de către B. S.R.L. şi C.. De aceea, în temeiul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele fiscale au reîncadrat forma activităţii de transport, în sensul efectuării acesteia de către B. S.R.L. şi C., societăţi aflate în raporturi de afiliere cu reclamanta.

Au fost aplicate şi dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora "Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile prezentului cod. Atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operaţiuni sau tranzacţii, cu respectarea fondului economic al acestora."

Pe de altă parte, instanţa de fond a considerat că serviciile de transport au fost efectuate de reclamantă deoarece:

- organele de inspecţie fiscală nu au constatat şi probat că tranzacţiile ar fi fost fictive.

- pentru a fi în prezenţa unei practici abuzive, era necesar să se argumenteze în ce fel tranzacţiile în cauză au avut ca efect obţinerea unui avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară scopului acestor prevederi. În cauza de faţă nu s-a dovedit că tranzacţiile efectuate dau naştere unei situaţii artificiale cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce taxa pe valoarea adăugată. Împrejurarea că transportul s-ar fi realizat cu autocamioane care nu ar fi avut licenţă de transport nu poate face o astfel de dovadă şi nu este de natură să conducă la concluzia că operaţiunile ar fi fost fictive.

Înalta Curte apreciază că raţionamentul instanţei de fond este greşit, în raport cu toate probele administrate.

În primul rând, aşa cum s-a argumentat mai sus, organele fiscale nu au considerat că activitatea de transport este fictivă, ci că serviciile de transport nu au fost efectuate în realitate de către reclamantă, ci de B. S.R.L. şi C., societăţi afiliate reclamantei, prin intermediul dlui. D., care a avut calitatea de administrator la toate societăţile.

În al doilea rând, analizând toate probele administrate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că activitatea de transport a fost efectuată de B. S.R.L. şi C., astfel că achiziţiile de combustibil, servicii de întreţinere şi reparaţii şi roviniete nu sunt efectuate în scopul realizării de operaţiuni taxabile, reclamanta urmărind să obţină, în mod nelegal, un avantaj fiscal, constând în deducerea TVA.

Este adevărat că reclamanta a încheiat în nume propriu contractul din 14.02.2013 încheiat cu clientul E., pe ruta Romania-Irlanda şi retur, că a recepţionat comenzi de la F., din Belgia, pe ruta Curtici (Arad) - Mioveni (Arges) şi unele comenzi de transport intern şi că era înregistrată ca plătitor de TVA, începând cu data de 09.04.2013, iar activitatea sa principală este "Transporturi rutiere de mărfuri".

Însă, la data încheierii acestor acte, reclamanta nu dispunea de camioanele şi semiremorcile necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor de transport izvorâte din contract şi comenzi. În schimb, B. S.R.L. şi C., societăţi afiliate reclamantei prin dl. D. (care a avut calitatea de administrator la toate cele trei societăţi comerciale) dispuneau atât de camioane şi semiremorci, cât şi de şoferi şi actele necesare efectuării transporturilor. Dar, B. S.R.L. şi C. nu mai erau înregistrate ca plătitori de TVA (B. S.R.L. nu a fost înregistrată niciodată ca plătitor de TVA, în timp ce C. a fost înregistrată ca plătitor de TVA până la data de 01.08.2012).

De aceea, pentru a obţine deducerea TVA pe sumele încasate din activitatea de transport, reclamanta a urmărit să creeze aparenţa că efectuează în nume propriu activitatea de transport. În realitate, activitatea de transport a fost efectuată de B. S.R.L. şi C., concluzie dovedită de următoarele împrejurări de fapt (stabilite din înscrisurile depuse la dosar):

- la data încheierii contractului de transport, reclamanta nu deţinea camioanele şi semiremorcile necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor de transport izvorâte din contract şi comenzi, nu avea şoferi angajaţi pentru a conduce vehiculele necesare şi nu deţinea nici actele necesare efectuării transportului. De aceea, a încheiat cu C. contractul de comodat nr. x/01.04.2013, prin care a primit în folosinţă gratuită autoturisme, camioane si semiremorci specializate pentru transportul de marfă, durata contractului fiind de 12 luni şi Contractul de închiriere nr. x/01.01.2014 încheiat cu B. S.R.L., având ca obiect închirierea de camioane si semiremorci specializate pentru transportul de marfa pe o perioada de 12 luni începând cu data de 01.01.2014 cu prelungire automată pe o perioadă de încă 12 luni.

- în luna februarie 2014 B. S.R.L. a achiziţionat formulare CMR conform facturii nr. x/20.02.2014 de la U.N.T.R.R.;

- documentele de transport - CMR sunt completate cu numele expeditorului, precum şi adresele acestora, iar la rubrica "transportator" au fost completate în perioada aprilie 2013 - ianuarie 2014 cu numele transportatorului real C., purtând ştampila acestuia, iar în perioada februarie 2014 - octombrie 2015 cu numele transportatorului B. S.R.L., purtând ştampila acestuia. Acest aspect este deosebit de relevant pentru identificarea adevăratului transportator, deoarece conformprevederilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 13 coroborat cu art. 9 din O.M.T. nr. 980/2011, art. 76 alin. (1) si (2) din O.G.. nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, în cazul efectuării unui transport rutier de către un operator de transport, acesta trebuie să încheie un contract (comandă) şi să deţină licenţa comunitară de transport şi copie conformă a acesteia pentru vehiculul cu care se efectuează transportul rutier. Vehiculul respectiv trebuie înmatriculat în România, iar scrisoarea de transport internaţional (CMR) se va completa la rubrica "transportator" cu denumirea operatorului de transport).

