Religious parishes lose appeal; inspection review of judicial error not a disciplinary matter

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 02.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele Parohia Ţibeni, prin preot A., Parohia "Naşterea Maicii Domnului" Poieni Solca, prin preot B., Parohia Arbore I, prin preot C., Parohia "Mihail şi Gavril" Fratăuţii Vechi, prin preot D., Parohia "Sfânta Treime" Siret, prin preot E., Parohia Straja, prin preot F., Parohia Ulma, prin preot Paroh G. şi Filia Climăuţi (Baineţ), prin preot H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele I., J., Inspecţia Judiciară, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

(i) desfiinţarea Rezoluţiei nr. C21-273/26.02.2021 a inspectorului-şef de respingere a plângerii împotriva rezoluţiei de clasare, precum şi a Rezoluţiei de clasare nr. 3861/A/1/5.12.2020 şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară;

(ii) obligarea pârâtei Inspecţia Judiciară să completeze verificările pentru atragerea răspunderii disciplinare a doamnelor judecător I. şi J. din cadrul Tribunalului Suceava, secţia I civilă şi să investigheze modalitatea de exercitare a atribuţiilor profesionale de către doamnele judecător cu ocazia soluţionării acţiunilor în anularea titlurilor de proprietate ale reclamantelor asupra terenurilor forestiere din judeţul Suceava, acţiuni promovate de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva si care au format obiectul dosarelor nr. x/2017 nr. 4761/285/2017. nr. 5040/285/2017. nr. 5049/285/2017. nr. 5050/285/2017. nr. 5074/285/2017. nr. 5080/285/2017 şi nr. 5081/285/2017, soluţionate definitiv de completul compus din cele două doamne judecător;

(iii) aplicarea sancţiunilor disciplinare corespunzătoare, în condiţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, împotriva judecătorilor I. şi J. din cadrul Tribunalului Suceava, secţia I civilă

La data de 06.09.2021 au formulat cerere de intervenţie accesorie Unitatea de Cult Mn Sf Dumitru, Unitatea de Cult Filia Stamtura, Unitatea de Cult Ortoaia, Unitatea de Cult Schitul Peştele Brosteni, Unitatea de Cult Filia Tesna, Unitatea de Cult Parohia Sf. Nicolae Liteni, Unitatea de Cult Parohia Sasca, Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Bosanci (Parohia Sf. Gheorghe), în interesul unităţilor de cult petente.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 21 din 14 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins acţiunea formulată de reclamantele Filia Climăuţi (Baineţ), Parohia "Mihail Şi Gavril" Fratăuţii Vechi, Parohia "Naşterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia "Sfânta Treime"Siret, Parohia Arbore I, Parohia Straja, Parohia Ţibeni, Parohia Ulma şi intervenientele accesorii Unitatea de Cult Mn Sf Dumitru, Unitatea de Cult Filia Stamtura, Unitatea de Cult Ortoaia, Unitatea de Cult Schitul Peştele Brosteni, Unitatea de Cult Filia Tesna, Unitatea de Cult Parohia Sf. Nicolae Liteni, Unitatea de Cult Parohia Sasca, Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Bosanci (Parohia Sf. Gheorghe), în contradictoriu cu pârâtele I., J. şi Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

(ii) a respins cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenientele Unitatea de Cult Mn Sf Dumitru, Unitatea de Cult Filia Stamtura, Unitatea de Cult Ortoaia, Unitatea de Cult Schitul Peştele Brosteni, Unitatea de Cult Filia Tesna, Unitatea de Cult Parohia Sf. Nicolae Liteni, Unitatea de Cult Parohia Sasca, Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă Bosanci (Parohia Sf. Gheorghe), ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 21 din 14 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele Parohia Ţibeni, Parohia "Naşterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail şi Gavril" Fratăuţii Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma şi Filia Climăuţi (Baineţ), în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs au arătat că motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. sunt interdependente, întrucât reunite conduc la casarea hotărârii recurate.

