Scope of judicial review of judicial inspection's disciplinary pre-verifications and judicial impartiality in insolvency proceedings

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Rezoluţiei inspectorului şef al Inspecţiei judiciare din data de 10.09.2019, emisă în lucrarea cu nr. x şi Rezoluţiei de clasare nr. 1967/A/20.06.2019, emisă în dosarul nr. x, solicitând, în principal, desfiinţarea acestora şi obligarea Inspecţiei Judiciare la completarea/continuarea verificărilor sau dispunerea cercetării disciplinare a celor 3 magistraţi din cadrul Curţii de Apel Bacău, vizaţi de sesizare, precum şi obligarea Inspecţiei Judiciare la suportarea cheltuielilor judiciare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea din data de 01 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de recuzare formulată de petentul - reclamant A. cu privire la dna. judecător B., ca nefondată.

Prin încheierea din data de 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins probele solicitate de reclamant prin răspunsul la întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 1356 din data de 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din data de 1 octombrie 2020, a încheierii din data de 25 noiembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1356 din 16 decembrie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A..

A solicitat, în principal, casarea încheierii de şedinţă din data de 01.10.2020, cu consecinţa admiterii cererii de recuzare formulată împotriva judecătorului B., casarea încheierii de şedinţă din data de 25.11.2020 şi a sentinţei din data de 16.12.2020, cu consecinţa trimiterii cauzei la rejudecare.

În subsidiar, în situaţia respingerii recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 01.10.2020, casarea în integralitate a încheierii de şedinţă din data de 25.11.2020 şi a sentinţei civile nr. 1356/2020, cu consecinţa trimiterii cauzei la rejudecare sau a rejudecării în fond a cauzei, iar pe fond desfiinţarea rezoluţiilor contestate şi obligarea Inspecţiei Judiciare la completarea şi continuarea verificărilor sau dispunerea cercetării disciplinare a celor 3 magistraţi din cadrul Curţii de Apel Bacău, vizaţi de sesizare, precum şi obligarea Inspecţiei Judiciare la suportarea cheltuielilor judiciare.

I. Motivând în fapt şi în drept recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 01.10.2020, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată împotriva judecătorului B., susţionă că doamna judecător s-a înscris în procedura de selecţie declanşată de către intimata Inspecţia Judiciară (I.J.) în vederea recrutării inspectorilor judiciari, procedura nefiind finalizată nici la acest moment, prin afişarea rezultatelor finale.

Această manifestare a intenţiei de a deveni inspector judiciar în cadrul intimatei I.J. a intervenit în cursul procesului, iar procedura de selecţie/concurs presupune ca etapă intermediară, eliminatorie, evaluarea candidatului, în baza unui raport întocmit de către Inspecţia Judiciară, aspect extrem de relevant în ceea ce priveşte aparenţa de imparţialitate faţa de recurent, ca reclamant în cauză.

În acest context însăşi judecătorul cauzei, B., a formulat anterior cererii de recuzare, declaraţie de abţinere, declaraţie ce a fost respinsă ca neîntemeiată.

Având la bază şi alte motive, decât cel principal, referitor la participarea doamnei judecător B. la procedura de concurs în vederea ocupării unui post de inspector în cadrul intimatei I.J., recurentul a formulat cerere de recuzare.

Cererea de recuzare, amplu motivată, cu trimitere expresă la standardele impuse de art. 6 paragraful 1 din CEDO şi jurisprudenţa aferentă, nu a fost efectiv analizată de către judecătorul desemnat să o soluţioneze, acesta, pe un ton şi o argumentaţie nepotrivită, neconformă statului de magistrat, a respins cererea de recuzare, în considerarea faptului că în concret urmărim să înlocuim judecătorul cauzei (adică efectul admiterii cererii de recuzare).

În vederea analizării imparţialităţii unui judecător, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este de o importanţă fundamentală analiza încrederii pe care judecătorul o prezintă în faţa societăţii în general şi în faţa justiţiabilului în special (cauza Padovani c. Italiei).

Pentru a determina dacă un anumit judecător a judecat în mod imparţial, CEDO aplică două criterii de analiză, urmărindu-se un demers subiectiv, în cadrul căruia se analizează convingerea personală sau interesele judecătorului într-o cauză dată şi un demers obiectiv, în cadrul căruia se analizează garanţiile exterioare oferite de judecător în privinţa imparţialităţii sale.

În ceea ce priveşte primul criteriu, Curtea a afirmat deja că în această privinţă există o prezumţie de imparţialitate a judecătorului până la proba contrarie (cauza Hauschildt c. Danemarcei), motiv pentru care analiza se va axa în principal asupra criteriului obiectiv.

Faptul că doamna judecător B. a formulat declaraţie de abţinere constituie un argument relevant în privinţa credinţei sale interioare cu privire la posibilitatea de a se comporta imparţial şi obiectiv în raport de pârâta în cauză, al cărei angajat doreşte să devină, prin recrutarea în corpul inspectorilor judiciari. Prin urmare, respingerea declaraţiei de abţinere nu prezintă relevanţă, atât timp cât prin formularea sa judecătorul cauzei declară că în forul său, subiectiv, nu poate garanta imparţialitatea în soluţionarea cauzei, înlăturând astfel prin voinţa sa prezumţia de imparţialitate.

În privinţa analizei criteriului obiectiv, CEDO a reţinut (cauza DeCubber c. Belgiei) că aparenţa imparţialităţii joacă un rol important din punctul de vedere al criteriului obiectiv. În cauza citată, Curtea a afirmat că "nu este suficient ca justiţia să fie înfăptuită ci este necesar să se şi vadă înfăptuirea justiţiei". Ori, participarea judecătorului recuzat la o procedură de recrutare pe un post de inspector judiciar în cadrul pârâtului din proces nu a fost de natură a asigura imparţialitatea judecătorului fondului, drept dovadă fiind pronunţarea unei hotărâri nemotivate.

Suplimentar, faţă de aspectul legat de participarea doamnei judecător B. la procedura de recrutare în cadrul pârâtei-intimate I.J., recurentul a invocat faptul că datorită unor fapte trecute, din viaţa profesională şi privată (conform informaţiilor publice dovedite), imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială.

Informaţiile furnizate de mass media, referitoare la perioada în care d-na. judecător a exercitat funcţia de procuror şi asocierea sa cu o persoană din rândul interlopilor, dau naştere unor suspiciuni rezonabile cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului cauzei, în contextul înscrierii acestuia la procedura de selecţie declanşată de către pârâta Inspecţia Judiciară, dar şi a posibilităţii de influenţare a acestuia în decizia pe care o va pronunţa.

Referirea la fapte şi situaţii petrecute în trecut a avut vedere posibila vulnerabilitate a judecătorului cauzei raportat la aspectul pentru care la data de 24.02.2020 s-a solicitat judecarea cauzei în şedinţă nepublică respectiv faptul că:

"ulterior sesizării Inspecţiei Judiciare şi a Curţii de Apel Bucureşti, au apărut elemente care pot constitui indicii de influenţare a soluţiilor pronunţate de către CA Bacău în dosarul nr. x/2017, în contextul colaborării dintre C., administratorul S.C. D. S.R.L. şi SRI-Serviciul Judeţean Iaşi";

şi la aptitudinea acestuia de a oferii garanţii obiective de imparţialitate.

Un procuror cu experienţă, care a exercitat funcţii de conducere, a ales să solicite subit, intempestiv, trecerea în corpul judecătorilor, trecerea în corpul profesional ridică semne de întrebare şi poate da naştere unei incertitudini cu privire la imparţialitatea sa în contextul în care există o legătură între soluţiile pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2017 şi relaţia de apropiere, nefirească, dintre C., administratorul S.C. D. S.R.L. şi un ofiţer cu funcţie de conducere din cadrul SRI-Serviciul Judeţean Iaşi. Dar, din păcate, nu tot timpul ceea ce este cunoscut poate fi şi probat însă, legiuitorul nu condiţionează admisibilitatea/temeinicia cazului de incompatibilitate reglementat de art. 42 pct. 13 C. proc. civ. de probarea efectivă a situaţiei invocate, limitându-se la a solicita părţii să prezinte elemente care să nască o îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Aspectele invocate, situaţia particulară a judecătorului cauzei, legăturile administratorului societăţii D. S.R.L. cu o persoană din cadrul Serviciului Judeţean Iaşi al SRI, constituie elemente ce nasc o îndoială serioasă cu privire la lipsa de imparţialitate judecătorului recuzat, din perspectiva criteriului obiectiv avut în vedere de CEDO în jurisprudenţa sa.

Părţilor din proces trebuie să li se asigure în mod efectiv accesul la o instanţă imparţială, dincolo de orice îndoială rezonabilă şi suspiciune ce poate plana asupra judecătorului că ar putea fi influenţat în deciziile sale, însă aceste garanţii nu au fost asigurate în cauză şi nici nu au fost cântărite, analizate, de către judecătorul care a respins cererea de recuzare, practic încheierea pronunţată fiind nemotivată.

Prin urmare, judecătorul recuzat nu oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa, elementele prezentate fiind din categoria "faptelor verificabile" şi care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din CEDO, astfel încât interpretând si aplicând greşit prevederilor art. 42 pct. 13 coroborat cu art. 3 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din CEDO la situa de fapt, a fost respinsă eronat cererea de recuzare.

Raportat la situaţia de fapt descrisă (refuzul de a analiza efectiv cererea de recuzare şi motivarea peiorativă a soluţiei de respingere, neaplicarea standardului garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale, aplicarea eronată a prevederilor legale indicate) consideră că sunt incidente motivele de casare reglementate de:

- art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 coroborat cu art. 7, art. 22 alin. (1) şi (6), art. 42 pct. 13, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 174 alin. (1), (2) art. 176 pct. 4 C. proc. civ.

- art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

- art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 01.10.2020, casarea integrală, cu consecinţa desfiinţării/casării actelor de procedură subsecvente (încheierea de şedinţă din data de 25.11.2020 şi sentinţa civilă nr. 1356/2020) şi trimiterea cauzei la rejudecare, în acord cu prevederile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

II. Motivând în fapt şi în drept a recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 25.11.2020, prin care au fost respinse mijloacele de probă solicitate a fi administrate în cauză, susţine o încălcare gravă a dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil, practic, în cauză, judecătorul fondului nu a încuviinţat nici un mijloc de probă, soluţionând totuşi cauza pe fond. Reiese din conţinutul încheierii recurate că a respins probele solicitate de reclamant, fără a încuviinţa pârâtei I.J. nicio probă.

Înscrisurile ce constituie documentaţia aferentă rezoluţiei de clasare au regimul şi natura juridică a unui mijloc de probă şi stau la baza verificării legalităţii şi temeiniciei rezoluţiei, regim juridic ce este reliefat de prevederile exprese ale art. 255 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează admisibilitatea probelor, coroborat cu art. 13 alin. (1) din Legea 554/2004. Prin urmare, documentaţia depusă de pârâtă nu are un alt regim juridic decât cel al înscrisurilor, conform art. 265 şi următoarele C. proc. civ., iar instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel asupra admisibilităţii acesteia şi a încuviinţării deşi prevederile art. 258 coroborat cu art. 255 alin. (4) C. proc. civ. o obligau la a dispune cu privire la admisibilitatea probei.

Criticile formulate în raport de soluţia de respingere a mijloacelor de probă solicitate vizează 2 aspecte.

Primul aspect:

În sesizarea adresată intimatei I.J. s-a invocat faptul că parte din faptele imputate judecătorilor E. şi F. pot fi verificate prin audierea înregistrării şedinţei de judecată, probă pe care inspectorul judiciar nu a dorit să o administreze, refuzând practic să verifice aspectele reclamante în contextul în care s-a reliefat faptul că încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din data de 22.11.2018 şi 06.12.2018 nu cuprind aspecte relevante soluţionării sesizării, deoarece în mod deliberat nu au fost consemnate. Aceste aspecte se regăsesc indicate expres în sesizarea adresată intimatei IJ.

