Claimant's delayed FGA compensation claim after insurer bankruptcy upheld as time-barred; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIIIa contencios administrtiv şi fiscal, la 18.05.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 23457/09.04.2020 emisa de pârât, obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care sa aprobe plata sumei de 7.500 RON reprezentând contravaloarea daunelor materiale cauzate reclamantului ca urmare a accidentului rutier din data de 30.06.2016 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ivite cu soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1192 din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 1192 din 20 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în totalitate a sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi în consecinţă, admiterea contestaţiei în sensul anulării Deciziei nr. 23457/09.04.2020 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei decizii prin care să aprobe plata sumei de 7.500 RON reprezentând contravaloarea daunelor materiale cauzate ca urmare a accidentului rutier din data de 30.06.2016.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că sentinţa recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 213/2015, făcând trimitere la dispoziţiile art. 18 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare al Asiguraţilor şi ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

A arătat că a depus cerere de despăgubire la societatea de asigurări B. anterior deschiderii procedurii de faliment împotriva sa, prin încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 şi rămasă definitivă la data de 17.03.2017. Aşadar, acest dosar de daună era înregistrat în evidenţele societăţii de asigurări, fiind ulterior transmis Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care avea obligaţia de a prelua de la asigurător toate dosarele de daună şi de a le verifica şi soluţiona.

În opinia sa, conform textelor de lege invocate, după ce dosarele pendinte au fost preluate, acestea trebuie să fie soluţionate, Fondul de Garantare a al Asiguraţilor fiind cel care, potrivit art. 1l din Legea nr. 213/2015 "asigură efectuarea plaţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege.", fără a fi necesară formularea unei noi cereri de plată. În acelaşi sens, potrivit prevedrilor art. 2 din Legea nr. 213/2015 "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5."

Consideră că instanţa de fond în mod eronat a reţinut în cuprinsul hotărârii atacate că nu este suficientă formularea unei cereri de plata către asigurător înainte de intrarea acestuia în faliment, câtă vreme ulterior procedurii falimentului nu se formulează o cerere către pârât, în temeiul Legii speciale nr. 213/2015, în termenul şi condiţiile prevăzute de această lege.

Din interpretarea textelor legale mai sus-menţionate, recurentul-reclamant apreciază că pârâtul avea obligaţia de a verifica şi instrumenta toate dosarele preluate de la asigurătorul intrat în procedura falimentului, aşadar inclusiv prezentul dosar. Prin urmare, cererea de plată nu este tardivă întrucât FGA a avut cunoştinţa de existenţa dosarului de dauna nr. x încă de la momentul pronunţării hotărârii prin care s-a dispus intrarea în faliment a societăţii de asigurări.

4. Apărările intimatului

Deşi a fost legal citat, intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 23457/09.04.2020 şi obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să aprobe plata sumei de 7.500 RON reprezentând contravaloarea daunelor materiale suferite de către reclamant în urma producerii accidentului rutier din data de 30 iunie 2016.

Prin decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă, prin neapelare, hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016 prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, astfel:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că " indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Se impune a mai fi subliniat că, în vederea recuperării creanţelor de la un asigurător în faliment, creditorul de asigurare are la dispoziţie două opţiuni, respectiv înscrierea la masa credală în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014 sau formularea unei cereri de plată către FGA, urmând procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Se reţine că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, evenimentul rutier a avut loc la data de 30 iunie 2016, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., prin hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin neapelare la data de 17.03.2017.

Recurentul-reclamant a înţeles să formuleze o cerere de plată la FGA la data de 24.02.2020, deşi falimentul asigurătorului B. S.A. a reprezentat un element de notorietate, întrucât a fost puternic mediatizat în presă, iar sentinţa de declarare a falimentului a fost publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017, astfel încât recurentul-reclamant nu se poate prevala de necunoaşterea acestui aspect.

Înalta Curte constată că, în speţă, momentul de la care curge termenul de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva asigurătorului, respectiv 17.03.2017, aşa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 16.06.2017.

Or, în aceste condiţii, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 24.02.2020 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine şi că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât şi distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale."

Prin urmare, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor"".

În fine, Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen de decădere, de drept material.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora cererea de plată a fost făcută către asigurător anterior intrării acestuia în faliment, iar FGA a avut cunoştinţă de dosarul de daună şi era obligat la soluţionarea acestuia, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat.

Prin urmare, nu era suficientă cererea formulată de către reclamant direct către asigurător, ci se impunea formularea unei noi cereri de plată către FGA, cu respectarea procedurii administrative, respectiv a termenelor şi a condiţiilor instituite prin Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015 care reglementează în mod expres procedura de soluţionare a cererilor de plată.

În concluzie, Înalta Curte constată că FGA a respins în mod corect cererea de plată formulată de către reclamant ca fiind tardivă, iar sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1192 din 20 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2022.