Astfel, soluţia pronunţată în cauză a pornit de la interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 45 1 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 317/2004, întrucât instanţa de fond a reţinut că nu ar putea face o analiză proprie cu privire la elementele de fapt rezultate în urma verificărilor şi că ar putea exclusiv să desfiinţeze cele două rezoluţii în ipoteza în care ar fi necesară completarea cercetării disciplinare.

Sub un prim aspect, au arătat că sentinţa recurată este rezultatul încălcării regulilor de procedură prevăzute de art. 45 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, în ceea ce priveşte limitele învestirii instanţei şi soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa într-o asemenea procedură.

Or, procedura instituită de art. 451 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 este o veritabilă cale de atac, sub toate aspectele, împotriva soluţiilor pronunţate de Inspecţia Judiciară.

Aşadar, ori de câte ori se constată, fie necesitatea completării cercetării disciplinare, fie interpretarea eronată a elementelor de fapt ce au cauzat sesizarea de către Inspecţia Judiciară, instanţa va desfiinţa rezoluţia de clasare şi va trimite dosarul pentru completarea verificărilor.

Prevederile art. 451 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 reglementează expres conţinutul hotărârii judecătoreşti, care trebuie să cuprindă atât "motivele pentru care au fost desfiinţate rezoluţiile atacate" cât şi "să indice faptele sau împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor".

Or, dacă s-ar valida raţionamentul instanţei de fond privind imposibilitatea de a proceda la o interpretare proprie a elementelor de fapt ce au cauzat sesizarea disciplinară-admiţând că Inspecţia Judiciară ar fi singura cu astfel de competenţe - ar însemna să admitem că dispoziţia legală care reglementează conţinutul hotărârii este lipsită de finalitate, întrucât, neputând proceda la o analiză proprie a elementelor de fapt, niciodată instanţa n-ar putea indica în hotărâre faptele şi împrejurările care trebuie lămurite în urma desfiinţării rezoluţiilor.

Aşadar, sentinţa recurată este rezultatul încălcării normelor prevăzute de art. 45 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 în ceea ce priveşte limitele învestirii instanţei şi soluţiile pe care le poate da instanţa într-o asemenea procedură, astfel că aceasta este supusă casării în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub un al doilea aspect, pornind de la pretinsa "limită a învestirii instanţei" în procedura prevăzută de art. 45 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, instanţa de fond a refuzat să analizeze criticile unităţilor de cult şi, totodată, şi-a însuşit poziţia Inspecţiei Judiciare în ceea ce priveşte motivele pentru care a fost dispusă clasarea cercetării disciplinare, împrejurare ce atrage casarea sentinţei recurate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., faţă de contradictorialitatea considerentelor.

Deşi sentinţa conţine formal o secţiune în care se regăsesc "considerentele", majoritatea criticilor privind nelegalitatea celor două rezoluţii contestate şi insuficienta cercetare disciplinară de către Inspecţia Judiciară rămân fără răspuns, judecătorul fondului limitându-se să preia, fără rezerve, raţionamentul pârâtei, dar şi acela, parţial contradictoriu cu propriul raţionament, aspect care atrage casarea sentinţei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că, în temeiul art. 45 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, ar putea dispune desfiinţarea rezoluţiilor de clasare doar în cazul în care s-ar impune completarea verificărilor realizate de inspectorul judiciar, ceea ce ar exclude posibilitatea instanţei de a realiza o apreciere proprie a elementelor stabilite de inspectorul judiciar şi a dispune începerea cercetării disciplinare, iar pe de altă parte, instanţa efectuează o analiză proprie a soluţiei de clasare dată prin rezoluţiile contestate în cauză şi reţine că:

"soluţia adoptată prin cele două rezoluţii contestate este în mod corect fundamentată pe faptul că "obiectul verificărilor în legătură cu abaterea disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi reprezentat de raţionamentul logico-juridic al magistraţilor, ci doar acele aspecte exterioare acestuia care au drept consecinţă înfrângerea normelor de drept substanţial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare" şi că "în mod corect inspectorul judiciar ar fi reţinut că nu au fost identificate contradicţii evidente între dispoziţiile legale aplicabile şi soluţia pronunţată".