De asemenea, la sesizarea ataşată I.J. au fost ataşate înscrisuri doveditoare a creanţei cu care creditorii G. au fost înscrişi în tabelul de creanţe al D. S.R.L., în special procesele-verbale încheiate de către executorii judecătoreşti H., la 21.07.2015, şi I., la 17.09.2015, în baza procedurii de constatare a unor situaţii de fapt, conform art. 364 C. proc. civ., în baza cărora s-a dovedit caracterul cert lichid şi exigibil al penalităţilor de întârziere cu care creditorii au fost înscrişi în tabelul de creanţe (executorii au constatat părăsirea şantierului şi nefinalizarea lucrărilor asumate prin contractul de antrepriză).

Una dintre abaterile care au format obiect al sesizării - exercitarea funcţiei cu rea credinţă - vizează încălcarea în mod intenţionat de către judecătorii reclamaţi (E. şi F.) a regimului derogatoriu de probare a creanţei şi a probei în cadrul contestaţiilor la tabelul preliminar, reglementat prin art. 102 alin. (1) coroborat cu art. 104 alin. (1) şi (2) din Legea 85/2017, respectiv art. 111 alin. (3) din Legea 85/2014.

În concret, declaraţiile de creanţă cu înscrisurile justificative se înregistrează la judecătorul sindic într-un registru special şi sunt depuse efectiv la dosarul mamă (în cauză dosarul nr. x/2017), iar toate contestaţiile la tabelul preliminar se soluţionează în cadrul unui dosar asociat, respectiv dosarul nr. x/2017

Urmare a strămutării dosarului nr. x/2017, la judecata apelurilor, instanţa investită prin strămutare nu putea verifica legalitatea şi temeinicia înscrierii unei creanţe în tabelul preliminar decât dacă solicita Tribunalului Iaşi-biroul judecătorului sindic să-i înainteze în copie sau în original declaraţia de creanţă şi documentele justificative, deoarece acestea, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 102 alin. (1) coroborat cu art. 104 alin. (1) şi (2) din Legea 85/2017, se înregistrează separat într-un registru şi se ataşează la dosarul mamă.

Prin urmare, creditorul nu îşi poate dovedi creanţa în cadrul contestaţiilor la tabelul preliminar, ci aceasta se dovedeşte exclusiv prin înscrisurile ataşate declaraţiei de creanţă, declaraţie ce se depune sub sancţiunea respingerii, în termenul stabilit de către judecătorul sindic, înscrisuri justificative neanalizate niciodată de cei 2 judecători reclamaţi (E. şi F.) pentru că nu sunt publicate în Buletinul procedurilor în Insolvenţă şi nici nu au fost solicitate de către instanţa de apel de la judecătorul sindic de la Tribunalul Iaşi

Ori, Curtea de apel Bacău, ca instanţă investită după strămutare, în lipsa unei contestaţii a D. S.R.L. cu privire la penalităţile de întârziere cu care creditorii G. au fost înscrişi în tabelul preliminar şi în lipsa unor probe administrate în condiţiile art. 111 alin. (3) din Legea 85/2014 sub acest aspect, a dispus diminuarea creanţei creditorilor G. cu suma de 258310 RON, reprezentând penalităţile de întârziere înscrise în tabelul preliminar de către administratorul judiciar, dar fără ca cei 2 judecători reclamaţi să verifice înscrisurile care au stat la baza declaraţiei de creanţă formulată de creditorii G..

Înscrisurile relevante neanalizate în mod intenţionat de cei 2 judecători reclamaţi au fost ataşate sesizării I.J. şi au fost solicitate a fi administrate ca probă în faţa Curţii de apel Bucureşti, însă proba solicitată a fost respinsă ca neutilă, fără a se motiva această chestiune a neutilităţii, deşi, prin neanalizarea înscrisurilor ce au justificat înscrierea creanţei creditorilor G. în tabelul preliminar, dreptul acestora de acces la o instanţă independentă şi imparţială, precum şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din CEDO, au fost afectate în substanţa lor.

Prin urmare, înscrisurile depuse la sesizarea I.J. şi solicitate a fi administrate ca probă în faţa instanţei de fond erau relevante în a dovedi reaua credinţă în exercitarea funcţiei de către judecătorii E. şi F., a căror neanalizare, din perspectiva neexecutării la termen a unui contract de antrepriză, a avut drept consecinţă diminuarea creanţei creditorilor G. cu suma de 258.310 RON, reprezentând penalităţile de întârziere.

Cel de al doilea aspect:

În urma comunicării întâmpinării şi a duplicatului documentaţiei anexa la rezoluţia de clasare, depuse de pârâta I.J., s-a constatat că înscrisurile ataşate, astfel cum au fost comunicate inspectorului judiciar în procedura verificării prealabile de către Curtea de Apel Bacău, nu acoperă şi aspectele care vizează chiar primele 2 fapte sesizate ca abatere disciplinară, respectiv:

- contractele de asistenţă juridică seria X, încheiate de debitoarea S.C. D. S.R.L., aflată în insolvenţă, şi Fişa furnizor pentru perioada octombrie 2017- septembrie 2018, document contabil ce emană de la societatea aflată în insolvenţă, privind plăţile efectuate de aceasta către avocatul J. în baza celor 2 contracte de asistenţă anterior indicate, acte juridice lovite de nulitate în raport de prevederile art. 84 alin1 din Legea 85/2014;

- actul de procedură identificat ca " Note de scrise" şi înscrisurile ataşate acestui act procesual, depuse de avocatul D. S.R.L. pentru primul termen de judecată, ce reprezintă în realitate o modificare tardivă a cererii de apel şi a contestaţiei la tabelul preliminar, o motivare tardivă a apelului declarat şi probe în apel, în condiţiile în care prin cererea de apel şi în motivarea acestuia nu au fost solicitate probe şi nu s-a făcut referire la cele depuse, prin ataşare la actul de procedură referit.

Înscrisurile invocate au caracter esenţial în raport de 2 fapte sesizate ca reprezentând abateri disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă de către judecătorii E. şi F., astfel cum rezultă din motivarea sesizării.

Analiza acestor înscrisuri de către inspectorul judiciar şi de către Curtea de apel Bucureşti prezenta relevanţă deoarece:

- actul de procedură intitulat "Note scrise" reprezintă o veritabilă cerere de apel, depusă peste termenul legal şi are drept scop modificarea contestaţiei iniţiale la tabelul de creanţe, a cauzei juridice a apelului şi a contestaţiei la tabelul preliminar, iar înscrisurilor anexate acesteia, pentru primul termen de judecată în apel, la data de 22.11.2019 nu au fost solicitate a fi administrate ca probă, deşi au fost depuse la dosar.

Excepţiile de procedură (tardivitate, inadmisibilitate în raport de cererea nouă de apel) nu au fost soluţionate de către judecătorii reclamaţi, iar înscrisurile depuse, pe care judecătorii F. şi E. nu le-au încuviinţat ca şi mijloc de probă în apel pentru societatea D. S.R.L., fără a se pronunţa nici pe sancţiunea decăderii din probă, invocată legal de intimaţii creditori G., au fost valorificate în motivarea Deciziei nr. 494/2018, cu consecinţa diminuării creanţei cu care cei 2 creditori fuseseră înscrişi în tabel, respectiv cu suma de 258310 RON (fila x, penultimul paragraf din decizia 494/2018, în care se valorifică aceste înscrisuri depuse la dosar fără a fi încuviinţate ca probă-dosar apel).

- contractele de asistenţă juridică şi dovezile referitoare la plata asistenţei juridice, ce nu au fost ataşate documentaţiei aferente etapei verificărilor prealabile a IJ, au fost încheiate cu încălcarea regulii (nulităţii) exprese instituite de art. 84 alin. (1) din Legea 85/2014, întrucât depăşeau natura juridică a actelor ce pot fi încheiate pentru derularea activităţilor curente ale societăţii debitoare D. S.R.L. aflate în insolvenţă (art. 5 pct. 2 din Legea 85/2014), ori această nulitate nu a fost analizată în mod intenţionat de către cei 2 judecători (art. 397 alin. (1) C. proc. civ.).

Nulitatea contractelor de asistenţă juridică, operantă în baza art. 84 alin. (1) coroborat cu art. 5 pct. 2 din Legea 85/2014, a stat la baza invocării excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a avocatului semnatar al cererii de apel şi al întâmpinării depuse de D. S.R.L., respectiv a nulităţii cererii de apel şi a întâmpinării.

Această apărare de fond (nulitatea contractelor de asistenţă juridică) şi excepţiile procedurale pe care le genera nu au fost niciodată analizate de către judecătorii reclamaţi tocmai datorită faptului că efectul constatării nulităţii absolute a contractelor de asistenţă juridică conducea la imposibilitatea analizării pe fond, în apel, a celor 2 contestaţii la tabelul preliminar al creanţelor, promovate de debitoarea D. S.R.L. în raport de situaţia creanţelor debitorilor G..

Pe cale de consecinţă, înscrisurile invocate prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei IJ, şi depuse la dosarul cauzei, aveau legătură cu faptele ce formau obiect al sesizării, înscrisuri neanalizate ca şi consecinţe juridice de către pârâta I.J., din perspectiva existenţei sau inexistenţei indiciilor referitoare la abaterile disciplinare sesizate, iar instanţa de fond le-a respins nelegal ca nefiind utile cauzei, fără însă a motiva măcar sumar, de ce aceste înscrisuri, de altfel inexistente la dosarul cercetării disciplinare, nu ar fi utile în soluţionarea cauzei.

Astfel cum s-a prezentat detaliat, fie că ne referim la înscrisuri şi înregistrările audio ale şedinţelor de judecată ce au fost solicitate a fi administrate ca mijloc de probă de către pârâta I.J. (anexate sesizării) sau la înscrisuri ce nu s-au dorit a fi administrate (înscrisuri ce nu au fost comunicate de către CA Bacău în etapa verificării prealabile derulate de I.J.) şi nici încuviinţate de către C A Bucureşti, toate mijloacele de probă solicitate a fi administrate au caracter relevant deoarece vizează fapte sesizate ca abateri disciplinare, înscrisurile fiind concludente în verificarea indiciilor referitoare la existenţa abaterilor disciplinare.

Prin valoarea lor probatorie intrinsecă, mijloacele de probă solicitate a fi administrate instanţei de fond, pot dovedi săvârşirea faptelor sesizate ca abatere disciplinară, astfel cum a argumentat recurentul, respectarea regulilor de procedură, analizarea şi soluţionarea excepţiilor şi apărărilor invocate în faţa judecătorilor reclamaţi, E. şi F., ar fi condus la soluţii diametral opuse decât cele dispuse prin Decizia nr. 494/2018 a C A Bacău.

De altfel a dovedit în faţa primei instanţe că nici un mijloc de probă invocat de recurent în sesizarea adresată IJ nu a fost analizat, mai mult, însăşi instanţa de fond i-a respins cererea de administrarea a probelor, împiedicându-i astfel dreptul şi posibilitatea legală de a dovedi abaterile disciplinare săvârşite de către magistraţii reclamaţi, inclusiv dreptul la un proces echitabil.

Pe cale de consecinţă, drepturile procesuale garantate atât de C. proc. civ., cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, au fost afectate în substanţa lor.

Încălcarea dreptului la apărare, garantat de art. 13 alin. (2) C. proc. civ. (dreptul de a propune probe în dovedirea aspectelor reclamate), a dreptului de acces la o instanţă independentă şi imparţială garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO şi a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din CEDO fac incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 255 şi art. 258, art. 174 alin. (3) şi art. 175 C. proc. civ., vătămările suferite din punct de vedre procesual neputând fi înlăturate decât prin casarea încheierii recurate.

De asemenea, nemotivarea soluţiei de respingere ca neutilă a mijloacelor de probă solicitate, fac incident în cauză motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În raport de cele 2 motive de casare invocate solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 25.11.2020 cu consecinţa casării acesteia şi a încuviinţării probatoriului solicitat, casării sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la rejudecare instanţei de fond sau, în subsidiar, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulate împotriva celor 2 rezoluţii contestate în cauză.