- nu reclamanta, ci B. S.R.L. şi C. au deţinut copia conformă a licenţei pentru transport rutier internaţional de mărfuri contra cost în numele unui terţ valabilă pentru autovehiculele care au efectuat transporturile.

- pe cea mai mare parte a CMR-urilor au fost completate numere de înmatriculare ale autovehiculelor aparţinând B. S.R.L. şi C. şi numele şoferilor având ca angajatori C. (în perioada aprilie 2013- ianuarie 2014) şi B. S.R.L. (în perioada februarie 2014- octombrie 2015).

- unele comenzi de transport intern au fost făcute către B. S.R.L. şi C..

- suma de 390.000 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise de B. S.R.L. către reclamantă în baza contractului de închiriere nr. x/01.01.2014, având ca obiect închirierea de camioane si semiremorci specializate pentru transportul de marfă nu a fost achitată de către reclamantă.

Curtea Europeană de Justiţie, în Cauza C-255/02 Halifax & others a stabilit că "orice artificiu, care are drept scop esenţial doar obţinerea unui avantaj fiscal, operaţiunea neavând conţinut economic, va fi ignorat şi situaţia normală care ar fi existat în absenţa acestui artificiu va fi restabilită", (…) "atunci când o persoană impozabilă sau un grup de persoane impozabile relaţionează unele cu altele într-o serie de tranzacţii care dau naştere unei situaţii artificiale, cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce taxa pe valoarea adăugată, acele tranzacţii nu ar trebui luate în considerare; tranzacţiile aferente unei practici abuzive trebuie sa fie redefinite astfel încât să se restabilească situaţia existentă înaintea tranzacţiilor ce constituie practici abuzive".

Înalta Curte apreciază că tranzacţiile efectuate de reclamantă dau naştere unei situaţii artificiale cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce taxa pe valoarea adăugată. În mod nelegal, instanţa de fond consideră că nu s-a dovedit acest aspect, pe motiv că efectuarea transportului cu autocamioane care nu ar fi avut licenţă de transport nu este de natură să demonstreze existenţa situaţiei artificiale creată de reclamantă cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce taxa pe valoarea adăugată. Însă instanţa de fond, nu a luat în considerare toate împrejurările de fapt menţionate anterior (fapte obiective), probate cu înscrisurile depuse la dosar, care împreună dovedesc, neîndoielnic, că reclamanta a urmărit să creeze aparenţa că prestează efectiv în nume propriu activitatea de transport, cu scopul de a obţine deducerea taxei pe valoarea adăugată în sumă de 959.386 RON, aferentă unor achiziţii (combustibil auto, piese de schimb, roviniete).

În aceste condiţii, reclamanta nu poate beneficia de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de combustibil, servicii de întreţinere şi roviniete necesare realizării serviciilor de transport, conform art. 146 alin. (1) lit. a) din legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, deoarece nu a făcut dovada că acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

În ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de a colecta TVA pentru achiziţia de servicii de transport cu Ferry în sumă de 724.836 RON, achiziţionate de la un operator cu sediul activităţii în Bulgaria, instanţa de fond reţine că achiziţia de tichete Ferry pentru transportul camioanelor din Europa continentală în Marea Britanie a fost efectuată pentru utilizarea în folosul unor operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul prestării se consideră ca fiind în străinătate, în raport cu împrejurarea că reclamanta a înregistrat venituri din activitatea de transport rutier de marfă în Uniunea Europeană. Ca urmare, locul prestării serviciului de transport este într-o altă ţară decât România, neimpunându-se taxarea inversă şi implicit nici colectarea TVA-ului.

Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă ANAF, prin care s-a arătat că reclamanta nu a formulat motive de nelegalitate a impunerii suplimentare rezultate din nerespectarea obligaţiei de colectare TVA prin mecanismul de taxare inversă. Cererea de chemare în judecată nu cuprinde argumente referitoare la această impunere. De altfel, nici prin contestaţia administrativă, soluţionată prin decizia nr. 300/2018, nu au fost invocate astfel de motive.

Drept urmare, considerentele primei instanţe, prin care se reţine incidenţa unor motive de nelegalitate a impunerii întemeiate pe conţinutul raportului de expertiză realizat în cauză, încalcă limitele judecăţii stabilite prin cererea de chemare în judecată.

În privinţa acestei părţi a impunerii, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că cererea de chemare în judecată nu este motivată.

În consecinţă, în temeiul textelor de lege menţionate, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând va respinge acţiunea ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor formulate de D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice şi D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, invocată de intimata - reclamantă A. S.R.L. -în insolvenţă, ca neîntemeiată.

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice şi D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei civile nr. 2085 din data de 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi D.G.R.F.P Bucureşti - Administraţia Sector 5 a Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 noiembrie 2022.