Din analiza considerentele sentinţei recurate se observă că acestea sunt contradictorii şi fac imposibil de înţeles rationamentul pentru care instanta de fond a acordat "prioritate" raţionamentului Inspecţiei Judiciare, pe care şi l-a însuşit în ceea ce priveşte soluţia de clasare a cercetării disciplinare, şi nu a analizat criticile unităţilor de cult, atât în ceea ce priveşte nelegalitatea rezoluţiilor, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea continuării cercetării disciplinare.

Concret, din considerentele sentinţei nu rezultă faptul că instanţa ar fi analizat criticile invocate de unităţile de cult privind modalitatea de săvârşire a abaterilor disciplinare de către magistraţii care fac obiectul sesizării. Din contră, se poate constata că instanţa a refuzat să le analizeze, invocând o aşa-zisă limită a învestirii instanţei în procedura reglementată de art. 45 1 alin. (3) şi (4) in Legea nr. 317/2004, şi nici cele pentru care instanţa de fond şi-a însuşit poziţia Inspecţiei Judiciare.

Or, fiecare judecător este dator să expună propriul raţionament, după ce a trecut prin filtrul gândirii şi pregătirii sale, atât argumentele părţilor, cât şi probele administrate în cauză, astfel încât, maniera de abordare a instanţei de fond (care preia apărările Inspecţiei Judiciare şi omite să răspundă unor critici esenţiale ale unităţilor de cult, invocând o aşa zisă limită a învestirii instanţei) încalcă în mod vădit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Deşi, în doctrină s-a admis constant şi posibilitatea motivării implicite, apreciază că nu trebuie abuzat de acest procedeu, ci motivarea trebuie să fie corectă, clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.

În cazul în care nu se procedează de această manieră, hotărârea nu se poate bucura de legalitate şi temeinicie, ceea ce atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. t) raportat la art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reţinând în mod eronat că nu ar fi fost dovedită abaterea disciplinară săvârşită de cele două doamne judecător şi că unităţile de cult ar fi criticat raţionamentul logico-juridic al magistraţilor şi nu aspecte exterioare acestuia.

Astfel, în privinţa incidenţei dispoziţiilor prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, au arătat că cele două doamne judecător au dat dovadă de gravă neglijenţă în exercitarea funcţiei, întrucât au sesizat ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizare care s-a dovedit a fi inadmisibilă; în considerentele încheierii de sesizare a ÎCCJ şi-au exprimat părerea cu privire la pricina dedusă judecăţii, antepronunţându-se cu privire la soluţia pe care urmau să o dea în dosarul nr. x/2017, dat fiind faptul că şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la problemele de drept ce au format obiectul sesizării instanţei supreme, pornind de la premise concrete ale cauzei în cadrul căreia a avut loc sesizarea; după soluţionarea sesizării ÎCCJ, deşi acestea aveau opinia formată cu privire la soluţie ce urma să o pronunţe, nu s-au abţinut de la judecată, deşi aveau obligaţia legală de a proceda în acest sens.

Instanţa de fond, în mod eronat, printr-o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, a reţinut că nu s-ar fi contestat aspecte extrinseci raţionamentului logico-juridic al completului de judecată, iar verificarea raţionamentului excedează limitelor învestirii în procedura prevăzută de Legea nr. 317/2004.

Acest prim aspect avut în vedere de instanţă este eronat, de vreme ce critica vizează tocmai nerespectarea îndatoririi de a se abţine de la judecarea cauzelor reclamantelor, deşi doamnele judecător ştiau că s-au antepronunţat cu privire la soluţie, întrucât s-au abţinut de la judecarea cauzei 5049/285/2017, având astfel obligaţia de a se abţine în toate celelalte şapte dosare cu obiect similar şi care s-au judecat la acelaşi termen, aspecte ce atrag întrunirea condiţiilor privind angajarea răspunderii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) raportat la art. 991 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, încălcarea obligaţiilor profesionale de către judecători în raporturile cu justiţiabilii constituie, în condiţiile actului normativ citat, abateri disciplinare, circumstanţiate de art. 99 din Legea nr. 303/2004, dintre acestea in speţă fiind incidente următoarele prevederi:

"t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă"

Semnificaţia noţiunilor de rea-credinţă şi gravă negliientă este definită de dispoziţiile art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 astfel:

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşa fiind, din perspectiva textului legal, instanţa de fond în mod nelegal a reţinut că nu au fost probate elementele constitutive ale acestei abateri, în condiţiile în care abaterea disciplinară de care au dat dovadă magistraţii reiese tocmai din conduita adoptată de către doamnele judecător şi din neglijenţa gravă cu care au acţionat.

În ceea ce priveşte grava neglijenţă, din cuprinsul dispoziţiilor art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, rezultă că "există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de textul mai sus indicat, este evidenţiat tocmai de încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. de către cele două doamne magistrat.

Incompatibilitatea de a soluţiona cauzele reclamantelor rezultă din faptul antepronunţării asupra modului de interpretare a unor texte de lege incidente în toate cele peste 570 de litigii promovate de Romsilva împotriva unităţilor de cult, proprietare terenuri forestiere în judeţul Suveava, antepronunţare care a pornit de la aspecte concrete ale cauzei în care a avut loc sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea chestiunilor de drept invocate.

În privinţa acestui aspect, contrar apărărilor intimatelor, prin sesizare s-a invocat încalcarea dispoziţiilor procedurale care rezidă din conduita completului de judecată, care nu s-a limitat la un punct de vedere general valabil, dat in abstracto, ci a furnizat o interpretare in concreto, pornind de la particularităţile cauzei deduse judecăţii.

Tocmai opinia subiectivă a membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzelor, manifestată cu ocazia sesizării instanţei supreme pentru dezlegarea unor chestiuni de drept atrage incompatibilitatea acestora să judece orice alte cauze cu obiect similar, deci şi cauzele subscriselor.

În ce priveşte latura subiectivă, instanţa de fond a reţinut în mod eronat neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii disciplinare, având în vedere lipsa intenţiei. Or, în privinţa formei de vinovăţie ce caracterizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, aceasta nu se limitează doar la intenţie, ci poate fi săvârşită şi din gravă neglijenţă (sub forma culpei).

Prin urmare, în mod eronat a reţinut instanţa de fond că "elementele caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei nu au fost probate în cauză".

Dacă în cadrul cercetărilor ar fi fost analizată modalitatea exactă în care a avut loc antepronunţarea, s-ar fi observat că doamnele judecător s-au apucat să desfiinţeze rând pe rând fiecare din apărările şi susţinerile unităţii de cult, înainte de administrarea oricărui probatoriu şi înainte să fi avut loc dezbateri în cauză. Această conduită caracterizată prin gravă neglijenţă în exercitarea atribuţiilor este prevăzută ca abatere disciplinară şi sancţionată coresponzător art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De altfel, însăşi instanţa supremă a reţinut prin decizia de respingere ca inadmisibilă a sesizării că se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să evalueze dacă soluţia anulării unui titlu de proprietate emis în circumstanţele particulare evidenţiate în sesizare reprezintă sau nu o ingerinţă proporţională în dreptul la respectarea bunurilor, în sensul Convenţiei (par. 108 din Decizie).

Această conduită a doamnelor judecător - de a-şi fi exprimat punctul de vedere concret asupra tuturor apărărilor unităţii de cult parte în dosarul x/2017, încă înainte de administrarea oricărui probatoriu - este de o asemenea gravitate, încât a răsturnat orice prezumţie de imparţialitate şi a făcut absolut previzibilă soluţia pe care urmau să o pronunţe şi în cauzele subscriselor

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-pârâte I., J. şi Inspecţia Judiciară au formulat întâmpinari, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat .

Recurentele-reclamante au formulat răspuns la întâmpinări, solicitând înlăturarea apărărilor intimatelor -pârâte ca nefondate .