III.1 Motivând în fapt şi în drept a recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1356 din 16 decembnrie 2020, recurentul susţine aplciarea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ..:

Sentinţa recurată a fost pronunţată de un magistrat aflat sub incidenţa unei cauze de incompatibilitate. De asemenea, pronunţarea acestei sentinţe reprezintă consecinţa directă a încălcării dreptului nostru la apărare, a dreptului de acces la o instanţă independentă şi imparţială, a dreptului la un proces echitabil, ca urmare a respingerii cererii de administrare a oricărei probe, atât de către pârâta I.J., cât şi de instanţa de fond. Normele procesuale încălcate, astfel cum deja au fost indicate în argumentarea motivelor de casare indicate la pct. I şi II din prezentul recurs, au produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată de cât prin constatarea nulităţii actelor de procedură contestate, cu consecinţa casării sentinţei recurate.

Totodată, ca instanţă de fond, Curtea de apel Bucureşti avea obligaţia legală de a stabili situaţia de fapt dedusă judecăţii, care este condiţionată în mod direct de faptele reclamate intimatei I.J. ca reprezentând abateri disciplinare. Această situaţie de fapt nu a fost stabilită de către Curtea de apel astfel încât raţionamentul juridic, expus cu caracter general în considerente, nu poate fi asociat niciunei chestiuni factuale în raport de cele 7 fapte sesizate ca abateri disciplinare şi cei 3 judecători vizaţi de cercetare.

Practic, contrar obligaţiilor impuse de art. 5 şi art. 22, art. 237 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de fond a refuzat să judece contestaţia cu care a fost investită deoarece:

- nu a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii, respectiv faptele imputate pe calea sesizării, dacă acestea au fost sau nu analizate de către inspectorul judiciar şi dacă există sau nu indicii cu privire la existenţa sau inexistenţa abaterilor disciplinare (indicarea în motivare a limitelor investirii nu constituie o stabilire a situaţiei de fapt); nu a stabilit dacă verificările prealabile sunt complete din perspectiva faptelor sesizate;

- a înşiruit în argumentare dispoziţii din regulamentul intimatei I.J., a citat 2 texte de lege (art. 45 alin. (3) din Legea 317/2004 şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României), o decizie a Curţii Constituţionale, context în care a concluzionat că intimata I.J. are un drept de apreciere larg, necenzurabil, din perspectiva verificărilor prealabile şi că judecătorii nu pot fi niciodată cercetaţi dacă normele procesuale sau de drept material încălcate cu rea credinţă sau gravă neglijenţă au condus la adoptarea unei soluţii definitive;

- nu a analizat în concret niciuna dintre criticile formulate pe calea contestaţiei, nu le-a înlăturat motivat, respectiv nu a verificat şi explicitat dacă datele şi informaţiile colectate de inspectorul judiciar în procedura verificării prealabile erau complete şi suficiente, nu a analizat contestaţia din perspectiva faptului că cercetarea prealabilă şi analiza faptei imputate judecătorului K. a fost refuzată pe un motiv combătut cu dovezi în cauză (faptul că la data finalizării etapei de verificări prealabile dosarul nr. x/2019 fusese soluţionat definitiv la CA Bacău), nu a răspuns în concret criticilor referitoare Ia nemotivarea soluţiei de clasare din perspectiva celor 4 fapte sesizate ca fiind consecinţa exercitării funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă şi a încălcării obligaţiei de a se abţine de către judecătorii E. şi F..

Maniera de redactare cu caracter general a considerentelor sumare relevă refuzul instanţei de fond de a judeca deşi aceasta avea obligaţia legală de a judeca şi de a răspunde în concret argumentelor esenţiale indicate în cadrul contestaţiei formulate împotriva celor 2 rezoluţii ale intimatei I.J.

De altfel, contrar esenţei considerentelor sumare ale primei instanţe, judecătorii pot fi cercetaţi şi sancţionaţi disciplinar dacă normele de drept procesual sau normele de drept material încălcate cu rea credinţă sau gravă neglijenţă au condus la influenţarea soluţiei pronunţate, aspect ce rezultă din cazul de revizuire reglementat prin art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., norma juridică precitată contrazicând ca logică juridică raţionamentul instanţei de fond, reliefând practic refuzul acesteia de a judeca cauza.

Aspectele de nelegalitate, vizând rezoluţia de clasare nr. 1967/A/20.06.2019 şi rezoluţia inspectorului şef nr. x, au fost clar indicate în contestaţia adresată Curţii de Apel Bucureşti, argumentate detaliat, inclusiv prin trimiteri la sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare.

Deşi la data redactării contestaţiei adresate Curţii de Apel Bucureşti nu mă aflam în posesia documentaţiei ce a stat la baza emiterii rezoluţiei de clasare, modul superficial de motivare, cu argumente străine de natura faptelor sesizate, a relevat caracterul pur formal al verificărilor prealabile pe care trebuia să le efectueze inspectorul judiciar.

Documentaţia comunicată subsemnatului o dată cu întâmpinarea relevă indubital faptul că verificările prealabile nu au avut caracter efectiv, în vederea verificării faptelor sesizate, aspect ce rezultă nu numai din criticile subsemnatului, ci din însăşi conţinutul argumentării inspectorului judiciar care indică expres faptul că:

- nu a verificat înregistrările şedinţelor de judecată deşi reaua credinţă în aplicarea normelor procesuale, ca proces cognitiv şi volitiv, nu rezultă numai din actele de procedură scrise, ci şi din maniera de relaţionare, comunicare a judecătorilor reclamaţi, a manierei în care au condus cercetarea procesului şi dezbaterile;

- nu a luat în considerare nici un înscris depus în probaţiune de recurent;

- a refuzat să efectueze verificări prealabile faţă de judecătorul K., pe motiv că încă se afla pe rol dosarul nr. x/2019, deşi acesta a fost soluţionat definitiv la data de 19.06.2019, iar procesul-verbal al judecătorului inspector cu privire Ia finalizarea verificărilor prealabile este din data de 20.06.2019, adică ulterior ca moment celui în care dosarul nr. x/2019 a finalizat (dosar în care judecătorul K. nu a formulat declaraţie de abţinere deşi este cumătru şi prieten de familie cu judecătoarea E.).

Mai mult, verificările prealabile sunt condiţionate de situaţia de fapt descrisă, context în care simpla comparare a adresei trimise de inspectorul judiciar doar Curţii de Apel Bacău cu relaţiile şi înscrisurile înaintate de către această curte de apel relevă că verificările nu au caracter suficient şi nu au legătură cu aspectele sesizate.

Astfel, cum s-a arătat în sesizare, dosarul x/2017 a fost strămutat de la CA Iaşi la CA Bacău, context în care declaraţia de creanţă a creditorilor G., cu înscrisurile anexate acesteia ce justificau creanţa, depuse în termenul legal şi înregistrate în registrul special al biroului judecătorului sindic de la Tribunalul Iaşi, ataşate la dosarul mamă al insolvenţei, cu nr. x/2017, nu au fost cercetate de către judecătorii E. şi F. deşi aceştia verificau în apel legalitatea şi temeinicia înscrierii creditorilor G. în tabelul de creanţe al debitoarei D. S.R.L..

Legalitatea şi temeinicia înscrierii creanţei creditorilor G. în tabelul preliminar nu se putea realiza decât în raport de argumentele acestora şi înscrisurile ataşate declaraţiei însă, după strămutarea cauzei la C A Bacău, judecătorii E. şi F. nu au solicitat Tribunalului Iaşi comunicarea acestora, astfel încât judecata s-a realizat după reguli proprii instituite de cei 2 judecători reclamaţi, fără a exista la dosar declaraţia de creanţă şi înscrisurile justificative.

Deci o judecată poate avea loc fără ca la dosar să existe actul contestat (declaraţia de creanţă) şi înscrisurile aferente acesteia, fără ca drepturi fundamentale garantate din punct de vedere procesual să fie vătămate. A reprezentat această chestiune o omisiune din neglijenţa gravă sau o rea credinţă din partea celor 2 judecători?!

Scamatoria de proces la Curtea de apel Bacău şi reaua credinţă a celor 2 judecători care au soluţionat dosarul nr. x/2017 putea fi lesne înţeleasă, dovedită şi devoalată printr-o verificare simplă: existenţa la dosar a declaraţiei de creanţă şi a înscrisurilor justificative depuse de creditorii G. la dosarul judecătorului sindic.

Ori, nici inspectorul judiciar şi nici instanţa de fond nu au verificat cum a fost posibilă analiza legalităţii şi temeiniciei creanţei creditorilor G. în condiţiile în care de la dosarul cauzei, la judecata apelului, lipseau declaraţia de creanţă şi înscrisurile aferente, aspect ce relevă neefectuarea de verificări prealabile esenţiale în a dovedi reaua credinţă a judecătorilor reclamaţi.

Astfel cum s-a argumentat şi în recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 25.11.2020, înscrisuri relevante lipsesc de la dosarul cercetării realizate de IJ, înscrisuri ce au fost refuzate a fi administrate ca probă în proces.

În acest sens, primele 2 fapte imputate judecătorilor E. şi F., constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă vizează:

- rămânerea în pronunţare la termenul de judecată din data de 22.11.2018 pe aspectul referitor la posibilitatea de reprezentare a debitorului aflat în insolvenţă de către administratorului special, dar în deliberare a fost soluţionată excepţia de nulitate a apelului declarat de către D. S.R.L., excepţie cu privire la care dezbaterile nu fuseseră închise, excepţia analizată dintr-un alt motiv decât cel invocat de creditorii G. în cauză, în mod expres.

- calificarea, la termenul de judecată din data de 06.12.2018, ca apărări de fond a excepţiilor de procedură constând în tardivitatea şi inadmisibilitatea apelului deghizat intitulat "Note scrise" şi nepronunţarea cu privire la mijloacele de probă ataşate acestui apel deghizat, în sensul încuviinţării sau respingerii, şi nepronunţarea în raport de aceste mijloace de probă a sancţiunii decăderii din dreptul de a propune probe invocată şi în şedinţă publică de către creditorii G..

Astfel, nulitatea cererii de apel a fost invocată ca o consecinţă a incidenţei nulităţii absolute reglementate de art. 84 alin. (1) din Legea 85/2014 în raport de contractele de asistenţă juridică şi plata asistenţei juridice efectuate avocatului care a redactat cererea de apel şi întâmpinarea la apelul creditorilor, a lipsei calităţii de reprezentant a acestuia avocat:

" În afară de cazurile prevăzute la art. 87, de cele autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de către administratorul judiciar, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule de drept "».

Atât timp cât contractele de asistenţă juridică încheiate pentru efectuarea de acte de procedură depăşesc sfera activităţilor curente, definite de art. 5 pct. 2 din Legea 85/2014, prin raportare la prevederile art. 87 alin. (1), sunt lovite de nulitate absolută.

În faţa instanţei de apel, respectiv a celor 2 judecători reclamaţi, au fost prezentate dovezile în acest sens, respectiv:

- contractele de asistenţă juridică seria x, încheiate de debitoarea S.C. D. S.R.L., aflată în insolvenţă, şi Fişa furnizor pentru perioada octombrie 2017- septembrie 2018, document contabil ce emană de la societatea aflată în insolvenţă, privind plăţile efectuate de aceasta către avocatul J. în baza celor 2 contracte de asistenţă anterior indicate, acte juridice lovite de nulitate în raport de prevederile art. 84 alin. (1) din Legea 85/2014.

Acesta a fost raţionamentul invocării excepţiei de nulitate a apelului, excepţie cu privire la care judecătorii E. şi F. nu rămăsese în pronunţare la data de 22.11.2018, dar au soluţionat-o în sensul respingerii şi tară a analiza argumentele prezentate de creditorii G..

Excepţiile de procedură (tardivitate, inadmisibilitate în raport de cererea nouă de apel) nu au fost soluţionate de către judecătorii reclamaţi nici măcar ca apărări de fond, iar apărările din apelul deghizat şi înscrisurile ataşate acestuia, au fost valorificate la soluţionarea apelului deşi înscrisurile nu au fost încuviinţate ca si mijloc de probă în apel pentru societatea D. S.R.L., şi nici soluţionată cererea de aplicare a sancţiunii decăderii din probă, invocată legal de intimaţii creditori G..

Consecinţa valorificării apărărilor din apelul deghizat şi a înscrisurilor neîncuviinţate ca probă au avut drept consecinţă diminuarea creanţei cu care cei 2 creditori fuseseră înscrişi în tabel, respectiv cu suma de 258310 RON (fila x, penultimul paragraf din decizia 494/2018, în care se valorifică aceste înscrisuri depuse la dosar fără a fi încuviinţate ca probă- dosar apel).

Pe cale de consecinţă, înscrisuri relevante lipsesc de la dosarul cercetării realizate de IJ, înscrisuri ce au fost refuzate a fi administrate ca probă în proces, fapt ce dovedeşte temeinicia criticii noastre referitoare la lipsa caracterului efectiv al verificării prealabile şi al cercetării existenţei sau inexistenţei indiciilor referitoare la săvârşirea abaterilor disciplinare reclamate.

În concluzie, soluţia primei instanţe şi argumentarea acesteia referitoare la caracterul efectiv al procedurii verificării prealabile este contrazis în mod evident motiv pentru care, având în vedere dispoziţiile procedurale încălcate (inclusiv principii fundamentale ale procesului civil), consider că este întemeiat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În privinţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consider că este vădit incident deoarece:

- raportat la faptele indicate în sesizarea adresată intimatei IJ, a criticilor formulate în raport de rezoluţia de clasare şi rezoluţia inspectorului şef, sentinţa recurată nu cuprinde nici un motiv concret în baza căruia s-a reţinut inexistenţa indiciilor referitoare săvârşirea abaterilor disciplinare ce au format obiect al sesizării, deci hotărârea instanţei este nemotivată;

- raţionamentul instanţei de fond cu privire la procedura de efectuare a verificărilor prealabile de către inspectorul judiciar, fundamentat exclusiv prin redarea unor dispoziţii din regulamentul pârâtei IJ, nu are legătură cu criticile formulate de subsemnatul, care am invocat caracterul incomplet al verificărilor şi a faptului că mijloace de probă clar individualizate, în legătură cu faptele sesizate IJ, nu au fost administrate, critică la care prima instanţă nu a oferit nici un răspuns;

- singurul raţionament al instanţei în legătură cu abaterea săvârşită de către judecătorul K. este străin de situaţia reclamată, respectiv că nu a formulat declaraţie de abţinere, chestiunea recuzări formând obiect al recursului, înregistrat pe rolul ÎCCJ (dosarul nr. x/2019), fiind fără relevanţă în incriminarea abaterii disciplinare formularea sau nu a unei cereri de recuzare şi a soluţiei pronunţate asupra acesteia.

- raţionamentul privind imposibilitatea cercetării disciplinare a judecătorilor contravine însăşi prevederilor legale invocate, art. 99 lit. şi) i, art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., fiind evident că încălcările unor norme de procedură sau de drept material pot avea influenţă asupra soluţiei pronunţate.

Prin urmare, sentinţa recurată este în esenţă lipsită de motivare, argumentele prezentate de judecătorul fondului fiind generale, contradictorii şi străine de faptele sesizate ca abateri disciplinare.

Considerentele sentinţei recurate în opoziţie cu argumentele soluţiei de clasare şi cu faptele sesizate relevă caracterul nemotivat al soluţiei pronunţate de judecătorului fondului, ce nu permite formularea unor critici concrete, fapt ce justifică temeinicia motivului de casare invocat.

III.2. Incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

C. proc. civ. reglementează prin art. 509 alin. (1) pct. 4, ca şi motiv de revizuire, sancţionarea disciplinară, în mod definitiv, a judecătorului pentru exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, dacă împrejurările sesizate au influenţat soluţia în cauză.

Corelând această prevedere legală cu art. 99 lit. t) din Legea 303/2004 şi art. 45 alin. (3) din Legea 317/2004 şi utilizând metoda de interpretare per a contrario a prevederilor legale precitate, rezultă obligaţia Inspecţiei Judiciare şi a inspectorului judiciar, ca în limitele legale, să verifice dacă faptele şi aspectele sesizate în legătură cu exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă au avut o influenţă asupra soluţiei pronunţate în cauză, raţionament care ar fi permis inspectorului judiciar să stabilească existenţa sau inexistenţa indiciilor referitoare la abaterile disciplinare imputate.

Obiectul sesizării nu vizează soluţiile pronunţate şi modul de apreciere a probatoriului, ci măsuri procesuale concrete care au la bază încălcarea cu ştiinţă a normelor procesuale şi de drept material, astfel cum au fost prezentate detaliat în sesizare şi care, cumulat, au vătămat interesele legitime ale subsemnatului şi au condus la adoptarea soluţiei date în apel.

Faptul că soluţiile adoptate de judecători ar fi putut fi altele, reprezintă un raţionament pe care doar inspectorul judiciar îl poate realiza prin analiza efectivă a consecinţelor pe care încălcările reclamate le-ar fi putut produce în cauza.

Dar, nici inspectorul judiciar şi nici judecătorul fondului nu au analizat în concret faptele imputate şi relevanţa încălcărilor invocate asupra soluţiilor pronunţate.

De asemenea, încălcarea obligaţiei de a se abţine este mai mult decât evidentă, ofensatoare în privinţa prestigiului justiţiei, însă şi aceste aspect au fost refuzate a fi analizate în raport de standardele impuse de dreptul naţional şi de jurisprudenţa CEDO în materie.

Este inadmisibil ca judecătorul K., desemnat în completul căruia i-a fost repartizată cererea de revizuire ce viza o hotărâre pronunţată de cumătră şi prietena sa, judecătorea E., să nu formuleze declaraţie de abţinere, să amâne judecata cererii de revizuire până când cumătră sa a pronunţat şi motivat Decizia nr. 111/18.04.2019 (de completare nelegală a soluţiei pronunţate în apel), atât de necesară judecătorului K. să respingă cererea de revizuire.

Nesoluţionarea unui apel constituie motiv de contestaţie în anulare, conform art. 503 alin. (3) C. proc. civ., iar în măsura în care ar fi fost formulată această cale de atac extraordinară judecătorii E. şi F. ar fi fost incompatibili potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., ori această situaţie de incompatibilitate a fost aparent ocolită de partea interesată şi de judecători prin aplicarea instituţiei judiciare a lămurii unei hotărâri judecătoreşti. Aplicarea cu rea credinţă a normelor procesuale este mai mult decât evidentă, la fel şi încălcarea obligaţiei de a formula declaraţie de abţinere de către cei 3 judecători vizaţi de sesizare.

Sesizarea adresată intimatei IJ viza în esenţă:

- încălcarea regulilor procedurale referitoare la obiectul şi limitele deliberării având drept consecinţă antepronunţarea săvârşită la termenul de judecată din data 22.11.2018 (pronunţarea pe un alt aspect decât cel anunţat la închiderea dezbaterilor), nesoluţionarea la acelaşi termen, şi nici ulterior, datorită antepronunţării, a excepţiilor de nulitate a contractelor de asistenţă juridică ce împiedicau soluţionarea pe fond a cererii de apel a debitoarei D. S.R.L., interpretarea şi aplicarea cu rea credinţă a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea 85/2014, ce sancţionau cu nulitatea absolută contractele de asistenţă juridică în baza cărora au fost redactate actele procedurale - apelul şi întâmpinarea- depuse de D. S.R.L.;

- încălcarea regulilor de procedură referitoare la propunerea şi încuviinţarea probelor pentru S.C. D. S.R.L., nu maniera de interpretare a acestora, cum eronat prezintă judecătorul inspector;

- unirea nelegală a excepţiilor de procedură cu fondul cauzei şi calificarea acestora ca apărări de fond, la termenele de judecată din data de 06.12.2018 şi 18.04.2019, la acest ultim termen, prin măsura dispusă nelegal, fiind împiedicat să formulez o cerere de recuzare a completului de judecată;

- grava omisiunea de a se pronunţa pe excepţiile de procedură calificate apărări de fond, dar care ar fi împiedicat soluţionarea pe fond a cererii de apel a S.C. D. S.R.L.;

- grava omisiunea de a rejudeca în apel contestaţia nr. 4 la tabelul preliminar formulată de contestatorii-creditori G., adică de a se pronunţa pe toate capetele din cererea de apel a D. S.R.L.;

- motivarea excedentară a considerentelor Deciziei nr. 494/2018, contrar limitelor în care s-a pronunţat instanţa de apel;

- pronunţarea şi motivarea soluţiei pe baza unor înscrisuri ce nu au fost încuviinţate ca mijloc de probă corelate cu nesoluţionare cererilor formulate legal de subsemnatul referitoare la decăderea din dreptul de a proba, a excepţiilor de procedură calificate greşit ca apărări de fond, lăsate nesoluţionate de completul de judecată, deşi prin efectul lor ar fi împiedicat judecata pe fond a cererii de apel;

- completarea cu rea credinţă a Deciziei nr. 494/2018 prin instituţia juridică a lămurii hotărârii judecătoreşti, potrivit Deciziei nr. 111/2019, în sensul respingerii implicite a unei acţiuni în justiţie independente şi autonome de contestaţia la tabelul preliminar formulat de debitoarea D. S.R.L., maniera de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 443 şi art. 444 C. proc. civ. reliefând evidenta exercitare cu rea credinţă a funcţiei de către judecătorii F. şi E., iar înregistrarea şedinţei de judecată de la 18.04.2019 relevă modul sfidător şi părtinitor al celor 2 judecători de a acţiona.

Nesoluţionarea unui apel constituie motiv de contestaţie în anulare, conform art. 503 alin. (3) C. proc. civ., iar în măsura în care ar fi fost formulată această cale de atac extraordinară judecătorii E. şi F. ar fi fost incompatibili potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., ori această situaţie de incompatibilitate a fost aparent ocolită de judecători prin aplicarea instituţiei judiciare a lămurii unei hotărâri judecătoreşti.

În acest context exercitarea funcţiei cu rea credinţă este mai mult decât evidentă.

Din perspectiva faptelor imputate ca abateri disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă rezoluţia de clasare este nemotivată şi contradictorie, cu referire la aspecte ce nu au făcut obiect al sesizării, fapt ce atrage atât nulitatea absolută, cât şi nelegalitatea acesteia.

În ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei de a se abţine, judecătorul inspector a refuzat să analizeze sesizarea vizându-1 pe judecătorul K., deşi finalizarea cercetărilor prealabile a avut loc la data de 20.06.2019, iar cererea de revizuire a fost soluţionată definitiv de judecătorul K. la data de 19.06.2019, deci nu exista nici un impediment legal care să împiedice judecătorul inspector în a verifica aspectele semnalate şi de a stabili dacă există indicii sau nu în sensul săvârşirii abaterii disciplinare incriminate de art. 99 lit. i) din Legea 303/2004. Deşi afirmă că nu poate efectua cercetări prealabile cu privire la judecătorul K., inspectorul judiciar afirmă că cererea de recuzare formulată de subsemnatul împotriva judecătorului K. a fost respinsă motivat, argumentarea soluţiei de clasare fiind contradictorie deoarece:

- încălcarea obligaţiei de a se abţine, ca abatere disciplinară, nu este condiţionată de formularea sau nu în cauză a unei cereri de recuzare a judecătorului vizat de către partea interesata şi de soluţia dată acesteia, inspectorul judiciar adăugând la lege din perspectiva condiţiilor de incriminare, astfel cum acestea rezultă din art. 99 lit. i) din Legea 303/2004.

- judecata cererii de revizuire în dosarul nr. x/2019 fusese finalizată definitiv.

Potrivit art. 99 lit. i) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară:

"nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa".