La data de 14.06.2022, intimatele-pârâte I., J. au depus note scrise, la care au ataşat încheierile prin care Tribunalul Suceava a respins cererile de recuzare formulate de interveniente, soluţiile fiind definitive . Faţă de soluţiile pronunţate invocă puterea de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele de recuzare vizează aceleaşi aspecte invocate ca şi în prezenta sesizare disciplinară. Raportat la celelalte recurente, operează opozabilitatea faţă de terţi a acestor hotărâri judecătoreşti, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Un prim motiv de casare invocat de recurente este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la încălcarea normelor prevăzute de art. 45 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, în ceea ce priveşte limitele învestirii instanţei şi soluţiile pe care le poate da instanţa într-o asemenea procedură.

Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de nelegalitate, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsa neregularitate invocată de recurente din această perspectivă nu se circumscrie aspectelor de nelegalitate invocate.

Înalta Curte constată că recurentele au invocat acest motiv în legătură directă cu argumentaţia subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile urmând a fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, sunt vizate ipotezele de motivare insuficientă şi contradictorie a hotărârii primei instanţe.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Or, Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea sunt parţial similare cu susţinerile părţii adverse sau le nemulţumesc pe recurente, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Contrar susţinerilor recurentelor, judecătorul a identificat corect limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, realizând o corectă interpretare a prevederilor art. 451 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 din Legea nr. 317/2004.

Sub acest aspect, Înalta Curtea reţine că instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei contestaţii, în temeiul art. 451 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii).

Verificările pe care instanţa le poate realiza asupra rezoluţiilor de clasare şi a rezoluţiilor inspectorului şef vizează doar examinarea legalităţii şi temeiniciei acestora, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi, în consecinţă, dacă se impune completarea verificărilor, în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 451 din Legea nr. 317/2004, coroborate cu art. 65 alin. (3) din acelaşi act normativ şi cele ale art. 3 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 136/2018 -în vigoare la data formulării sesizării.

Din analiza hotărârii atacate rezultă că motivarea acesteia corespunde limitelor legale trasate de sus indicatele prevederi, neputând fi primite aspectele învederate de recurente.

Astfel, prima instanţă a analizat modul de realizare a verificărilor prealabile întreprinse de Inspecţia Judiciară şi a exercitat controlul de legalitate din perspectiva verificării manierei de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 99 lit. i) şi t) din Legea nr. 303/2004, motivarea fiind raportată la situaţia concretă invocată în cauză, cu luarea în considerare a criticilor invocate în cererea introductivă de instanţă.

Argumentele prezentate în justificarea soluţiei pronunţate nu evidenţiază nici o contradicţie în raţionamentul primei instanţe.

De asemenea, prima instanţă nu şi-a însuşit necenzurat argumentele Inspecţiei Judiciare, ci a expus propriul raţionament logico-juridic, prin prisma căruia a menţinut argumentele din cele două rezoluţii.

Faptul că prima instanţă nu a analizat fiecare susţinere formulată de reclamante sau a grupat aceste apărări pentru a răspunde prin considerente comune, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Instanţa de control judiciar apreciază că motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, pronunţată în cauza Albina contra României).

În aceste condiţii, împrejurarea că recurentele nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Înalta Curte apreciază nefondate şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. i) şi lit. t) din Legea 303/2004.

Cu caracter preliminar, se constată că recurentele au sesizat organul de inspecţie judiciară pentru cercetarea unor acte materiale ce, conform sesizării formulate, ar intra în conţinutul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) şi lit. t) din Legea 303/2004.

Conform prevederilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 şi referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

Recurentele invocă interpretaarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, întrucât, în cauză, judecătorii reclamaţi şi-au exercitat funcţia cu gravă neglijenţă, încălcând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în contextul în care, sesizând ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizare care s-a dovedit a fi inadmisibilă, aceştia şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept ce au format obiectul sesizării, pornind de la particularităţile cauzei deduse judecăţii, antepronunţându-se practic asupra unor aspecte ce reprezentau dezlegări ale fondului cauzei.

Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurente nu poate, în sine, susţine concluzia unei grave neglijenţe, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentelor.