Privit din exterior, tocmai relaţia de cumătrie şi prietenie existentă între judecătorul K. şi judecătoarea E. (ce a făcut parte din completul care a pronunţat decizia supusă revizuirii), dublată de calitatea de foşti colegi de facultate cu revizuenţii A. şi L., este de natură a naşte îndoieli serioase cu privire la obiectivitatea, independenţa şi nepărtinirea de care trebuie să dea dovadă judecătorul K., acesta neputând fi considerat ca imparţial, privită obiectiv, fiind înfrânt principiul constituţional consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţia României (Piersack c. Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, şi Grieves c. Regatului Unit [MC], 16 decembrie 2003, nr. 57067/00, par. 69).

Judecătorul K., investit să soluţioneze o cale extraordinară de atac ce viza o decizie definitivă, afectată de defecte fundamentale urmare a erorilor de fapt şi de judecată săvârşite de membrii completului de judecată, dintre care unul dintre ei prieten şi cumătru al său, îl determină pe acesta să adopte un comportament de natură a proteja relaţia sa de prietenie şi cumătrie.

În procesul de evaluare a aspectelor de legalitate specifice căii extraordinare de atac cu care a fost investit, judecătorul recuzat nu poate desfăşura o analiză obiectivă şi imparţială a acestora deoarece criticile vizează încălcări ale normelor procesuale şi de drept substanţial săvârşite de prietena şi cumătră sa, judecătoarea E., dar şi de actualul său coleg de complet, judecătorul F., astfel cum a fost dovedit Inspecţiei Judiciare.

Aceasta era situaţia premisă pe care judecătorul inspector trebuia să o evalueze din perspectiva cazului de incompatibilitate reglementat de art. 42 pct. 13 C. proc. civ., dar pe care a refuzat în mod expres, prin clasarea sesizării pe baza unor argumente contradictorii cu situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, aspect de natură a reliefa nelegalitatea rezoluţiei şi necesitatea completării verificărilor în procedura disciplinară.

Pe rolul ÎCCJ, secţia a II-a civilă se află înregistrat recursul declarat împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată împotriva judecătorului K., dosar nr. x/2019 (http:/www.x.ro/).

În ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei legale de a se abţine de către judecătorii F. şi E., inspectorul judiciar adaugă la lege şi refuză în mod evident să verifice aspectele semnalate prin sesizare.

Faptul că nu au fost recuzaţi cei 2 judecători la momentul soluţionării cererilor de completare, lămurire şi îndreptare eroare materială, prin Decizia nr. 111/18.04.2018, nu prezintă relevanţă, săvârşirea abaterii disciplinare imputate nefiind condiţionată de formularea sau nu a unei cereri de recuzare sau de soluţia dată unei atare cereri.

De altfel, aspectele factuale ce au stat la baza sesizării nici măcar nu au fost analizate, "cântărite" din perspectiva relevanţei şi a puterii acestora de a naşte indicii cu privire la încălcarea obligaţiei de a se abţine de către cei 2 judecător.

Situaţia de fapt este una de şcoală, în care şi un simplu elev, nu neapărat student la drept, poate concluziona că judecătorii F. şi E. erau incompatibili în a soluţiona cererea de completare, lămurire dispozitiv formulată de S.C. D. S.R.L..

Atât timp cât au omis să rejudece şi să se pronunţe pe contestaţia la tabelul preliminar formulată de creditorii G., în apelul declarat de S.C. D. S.R.L., dar au motivat caracterul neîntemeiat al acestei contestaţii în considerentele Deciziei 494/2018, cei 2 judecători îşi exprimaseră opinia astfel încât nu puteau soluţiona cererea de completare şi lămurire a dispozitivului Deciziei date în apel, raportat Ia cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Această situaţie de fapt nu a fost analizată de inspectorul judiciar, fapt ce arată necesitatea completării verificărilor de către inspecţia judiciară.

De asemenea, soluţia dată cererii de lămurire dispozitiv, prin care s-a completat de fapt hotărârea dată în apel, relevă că din punct de vedere voliţional judecătorii aveau un interes în cauză, în a îndrepta pe orice cale, inclusiv nelegal, a erorii de a rejudeca în apelul D. S.R.L. contestaţia creditorilor G.. Ori, aplicarea nelegală a unei instituţii şi proceduri speciale, cum este cea de lămurire a dispozitivului hotărârii judecătoreşti Ia o situaţie ce impunea incidenţa unei alte proceduri speciale, cea a completării hotărârii judecătoreşti sau a căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, relevă existenţa şi incidenţa în cauză a cazurilor de incompatibilitate reglementate de art. 42 pct. 2 şi 13 C. proc. civ.. Incidenţa acestora, având în vedere că încălcare obligaţiei de abţinere nu se dovedeşte şi nu poate fi probată exclusiv cu aspecte factuale anterioare actului de procedură contestat, rezultă din modalitatea de interpretare şi aplicare cu rea credinţă a unei instituţii juridice la o situaţie de fapt ce reclama incidenţa altei instituţii, cum este cea a contestaţiei în anulare sau a completării hotărârii judecătoreşti, dar pe care partea interesată nu le-a formulat în termenul legal.

Având în vedere că inspectorul judiciar nu a verificat aspectele de fapt relevante şi existenţa sau nu a indiciilor săvârşirii abaterii disciplinare, reţinând doar existenţa unor cauze străine de faptele imputate (formularea sau nu a cererii de recuzare sau soluţia dată acesteia în cazul judecătorului K.), transformate în adevărate fine de neprimire, că a aplicat eronat dispoziţia legală incriminatorie şi dispoziţiile procedurale referitoare la cazurile de incompatibilitate la situaţia de fapt ce forma obiectul sesizării, consider că rezoluţia este nelegală, impunându-se desfiinţarea acesteia şi continuarea verificărilor de către inspectorul judiciar.

Fără a relua argumentele şi trimiterile la dispoziţiile legale încălcate, aplicate şi interpretate cu rea credinţă, expuse în sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare la data de 10.05.2019, dar la care fac trimitere, înţeleg să prezint succint acele încălcări ale normelor procesuale şi de drept material relevante, care mi-au produs o vătămare concretă a intereselor legitime şi au influenţat decisiv soluţiile pronunţate în cauză de către judecătorii vizaţi de sesizare:

- încălcarea regulilor procedurale referitoare la obiectul şi limitele deliberării având drept consecinţă antepronunţarea săvârşită la termenul de judecată din data 22.11.2018 (pronunţarea pe un alt aspect decât cel anunţat la închiderea dezbaterilor), nesoluţionarea la acelaşi termen, şi nici ulterior datorită antepronunţării, a excepţiilor de nulitate ale contractelor de asistenţă juridică ce împiedicau soluţionarea pe fond a cererii de apel a debitoarei D. S.R.L., interpretarea şi aplicarea cu rea credinţă a dispoziţiilor art. 84 alin. (1) din Legea 85/2014, ce sancţionau cu nulitatea absolută contractele de asistenţă juridică în baza cărora au fost redactate actele procedurale - apelul şi întâmpinarea- depuse de D. S.R.L.;

- încălcarea regulilor de procedură referitoare Ia propunerea şi încuviinţarea probelor pentru S.C. D. S.R.L., nu maniera de interpretare a acestora, cum eronat prezintă judecătorul inspector;

- unirea nelegală a excepţiilor de procedură cu fondul cauzei şi calificarea acestora ca apărări de fond, la termenele de judecată din data de 06.12.2018 şi 18.04.2019, la acest ultim termen, prin măsura dispusă nelegal, fiind împiedicat să formulez o cerere de recuzare a completului de judecată;

- omisiunea de a se pronunţa pe excepţiile de procedură calificate apărări de fond, dar care ar fi împiedicat soluţionarea pe fond a cererii de apel a S.C. D. S.R.L.;

- omisiunea de a rejudeca în apel contestaţia la tabelul preliminar formulată de contestatorii-creditori G.;

- motivarea excedentară a considerentelor Deciziei nr. 494/2018, contrară limitelor în care instanţa s-a pronunţat, cu referire la contestaţia formulată de creditorii G. Ia tabelul preliminar al creanţelor, pe care completul de apel a uitat să se pronunţe;

- inserarea unor considerente nesusţinute de probatoriul existent la dosar, referitoarea la calitatea de angajat/salariat al S.C. D. S.R.L., sau contradictorii în raport de manifestarea expresă de voinţă a creditorilor G. în ceea ce priveşte derularea contractului de antrepriză şi a actelor de procedură îndeplinite în cauză;

- argumentarea soluţiei pronunţate în apel prin invocarea unor înscrisuri pe care judecătorii completului de judecată nu le-au încuviinţat ca mijloc de probă în apel şi în raport de care subsemnatul am invocat sancţiunea decăderii din administrarea probei în apel, sancţiune cu privire la care judecătorii vizaţi de sesizare nu s-au pronunţat;

- fundamentarea soluţiei pe o probă extrajudiciară, dintr-un proces nedefinitiv, fără a ne verifica apărările invocate cu privire la acel raport de expertiză tehnică în specialitatea construcţie şi fără a ne da posibilitatea de a ne apăra, atât timp cât procesul în care a fost administrată proba cu raportul de expertiză nu era definitiv şi concluziile raportului erau contestate de creditori;

- încălcarea obligaţiei de a se abţine de către judecătorii E. şi F. la momentul soluţionării cererii de completare şi lămurire a Deciziei nr. 494/2018, având în vedere că prin motivarea excedentară a considerentelor îşi expuseseră punctul de vedere;

- completarea Deciziei nr. 494/20.12.2018 prin utilizarea nelegală a mecanismului generat de instituţia lămurii dispozitivului acestei decizii şi indicarea că o acţiune în justiţie a fost respinsă implicit deşi aceasta nu a fost soluţionată legal în apel;

- încălcarea obligaţiei de a se abţine de către judecătorul K. la soluţionarea cererii de revizuire a Deciziei nr. 494/2018, dar şi a judecătorilor F. şi E. la momentul soluţionării cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 494/2019, instituţie neincidentă raportat la situaţia invocată de D. S.R.L., dar care a permis judecătorilor să corecteze grava omisiune de la momentul pronunţării Deciziei nr. 494/2018.

Inspectorul judiciar nu a analizat dacă încălcările regulilor/normelor de procedură şi de drept material, expuse pe larg în sesizare, au vătămat din punct de vedere procesual interesele legitime şi legale ale creditorilor G. şi au cântărit decisiv în pronunţarea celor 2 decizii de către judecătorii F. şi E., fapt ce relevă nelegalitatea rezoluţiei de clasare, întrucât prin conţinutul lor constitutiv abaterile disciplinare obligau inspectorul judiciar să examineze dacă aceste încălcări au caracter evident şi decisiv în pronunţarea soluţiilor de către cei 2 judecători.

Prin urmare, raportat la considerentele expuse, consider că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în mod greşit fiind interpretate dispoziţiile de drept material relevante, existând indicii suficiente cu privire la existenţa abaterilor sesizate.

Pentru considerentele expuse solicită admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată, cu menţiunea că toate criticile se referă şi la rezoluţia inspectorului şef.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata Inspecţia Judiciară, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârilor atacate ca fiind legale şi temeinice.

În motivare arată că motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 6 - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - nu se confirmă, casarea hotărârii putându-se dispune doar în cazul în care magistratul fondului nu a făcut cunoscute părţilor temeiurile, fundamentele soluţiei adoptate, astfel încât instanţa de control judiciar să poată aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei.

Hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cât şi atunci când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, care nu au legătură cu speţa.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Hotărârea ar putea fi casată pentru acest motiv, dacă:

- există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea ar fi întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel încât nu se poate şti ce anume a decis instanţa;

- există contradicţie între considerente, în sensul ca din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

- lipseşte total motivarea dezlegării date de instanţă unei anumite chestiuni de fapt sau de drept sau motivarea este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă;

- judecătorul a motivat confuz sau sumar situaţia de fapt astfel încât instanţa de recurs nu poate sa determine în ce măsură o anumita normă juridică a fost sau nu corect aplicată;

Astfel, rezultă cu evidenţă că niciunul dintre aceste posibile motive de casare nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând coerent soluţia dispusă, raportat la fondul cauzei.