Cu toate că recurentele au susţinut că scopul formulării sesizării nu a fost ca inspecţia judiciară să cenzureze în vreun fel hotărârile pronunţate de completul de judecată, prin modul de structurare a argumentaţiei, existenţa abaterii disciplinare se fundamentează pe o pretinsă incompatibilitate a judecătorilor reclamaţi, ce rezidă din modalitatea defectuoasă de formulare a sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 519-520 C. proc. civ., aspect confirmat prin soluţia de respingere a sesizării, ca inadmisibilă.

Deşi, aşa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curţii Constituţionale, verificările ce pot fi efectuate de inspecţia judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de recurente.

Înalta Curte reţine că, în exercitarea rolului activ, reglementat de art. 22 C. proc. civ., completul de judecată a apelat la mecanismul procedural al sesizării ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept, demers care se circumscrie modalităţii de abordare a mijloacelor procedurale puse la dispoziţie de legiuitor, în scopul unei juste soluţionări a cauzei, în contextul a numeroase litigii similare şi a unei jurisprudenţe neunitare la nivelul instanţei de trimitere.

În plus, demararea procedurii pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile obligă instanţa de sesizare să-şi exprime punctul de vedere, conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., obligaţie procedurală legală la care completul de judecată s-a conformat, neexistând o reglementare expresă cu privire la conţinutul acestui punct de vedere, aceasta rămânând la aprecierea instanţei, fiind o chestiune specifică activităţii de judecată.

Este de menţionat că aprecierea asupra oportunităţii sesizării ÎCCJ face parte din raţionamentul logico - juridic al magistraţilor, aspect care nu poate constitui obiect al verificării disciplinare.

În acest context, Înalta Curte constată că, pe fondul argumentelor invocate de recurente (care efectiv sunt critici la adresa modului de soluţionare a dosarului nr. x/2007), în mod evident nici Inspecţia Judiciară şi nici prima instanţă nu îşi puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiei.

Ca urmare, ceea ce invocă recurentele ca fiind o lipsă a cercetării judecătoreşti sau a analizei instanţei se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se defineşte exclusiv prin încălcarea unor dispoziţii legale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual, aspecte care nu se regăsesc în cauza de faţă.

Or, aşa cum a subliniat prima instanţă, judecătorii reclamaţi au explicat argumentele care au fundamentat soluţia adoptată şi criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Cât priveşte abaterea prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, care constă în "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa (...) ", în mod corect a reţinut prima instanţă legalitatea soluţiei de clasare.

Sub aspectul laturii obiective, această abatere disciplinară presupune omisiunea judecătorului sau procurorului de o formula cerere de abţinere, atunci când are cunoştinţa de faptul că se află în vreuna din situaţiile care ar conduce la crearea unor suspiciuni privind imparţialitatea sa, iar sub aspectul laturii subiective, presupune vinovăţia judecătorului în săvârşirea faptei, sub forma intenţiei directe ori indirecte.

Starea de fapt rezultată din verificări a condus la concluzia că nu se conturează indicii privind săvârşirea acestei abateri disciplinare, în contextul în care atât cererea de recuzare promovată de petenta Parohia Ulma cât şi declaraţia de abţinere formulată de judecătorii reclamaţi în dosarul nr. x/2017 au fost respinse, reţinându-se că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu determină apariţia unei situaţii de incompatibilitate.

Astfel, existenţa şi soluţiile dispuse în dosarul nr. x/2017 nu determinau obligaţia judecătorilor reclamaţi de a se abţine şi în celelalte şapte cauze similare, întrucât normele care reglementează incompatibilitatea judecătorului sunt norme de ordine publică, fiind de strictă interpretare şi aplicare, iar dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. privesc aceeaşi cauză, nu şi cauze similare. O interpretare contrară ar determina concluzia că un judecător nu ar putea soluţiona mai mult de un dosar din fiecare problemă juridică ce poate apărea pe rolul instanţelor, nefiindu-i permis a se pronunţa într-o nouă cauză ce pune în discuţie o problemă de drept soluţionată în alt litigiu.