În plus, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere pentru a se considera că hotărârea este motivată. Se observă că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti atacată cu recurs este transparentă şi justifică dispozitivul, permiţând realizarea controlului judiciar, astfel încât solicităm respingerea recursului sub acest aspect.

Faţă de cel de-al doilea motiv de casare invocat de către recurent, învederează că hotărârea de fond ar putea fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. doar dacă:

- instanţa ar fi aplicat o normă generală nesocotind existenţa normei speciale (Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor -norme speciale în materie disciplinară). Or, legea specială în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prevede la art. 74 alin. (1) lit. e) că inspectorii judiciari au ca atribuţie efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecţiei Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraţilor ori în legătură cu încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora, cu trimitere şi la Legea nr. 303/2004, republicată, care prevede abaterile invocate de recurent şi, în plus, sancţiunile aplicabile.

- dacă ar fi aplicat o normă care nu ar fi incidenţă în speţă (ipoteză exclusă faţă de natura actului contestat);

- dacă, în fine, s-ar fi dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt (ipoteză, de asemenea, exclusă, raportat la obiectul cauzei şi la motivarea clară a sentinţei).

În cauza de faţă, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti, prin hotărârea pronunţată a constatat că în ceea ce priveşte pretinsa nemotivare a rezoluţiei de clasare, a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului.

Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz.

Or, în cauză, instanţa de fond a constatat că, în pofida criticilor reclamantului, rezoluţia este amplu motivată şi cuprinde suficiente elemente care să permită identificarea algoritmului urmat de emitent şi exercitarea controlului judecătoresc.

În mod corect s-a reţinut şi că, faţă de reglementările conţinute în dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, analiza Inspecţiei Judiciare se raportează la faptele sesizate, iar nu la conţinutul abaterilor disciplinare indicate în cerere.

Aceasta deoarece, analiza existenţei respectiv inexistenţei indiciilor privind săvârşirea unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului, în urma verificărilor prealabile efectuate, cu referire la faptele care fac obiectul sesizărilor, fiind aşadar irelevantă, în contextul cadrului şi obiectului verificărilor, încadrarea juridică despre care se face vorbire în sesizare.

Faţă de critica formulată de reclamant vizând presupusa încălcare a prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii, precum şi a abaterii disciplinare vizând nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, se constată că recuzarea judecătorului K. a fost respinsă motivat de completul legal învestit cu soluţionarea acesteia.

În plus, în lipsa incidenţei unuia din cazurile de incompatibilitate expres prevăzute de legiuitor, o astfel de apreciere reprezintă un drept al judecătorului, fiind singurul care poate decide dacă există aspecte de natură să-i afecteze imparţialitatea.

Este de menţionat şi că în favoarea instanţelor funcţionează prezumţia de independenţă şi de imparţialitate, ceea ce presupune implicit inexistenţa unor prejudecăţi ori conflicte de interese, ingerinţe ori imixtiuni asupra actului de justiţie.

În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

Referitor la noţiunea de rea-credinţă, aceasta presupune intenţia judecătorului de a manipula legea în mod conştient, obţinând un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părţile implicate în proces.

În varianta săvârşirii faptei cu gravă neglijenţă, trebuie să se identifice încălcarea de către judecător a normelor de drept material sau procesual, iar nerespectarea acestor norme să fie neechivocă.

La conturarea noţiunii de gravă neglijenţă trebuie avute în vedere normele constituţionale prevăzute la art. 124 alin. (3), conform cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

În acest context normativ, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat ca just aspectul arătat de subscrisa, în sensul că punerea în discuţie, pe calea verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară, a aspectelor sesizate de reclamant, care vizează de fapt chestiuni de judecată, respectiv aprecierea şi evaluarea de către magistraţii judecători a incidenţei unor norme legale, precum şi raţionamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării textelor de lege aplicabile, ar fi de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la respectarea principiilor enunţate, prin care este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiţie.

Adoptarea unei soluţii de către judecători pe baza interpretării probelor administrate şi a aplicării dispoziţiilor legale incidente, în lipsa unei alte exteriorizări a voinţei acestora prin care să urmărească vătămarea intereselor legale ale vreuneia dintre părţi, nu poate fi asimilată cu o faptă ilicită şi implicit, nu poate fi antrenată răspunderea disciplinară.

În mod temeinic a reţinut instanţa de fond şi că cercetarea disciplinară a magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004 privind al Magistraturii, republicată şi modificată, care reglementează atât competenţele Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare.

Aşadar, nu există un drept al reclamantului de a declanşa cercetarea disciplinară a unui competente magistrat, ci doar un drept de a supune analizei autorităţii săvârşirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acţiunii judiciare fiind Inspecţia Judiciară.

În ceea ce priveşte rezoluţia nr. x a inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea reclamantului formulată împotriva rezoluţiei nr. 1967/A din data de 20 iunie 2019 emisă în dosarul Inspecţiei Judiciare nr. 19-2385 al Inspecţiei Judiciare, recurentul a arătat că inspectorul şef nu a analizat în mod efectiv, real, motivele de nelegalitate a rezoluţiei de clasare pentru a stabili dacă se impune sau nu continuarea cercetărilor de către inspectorul judiciar, iar motivarea soluţiei dată plângerii este străină de aspectele sesizate punctual fapt ce relevă nelegalitatea rezoluţiei sale.

Contrar criticilor formulate, prin hotărârea pronunţată Curtea de Apel Bucureşti a constatat că rezoluţia inspectorului şef a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 317/2004, republicată şi modificată, cu respectarea condiţiilor legale speciale în materie, neexistând astfel niciun motiv de nelegalitate care să conducă la desfiinţarea acesteia.

În consecinţă, instanţa fondului a dat eficienţă celor învederate de intimată, constatând că în mod legal inspectorul judiciar a reţinut că nemulţumirile şi criticile formulate de reclamant nu conturează indiciile săvârşirii abaterilor disciplinare invocate, nefiind identificate motive de nelegalitate cu privire la rezoluţiile contestate.

Referitor la criticile formulate împotriva încheierii de şedinţă din 01.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă ca nefondată, cererea de recuzare formulată de reclamant A. cu privire la doamna judecător B., apreciază că sunt nefondate şi solicită respingerea acestora.

Faptul că doamna judecător B., a fost unul dintre candidaţii care au participat la concursul pentru numirea în funcţie a inspectorilor judiciari, sesiunea 22 septembrie 2020 - 11 februarie 2021, organizat de Inspecţia Judiciară, dar fără a fi unul dintre candidaţii declaraţi admişi, nu este de natură să afecteze imparţialitatea sau să atragă incompatibilitatea magistratului în soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului .

Recurentul a criticat, în primul rând, legalitatea încheierii de şeidnţă din 01.10.2020, încheiere prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulate de către petentul A. împotriva judecătorului cauzei şi fundamentată în raport de art. 42 pct. 13 C. proc. civ., având două susţineri de natură să pună în discuţie imparţialitatea judecătorului şi anume participarea doamnei judecător la procedura de selecţie inspector judiciar, calitatea anterioară a doamnei judecător, de procurer şi asocierea cu o altă persoană, apreciată a fi din rândul interlopilor .

Cererea de recuzare a fost respnsă apreciindu-se că nu există elemente obiective care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imaprţialitatea judecătorului; astfel cum, în mod corect indică şi recurentul, primul motiv a făcut obiectul unei cereri de abţinere, respinsă anterior în temeiul art. 42 cpt. 13 C. proc. civ. (încheierea din 9.09.2020, pronunţată în dosarul de fond - fila x).

În susţinerea nelegalităţii încheierii, au fost invocate patru motive de casare;

Prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sancţionează nelegalitatea hotărârii judecătoreşti, atunci când instanţa care a pronunţat-o nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale . Cu titlu prealabil, acest motiv de casare utlizează noţiunea de "instanţă", cu referire la completul de judecată care a soluţionat cauza (cu referire la Capitolul II, Secţiunea I a Legii 304/2004 republicată, în vigoare la data înregistrării cererii de recurs), iar în cel de al doilea rând, acest motiv de casare vizează compunerea sau constituirea completului de judecată (în determinarea înţelesului noţiunii de "alcătuire a instanţei").

Raportat la aceste lămuriri aduse condiţiilor de aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este cert că acest motiv se aplică şi în ipoteza în care a fost soluţionată cauza, de către un judecător incompatibil; dar, în raport de obiectul căii de atac, determinat de către recurrent în condiţiile art. 483 C. proc. civ., soluţia dată cererii de recuzare şi implicit încheierea de şedinţă din 1.10.2020 a fost pronunţată de un alt judecător, desemnat conform art. 50 din C. proc. civ. şi art. 110 din Regulamentul de ordine interioară (aprobat prin HCSM 1375/2015 şi în forma în vigoare la data înregistrării şi soluţionării cererii de recuzare).

Iar faţă de acest judecător, recurentul nu a indicat elemente de îndoială cu privire la imparţialitatea lui, mărginindu-se să arate că nu a fost analizată efectiv cererea lui de recuzare, că încheierea de respingere a cererii de recuzare nu a fost motivate şi că a fost aplicat greşit art. 42 pct. 13 C. proc. civ.

Astfel, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 ar prezenta relevanţă nu în circumstanţierea legalităţii încheierii din 1.10.2020, ci a celorlalte două hotărâri judecătoreşti, în măsura în care se constată necesitatea reformării încheierii din 1.10.2020, dar acest motiv de casare nu a fost invocat cu privire la celelalte două hotărâri judecătoreşti (recurentul mărginindu-se să invoce aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.).

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), recurentul susţine încălcarea art. 7, art. 22 alin. (1) şi (6), art. 42 pct. 13, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 174 alin. (1) şi (2) şi art. 176 alin. (4) C. proc. civ.

Articolul 7 C. proc. civ. consacră principiul fundamental, al legalităţii procesului civil, cu îndatorirea judecătorului de a asigura respectarea dispoziţiilor legale privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.

Acest principiu al procesului civil prezintă numeroase garanţii şi norme de aplicare concretă, fiind deosebit de relevant în materia incompatibilităţii judecătorului; astfel, reflectarea principiului legalităţii în materia incompatibilităţii decurge, în primul rând, din necesitarea respectării dreptului la un proces echitabil, din perspectiva instanţei independente, imparţiale, constituită conform legii.

În plus, legalitatea procedurii de invocare şi de soluţionare a unei cereri de recuzare derive din normele de procedură, sau de organizare, ce vin să pună în aplicare principiul legalităţii (condiţii de invocare, procedură de soluţionare, efectele încheierii judecătoreşti).

Ca urmare, poate fi reţinută încălcarea principiului legalităţii doar dacă există o încălcarea vizibilă a unor norme de procedură, iar această încălcare lezează legalitatea procesului civilâ.

Recurentul susţine lezarea art. 22 (alin. (1) şi (6), normă de asemenea cu caracter de principiu şi care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului (alin. (1) impunând soluţionarea litigiului, conform regulilor aplicabile, iar alin. (6) obligând judecătorul să soluţioneze în limitele investirii sale), dar în speţă nu se poate reţine încălcarea acestui principiu .

Astfel, cererea de abţinere a fost soluţionată cu respectarea art. 49, 50 şi 51 C. proc. civ. (aspect pe care nici recurentul nu îl susţine), iar instanţa de judecată s-a pronunţat asupra motivului de incompatibilitate relativă invocat de către petent, precum şi asupra elementelor factuale susţinute de către acesta.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 42 alin. (1) pct. 13, acest text reglementează incompatibilitatea judecătorului, "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa".

Cu privire la aplicarea acestui caz de incompatibilitate relativă există o orientare teroretică cât şi o jurisprudenţă constantă, inclusiv constituţională (spre ex. par. 24 al Deciziei CCR 386/2021), ce delimitează sfera de aplicare prin existenţa altor elemente, decât cele reglementate de pct. 1-12 ale articolului 42 C. proc. civ. ("includerea la pct. 13 şi a "altor elemente" care pot naşte îndoieli cu privire la imparţialitate reprezintă o veritabilă normă de protecţie a persoanei care formulează cererea de recuzare, prin lărgirea sferei cazurilor de incompatibilitate cu orice alte elemente concrete care pot fi probate, de către persoana interesată, de natură a prilejui îndoieli asupra imparţialităţii judecătorului"), astfel cum, în mod corect a argumentat şi judecătorul fondului.

Observând condiţiile de aplicare ale textului. privind existenţa unor elemente factuale ce sunt în măsură să nască "în mod întemeiat", îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului şi raportând aceste condiţii la cele două împrejurări susţinute de către petent (participarea la concurs şi calitatea de procuror, plus legătura cu o altă persoană), se constată că judecătorul cererii de recuzare a apreciat că aceste elemente nu sunt în măsură să fundamenteze concluzia lipsirii judecătorului de atributul imparţialităţii sale .

Această concluzie este corectă, atât timp cât legiuitorul condiţionează incompatibilitatea nu de simpla existenţă a unei îndoieli, ci de o îndoială ce rezistă unei analize a argumentelor care stau la baza sa; că este aşa rezultă din aplicaţia principiului independenţei judecătorului, în stabilirea obligaiilor etice şi deontologice, prin instituirea obligaţiei de a-şi exercita atribuţiile în temeiul legii, excluzând orice acţiuni subiective care să planeze asupra activităţii sale, precum şi de a respecta stadanrdele impuse nu numai la nivel profesional, dar şi moral, precum şi de integritate (etică, deontologie,integritate).

Raportat la conţinutul încheierii din 1.10.2020 se poate constata că au fost atinse toate aspectele specifice de analiză a ipotezei de casare reglementate de art. 42 pct. 13 C. proc. civ., prin raportare la susţinerile petentului şi la circumstanţele cauzei (din perspectiva examinării anterioare a aceluiaşi motiv de incompatibilitate, în soluţionarea unei cereri de abţinere).

Astrfel, judecătorul cererii de recuzare arată care sunt consecinţele participării la concursul pentru inspectorii judiciari şi reţine, în acord cu considerentele încheierii de respingere a cererii de abţinere din 9.09.2020, lipsa de relevanţă asupra imparţialităţii judecătorului, precum şi garanţiile de imparţialitate rezultând chiar din prevederile aplicabile concursului .

De asemenea, au fost cenzurate susţinerile petentului, în privinţa celorlalte motive invocate prin cererea de recuzare, prin prisma condiţiei ca elementele supuse analizei să fie de natură să fundamenteze absenţa imparţialităţii, reţinându-se în mod correct faptul că acestea constituie simple alegaţii, argumente lipsite de relevanţă şi expresia unui raţionament speculativ .

Ca urmare, judecătorul cererii de recuzare a soluţionat cererea în raport de temeiul în drept invocat şi a examinat argumentele invocate, dăndu-le relevanţa cuvenită, prin prisma condiţiilor reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire la acelaşi motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., trebuie reţinut, în primuil rând faptul că încălcarea normelor de procedură sancţionate cu nulitatea se raportează, în mod necesar, la elemente ale hotărârii judecătoreşti a căror lipsă conduce la nulitatea actului de procedură şi în măsura în care aceasta nulitate nu este sancţionată printr-un alt motiv de casare, iar în speţă lipsa considerentelor hotărârii judecătoreşti este sancţionată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Constatând că este invocat şi acest motiv de casare, Înalta Curte urmează să examineze elementele încheierii din 1.10.2020, prin prisma ambelor motive (pct. 5 şi pct. 6).

Astfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. include, ca element al hotărârii judecătoreşti "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor";

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea măsură încât să corespundă imperativelor logicii, trebuind să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Aceasta implică obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt, aceasta intrând sub incidenţa garanţiilor date de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dar şi de art. 21 din Constituţia României, precum şi de art. 6 C. proc. civ.) şi include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Practica instanţei supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistenţa motivării atrage anularea/casarea hotărârii, la fel şi o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării (spre exemplu Decizia nr. 3238/11.04.2011, Decizia 1540/17.03.2010). În toate cazurile necesitatea motivării soluţiei impune ca instanţa să facă o analiză proprie a aspectelor de fapt şi de drept relevante, cu examinarea argumentelor părţilor, ceea ce va determina într-un final formarea convingerii proprii a instanţei.

Chiar şi aşa, Înalta Curte a reţinut totuşi şi că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, motivarea hotărârii constituind o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un argument în plus în sensul celor de mai sus se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul ia un proces echitabil.

Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, § 15). Cât priveşte, spre exemplu, cauza Albina c. România (hot. din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părţi. Această obligaţie este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Luând în considerare aspectele teroretice dar şi principiile jurisprudenţiale prezentate anterior, trebuie reţinut că judecătorul cererii de casare a soluţionat cererea prin raportare la motivele în fapt şi în drept invocate şi a examinat fiecare susţinere a lipsei de imparţialitate, dând relevanţa cuvenită fiecărui motiv indicat de către recurent, astfel încât nu sunt îndeplinite, în speţă, condiţiile de aplicare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât, în circumstanţierea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut şi încălcarea art. 174 alin. (1) şi (2) (nulitatea actului C. proc. civ. regim general şi cel specific nulităţilor absolute) şi art. 176 alin. (4) C. proc. civ. (în mod corect fiind art. 176 pct. 4 ce reglementează nulitatea necondiţionată de existenţa vătămării, în cazul încălcării dispoziţiilor legale privitoare la compunerea sau constituirea instanţei), texte inserate în Capitolul III - Nulitatea actelor de procedură al Ttilului IV, Cartea I a C. proc. civ., fără însă a rezulta încălcări ale unor norme de procedură, sancţionate cu nulitatea încheierii din 1.10.2020.

În fine, recurentul susţine şi încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca motiv de nelegalitate a încheierii de respingere a cererii de recuzare, dar acest motiv de casare vizează încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, decurgând din aplicarea greşită a art. 42 pct. 13 coroborat cu art. 3 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţie, iar aceste texte nu sunt norme de drept substantial, ci norme de procedură, astfel încât nu li se aplică acest motiv de casare .

Pe de altă parte, condiţiile de recuzare, decurgând din aplicarea art. 42 pct. 13 C. proc. civ. au fost examinate, în analiza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reţinându-se că judecătorul cererii de recuzare a realizat o corectă aplicare a normelor de procedură, în soluţionarea acestei cereri.

În plus, întrucât prevederile art. 3 C. proc. civ. reglementează aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale cu privire la drepturile omului, trebuie reţinută şi analiza motivelor de casare a încheierii de respingere a cererii de recuzare, prin prisma garanţiilor dreptului la un proces echitabil .

Astfel, judecătorul cererii de recuzare examinează cererea atât prin prisma testului obiectiv de imaprţialitate (astfel cum a formulat-o petentul, prin raportare la participarea la concursul de inspector judiciar, dar şi prin pretinsa vulnerabilitate a judecătorului, decurgând din soluţionarea cererii de judecare în şedinţă nepublică). cât şi prin prisma testului subiectiv, reţinând lipsa de relevanţă şi de concludenţă a argumentelor aduse de către petent .

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 25.11.2020, de amânare a pronunţării, precum şi împotriva Sentinţei 1356/16.12.2020, fundamentat în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. .

Se susţine aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, înregistrată la 9.10.2019, a fost formulate cerere de probatoriu cu înscrisuri (cerere informă, întrucât nu sunt respectate cerinţele de identificare a înscrisurilor probatorii, de anexare a acestora cererii de chemare în judecată şi de indicare a faptului probatoriu, aşa cum impune art. 194 alin. (1) lit. e), coroborat cu art. 150 şi art. 254 C. proc. civ.), precum şi înregistrările audio ale şedinţelor de judecată . A revenit asupra cererii de probatorii cu înscrisuri, prin răspunsul la întâmpinare, depus în 11.12.2019, cu încălcarea art. 194 şi 254 mai sus menţionate, de asemenea fără a identifica înscrisurile probatorii, dar făcând menţiunea că acestea sunt ataşate răspunsului la întâmpinare . Sunt anexate copii simple, fără certificarea pentru conformitate cu originalul, ale unor înscrisuri utilizate în cuprinsul cauzelor ce au făcut obiectul sesizării Inspecţiei Judiciare .

În mod similar, în ceea ce priveşte înregistrările audio ale şedinţelor de judecată (de asemenea neidentificate prin data şedinţei) este de reţinut faptul că părţile litigante au dreptul, potrivit art. 231 C. proc. civ., de a cere o copie a notelor grefierului (conform art. 231 alin. (2), de a contesta aceste note ale şedinţei de judecată, de a cere o copie electronica a înregistrării şedinţei de judecată (art. 231 alin. (5), cu aplicarea art. 162 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin HCSM 1375/2015 (în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată). Iar atât timp cât normele de procedură permit părţii interesate să primească aceste probe, este obligaţia acesteia să le depună la dosar, fiind aplicabilă regula generală de sarcină a probei.

De menţionat şi faptul că instanţa de fond a respins cererea de propunere a probatoriului (înscrisuri şi înregistrările şedinţei de judecată), apreciind că nu este utilă cauzei, în raport de obiectul acesteia .

Prevederile art. 258, coroborat cu art. 255 C. proc. civ. permit instanţei dreptul de apreciere asupra utilităţii probatoriului (în măsura în care nu se aplică normele speciale, reglementate prin art. 12 şi 13 din Legea 554/2004, ce au un caracter imperativ), iar acest drept de apreciere nu încalcă ci nuanţează dreptul la un proces echitabil .

Astfel, prevederile articolului 255 C. proc. civ. impun reclamantului să propună doar probele admisibile, potrivit legii, iar probele admisibile trebuie să fie şi apte să conducă la soluţionarea procesului .

Iar cererea de probatoriu nu poate fi văzută, în mod unilateral, numai prin prisma dreptului la un proces echitabil ci şi prin prisma obligaţiei părţilor de a-şi proba pretenţiile şi de a contribui la desfăşurarea, fără întârziere a procesului .

Iar cu privire la aptitudinea de soluţionare a procesului, trebuie reţinut, prin raportare la rezoluţia de clasare a sesizări, faptul că a fost examinată existenţa abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 alin. (1) lit. i) şi lit. t) din Legea 303/2004 (nerespectarea obligaţiei de a formula o cerere de abţinere, atunci când cunoaşte că există un motiv de recuzare şi respective încălcarea cu bună-ştiinţă a normelor de drept material, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane) .

În raport de acest obiect şi de omisiunea identificării înscrisurilor, prima instanţă şi-a exercitat atribuţiile jurisdicţionale în limita normelor de procedură menţionate, fără a putea fi decelată o lezare a dreptului la un proces echitabil; aceasta cu atât mai mult, cu cât este examinată o rezoluţie de clasare fundamentată atât de verificările reglementate de art. 45 alin. (3) din Legea 317/2004, cât şi de art. 46 alin. (2) din Legea 304/2004, ambele în forma în vigoare la data efectuării verificărilor, cât şi în raport de înscrisurile prezentate de către recurent, în această etapă .

În ceea ce priveşte documentaţia ce a stat la baza rezoluţiei de clasare şi faţă de care se invocă încălcarea art. 255 alin. (4), coroborat cu art. 258 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prevederile art. 45 indice 1 din Legea 317/2004 ce constituie temeiul contestaţiei, constituie totodată şi o normă de trimitere către instanţa de contencios administrative (în reglementarea "Rezoluţia inspectorului-şef prin care au fost respinse plângerea şi rezoluţia de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare").

Existând această trimitere către contenciosul administrative, este indiscutabil faptul că normele aplicabile procedurii de judecată sunt cele reglementate de Legea 554/2004, iar acest act normativ reglementează obligaţiile de înaintare a documentaţiei care stă la baza actului administrative atacat, prin art. 13 alin. (1).