Sub aspectul laturii subiective, contrar susţinerilor recurentelor, nu se poate reţine că atitudinea psihică a judecătorilor reclamaţi ar fi fost aceea de a încălca cu ştiinţă normele de drept existente în materia incompatibilităţilor, urmărind sau acceptând afectarea imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept, în condiţiile în care la momentul soluţionării celorlalte cauze similare declaraţia de abţinere şi cerera de recuzare formulate în dosarul nr. x/2017 fuseseră respinse, iar o eventuală declaraţie de abţinere urma a fi soluţionată de completul imediat următor, respectiv acelaşi complet care respinsese deja o declaraţie de abţinere.

Pe de altă parte, la momentul dezbaterilor în toate cele şapte cauze, niciuna dintre reclamante nu a înţeles să beneficieze de dispoziţiile legale puse la îndemâna părţilor de către legiuitor pentru a fi respectată garanţia de imparţialitate, prin formularea unei cereri de recuzare, astfel că, în prezenţa unei soluţii de respingere a cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere, chiar dacă a fost dată în alt dosar, dar într-o speţă similară, în mod just a conchis inspectorul judiciar că nu se poate imputa membrilor completului de judecată lipsa de imparţialitate în soluţionarea acestor cauze.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă, cu majoritate, recursul formulat de reclamantele Parohia Ţibeni, Parohia "Naşterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail şi Gavril" Fratăuţii Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma şi Filia Climăuţi (Baineţ), ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul formulat de reclamantele Parohia Ţibeni, Parohia "Naşterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail şi Gavril" Fratăuţii Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma şi Filia Climăuţi (Baineţ) împotriva sentinţei nr. 21 din 14 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2022.

Cu opinie separată:

Admite recursul formulat de reclamantele Parohia Ţibeni, Parohia "Naşterea Maicii Domnului" Poieni Solca, Parohia Arbore I, Parohia "Mihail şi Gavril" Fratăuţii Vechi, Parohia "Sfânta Treime" Siret, Parohia Straja, Parohia Ulma şi Filia Climăuţi (Baineţ) împotriva sentinţei nr. 21 din 14 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Am formulat opinie separată în cadrul prezentului dosar pentru următoarele considerente:

Am formulat opinie separată în cadrul prezentului dosar pentru următoarele considerente:

Prin cererea de anulare, reclamantele au învederat că doamnele judecător vizate prin plângere au devenit incompatibile să judece cauze similare ulterior sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi admiterii recursului încheierii de respingere a recuzării în dosarul nr. x/2017.

Prima instanţă a respins acţiunea, aducând un singur argument de ordin formal, si anume faptul că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 451 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 ar rezulta că este conferită posibilitatea secţiilor de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti de a dispune admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiilor contestate doar în cazul în care se impune completarea verificărilor realizate de inspectorul judiciar şi că nu ar fi permis instanţei să realizeze a apreciere proprie a elementelor stabilite de inspectorul judiciar.

Spre deosebire de opinia majoritară, nu sunt de acord cu argumentele reţinute de către instanţa de fond şi apreciez că aceasta avea obligaţia de a verifica legalitatea rezoluţiei de clasare sub toate aspectele.

Nu rezultă din prevederile art. 451 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004 că instanţa de fond nu ar avea posibilitatea de a efectua verificări asupra aspectelor constatate de către inspectorul judiciar şi, din punctul meu de vedere, a reţine această concluzie înseamnă a încălca accesul la justiţie al părţii.

Dimpotrivă, din prevederile art. 451 alin. care dispun că "(5) Hotărârea pronunţată potrivit dispoziţiilor alin. (4) lit. b) trebuie să cuprindă motivele pentru care au fost desfiinţate rezoluţiile atacate şi să indice faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor." rezultă contrariul, şi anume faptul că instanţa trebuie să verifice faptele şi împrejurările reclamate.

În consecinţă, apreciez că se impunea admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se efectua verificări concrete asupra aspectelor învederate de reclamanţi.