Astfel, textul menţionat instituie măsuri referitoare la pregătirea judecăţii, constituind un minim probatoriu asupra legalităţii celor două rezoluţii contestate, apreciindu-se, de către legiuitor că acest minim probatoriu este necesar unei analize exhaustive a legalităţii acestora; ca urmare art. 13 din Legea 554/2004 constituie o garanţie a procesului echitabil (Decizia CCR nr. 335/2019) şi în plus poate fi reţinut că, atât art. 12 . cât şi art. 13 din Legea 554/2004 reglementează reguli specific de probaţiune, impunând instanţei de contencios administrative alte obligaţii, decât cele reglementate de art. 255 şi art. 258 C. proc. civ. .

Aceasta cu atât mai mult, cu cât, normele art. 13 din Legea 554/2004 au caracter imperativ, iar sancţiunea este aplicată în ipoteza în care se omite solicitarea documentaţiei aferente emiterii actului administrative, în această ipoteză putând fi invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi numai în măsura în care recurentul nu se prevalează de propria omisiune de îndeplinire a unei obligaţii procesuale şi anume aceea de a-şi proba susţinerile (argument aplicabil şi în privinţa neindentificării/nedepunerii înscrisurilor probatorii, a înregistrărilor audio ale şedinţelor de judecată, a contestaţiilor acestor note ale grefierului de şedinţă şi aceasta în condiţiile în care, rezultă din piesele dosarului faptul că acestea au fost solicitate, de către petent).

În plus, recurentul deşi susţine încălcarea gravă a dreptului la apărare, precum şi a dreptului la un proces echitabil, în ceea ce priveşte adminstrarea probatoriu cu înscrisuri (inclusiv contractele de asistenţă judiciară) prezintă anumite critici asupra modului în care instanţa de judecată a apreciat probatoriul şi a calificat actele de procedură depuse de către părţi(efectele strămutării, dovada creanţei, efectele unor acte de procedură, în ceea ce priveşte modificarea tardivă a cererii de apel, nulitatea unor contracte de asistenţă judiciară)

Or, prin rezoluţia contstată în cauză se reţine că interpretarea probatoriului nu poate fi cenzurată, constituind un atribut al activităţii de judecată (stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii la situaţia concretă), iar prima instanţă apreciază că acest argument este unul corect .

Astfel, "obiectul judecăţii îl constituie însă numai abaterile disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia. De altfel, şi hotărârile pronunţate în materie disciplinară de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit art. 133 alin. (7) raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie" (Decizia CCR nr. 588/2007).

Mai mult, în ceea ce priveşte probatoriul administrat în etapa verificărilor prealabile, instanţa de fond a reţinut aplicarea art. 21-23 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, aprobate prin Ordinul 136/2018, norme ce permit inspectorului judiciar un grad de apreciere asupra relaţiilor solicitate .

Iar în speţă, rezultă că inspectorul judiciar a avut în vedere relaţiile primite de la Curtea de Apel Bacău, actele de procedură din cuprinsul dosarelor x/2017, y/2019 (la care a fost conexat şi dosarul x/2019), inclusiv cele depuse de către părţile litigante, două hotărâri ale Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bacău, precum şi dovezile anexate de către petent, sesizării înaintate Inspecţiei Judiciare .

În plus, în ceea ce priveşte cea de a doua abatere disciplinară reglementată de art. 99 din Legea 303/2004 şi invocată de către petent, este real faptul că lipsa totală a unei motivări lezează dreptul la un proces echitabil şi totodată poate fi sancţionată potrivit art. 99 din Legea 303, "în considerarea obligaţiei impuse instanţelor judecătoreşti de dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil, de a motiva hotărârile pe care le pronunţă" (Decizia CCR nr. 2/2012).

Dar în speţă există un impediment, pentru a constata existenţa elementelor care să conducă la concluzia abaterii disciplinare şi anume faptul că instanţa de fond respinge cererea de probatoriu, apreciind că nu este utilă, în raport de obiectul cauzei, determinând astfel direcţiile controlului judiciar, la analiza utilităţii probatoriului, prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată .

Astfel, dreptul de apreciere al instanţei de fond este permis de art. 255 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. iar legalitatea respingererii cererii de probatoriu poate fi examinată, prin prisma motivelor de casare invocate, luând în considerare şi principiul jurisprudential conform căruia "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci de esenţă" .

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1356/16.12.2020, Înalta Curte constată că au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. susţine pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către un judecător incompatibil .

Din această perspectivă, trebuie reţinut că, în principiu, incompatbilitatea intră în sfera de aplicare a motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut mai sus), lezând, din perspectiva dreptului la un proces echitabil sub aspectul dreptului de a fi judecată cauza de către o instanţă independenţă, imparţială şi stabilită de lege .

Astfel, potrivit considerentelor Deciziei ICCJ RIL nr. 24/2020 (par. 66), "normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt de ordine publică … dat fiind caracterul de ordine publică al normelor care reglementează incompatibilitatea absolută, încălcarea acestora atrage nulitatea absolută a hotărârilor judecătoreşti (art. 45 din C. proc. civ.)".

Ca urmare, incompatibilitatea poate fi examinată şi prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, urmează a fi reţinut că, în speţă, judecătorul fondului a formulat o declaraţie de abţinere, în temeiul art. 42 pct. 13 C. proc. civ., aceasta fiind respinsă prin încheierea din 9.09.2020.

De asemenea, după cum rezultă din considerentele asupra legalităţii încheierii dn 01.10.2020, a fost formulată şi o cerere de recuzare în temeiul art. 42 pct. 13 C. proc. civ., de asemenea respinsă .

Înalta Curte constată că diferenţa între incompatibilitatea absolută şi cea relativă constă în faptul că prevederile art. 41 instituie prezumţii absolute de lipsă de imparţialitate, în timp ce prevederile art. 42 instituie prezumţii relative .

În plus, există o diferenţă şi între efectul abţinerii judecătorului şi cel al recuzării, în sensul că, potrivit Deciziei ICCJ RIL nr. 14/2021, "dubiile asupra incompatibilităţii sunt exprimate de chiar judecătorul însuşi, care, odată ce a formulat o astfel de declaraţie, nu mai dispune în cauză până la soluţionarea incidentului procedural. Prin urmare, pentru a se preveni nulitatea unor acte de procedură, până la soluţionarea declaraţiei de abţinere, nu se mai face niciun act de procedură în acea cauză, în afara celor referitoare la abţinere. În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparţial, până la proba contrarie".

În speţă, întrucât au fost respinse atât abţinerea, cât şi recuzarea, iar din cuprinsul celor două încheieri rezultă că nu există incompatibilitte, în cazurile susţinute de către petent, nu poate fi reţinută pronunţarea hotărârii jduecătoreşti de către un judecător incompatibil .

Totodată trebuie reţinut că, potrivit Deciziei CCR nr. 166/16 martie 2017, diferenţa de reglementare a procedurii de soluţionare a abţinerii şi respectiv cea a recuzării, "nu este de natură a restrânge accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, ci instituie un climat de ordine indispensabil exercitării, în condiţii optime, a acestor drepturi constituţionale".

Nu poate fi reţinută nici critica privind încălcarea art. 5, art. 22, art. 237 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. .

În acest sens, prima instanţă examinează motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, examinează legislaţia secundară ce guvernează verificările prealabile ale inspectorului judiciar, cu incidenţă asupra dreptului de apreciere al acestuia, reţine motivarea corespunzătoare a rezoluţiei, iar cu privire la cele două abateri susţinute de către reclamant reţine circumstanţele de fapt şi de drept ce fundamentează legalitatea rezoluţiei .

Ca urmare, nu poate fi reţinută înălcarea normelor de procedură mai sus menţionate, atât tip cât judecătorul fondului examinează susţinerile de nelegalitate formulate, oferă raţionamentul judiciar ce stă la baza soluţiei pronunţate, iar argumentele, atât cele decizorii, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile de nelegalitate, se regăsesc în cuprinsul hotărârii judecătoreşti .

Din punctul acesta de vedere, motivarea prezintă înlănţuirea logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia şi tipologia actului de justiţie.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia; iar motivarea Sentinţei 1356/16.12.2020 corespunde acestor exigenţe.

Nu poate fi reţinută nici incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât timp cât, în etapa verificărilor prealabile, inspectorul judiciar examinează faptele sesizate (Decizia CCR. nr. 588/2007), iar în condiţiile în care cosntată că acestea nu există sau nu au fost probate, nu poate fi verificată eventuala influenţă a acestora, asupra soluţiei date . Este de menţionat faptul că, în cuprinzul rezoluţiilor contestate se indică faptul că nu au fost evidenţiate indicii privind faptele sesizate, astfel încât o analiză a gravităţii lor, prin prisma influenţării soluţiei, este imposibilă.

Din această perspectivă, primele fapte sesizate vizează neîndeplinirea obligaţiei de abţinere, pentru trei judecători ce au soluţionat dosarul x/2017, prin decizia 111/18.04.2019, precum şi dosarul x/2019 (la care a fost conexat şi dosarul x/2019), precum şi patru fapte ce se cirucmscriu exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gavă neglijenţă, la soluţionarea dosarului x/2017, pentru doi dintre judecători .

Conform art. 99 alin. (1) lit. i) din Legea 303/2004 (în forma în vigoare la data soluţionării cererii de îndreptare/lămurire/completare a dispozitivului Deciziei 494/2018, prin Decizia 111/18.04.2019), consituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa".

Conform art. 5 alineat. 2 din acelaşi act normativ, modificat prin Legea nr. 242/2018, "judecătorii sunt obligaţi să se abţină de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii"; anterior modificării aduse textului era reglementată şi o excepţie, a "cazurilor în care conflictul de interese a fost adus la cunoştinţă în scris, colegiului de conducere al instanţei şi s-a considerat că existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea imparţială a atribuţiilor de serviciu", în acest sens fiind depusă la dosarul instanţei de fond o hotărâre adoptată de către Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bacău .

Luând în considerare şi faptul că, în cuprinsul rezoluţiei contestate se indică inexistenţa unor indicii privind săvârşirea abaterilor disciplinare, dar şi inexistenţa unor cereri de recuzare, care să îii vizeze pe cei doi membrui ai completului de apel, este de menţionat faptul că obligaţia de abţinere operează, în esenţă, în toate cazurile în care ar putea exista o suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului (ÎCCJ - C 5 Judecători, Decizia nr. 139/2014).

Ca urmare, nu poate fi reţinută o încălcare sau aplicare greşită a normelor în materie, art. 99 alin. (1) lit. I) din Legea 303/2004, atât timp cât starea de fapt reţinută de către inspectorul judiciar şi menţinută de către instanţa de fond, nu conduce la concluzia aplicării acestui text de lege .

În mod similar, art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea 303/2004 (de asemenea, în forma în vigoare la data pronunţării Deciziei 494/2019 şi a Deciziei 111/2019, cu modificările aduse prin Legea 242/2018) reglementează ca abatere disciplinară "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni", iar prin art. 99 indice 1 sunt definite noţiunile de rea-credinţă şi gravă neglijenţă .

Din perspectiva acestei abateri disciplinare, inspectorul judiciar a reţinut că nu poate fi decelată existenţa unor greşeli evidente, neîndoielnice, cărora le lipseşte şi cea mai slabă justificare, constatând, în limitele competenţei de analiză, faptul că existenţa unor interpretări diferite a stării de fapt, precum şi a celei de drept ţine de esenţa jurisdicţiei (iar din această perspectivă, recurentul susţine interpretarea cu rea-credinţă şi respectiv încălcarea unor norme de procedură, într-o manierră specifică unei instanţe de control judiciar).

Or, în condiţiile în care prima instanţă a realizat interpretarea şi evaluarea probelor administrate în cauză şi a apreciat că rezoluţiile contestate prezintă o motivare corespunzătoare, nu poate fi reţinută incidenţa acestui motiv de casare .

Pentru considerentele mai sus expuse, văzând disp. art. 496 alin. (1), coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat împotriva încheierii din data de 1 octombrie 2020, a încheierii din data de 25 noiembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1356 din 16 decembrie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, apreciind că este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 1 octombrie 2020, a încheierii din data de 25 noiembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 1356 din 16 decembrie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 noiembrie 2022.