Insurers' Guarantee Fund claim for pre-bankruptcy road accident damages; 90-day decay period runs from finality of bankruptcy judgment, not creditor's knowledge of insurer identity.

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIIIa contencios administrativ şi fiscal, la 24.07.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 20573/04.07.2019 emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor morale şi materiale cauzate reclamantului ca urmare a accidentului rutier din data de 16.02.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 439 din data de 18.06. 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 439 din 18.06.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A. arătând, în esenţă, că s-a aflat în imposibilitate de a studia dosarul penal şi abia la data de 13 septembrie 2017, când a dat o declaraţie în faţa organului de urmărire penală, a luat cunoştinţă de asigurătorul RCA. Faţă de această împrejurare, apreciază că termenul de 90 de zile prevăzut de lege curgea de la această dată şi se împlinea la data de 13 decembrie 2017.

A mai susţinut că cererea de plată a fost depusă la data de 19 octombrie 2017, la circa 1 lună de la data la care a luat cunoştinţă de numele asigurătorului şi nu la mai bine de 1 an de zile cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

Faptul că era de notorietate că asigurătorul B. a intrat în faliment nu presupunea în mod obligatoriu că acesta era şi asigurătorul de răspundere auto a autorului accidentului.

A mai susţinut recurentul-reclamant şi că data la care acesta a luat cunoştinţă de întinderea prejudiciului nu poate fi aceeaşi cu data accidentului, având în vedere că acesta s-a soldat şi cu vătămarea corporală a reclamantului. O astfel de ipoteză ar putea fi acceptată doar în eventualitatea în care accidentul s-ar fi soldat exclusiv cu despăgubiri materiale.

În plus, recurentul-reclamant nu ar fi avut de unde să cunoască cum va decurge recuperarea acestuia şi dacă vor interveni complicaţii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, a apărărilor din întâmpinare precum şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 20573/04.07.2019 şi obligarea pârâtului la despăgubirilor morale şi materiale în sumă de 800.000 RON, cauzate reclamantului ca urmare a accidentului rutier din data de 16.02.2016.

Prin decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă, prin neapelare, hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016 prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017.

În acest context, Înalta Curte reţine ca fiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, astfel:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Se impune a mai fi subliniat că, în vederea recuperării creanţelor de la un asigurător în faliment, creditorul de asigurare are la dispoziţie două opţiuni, respectiv înscrierea la masa credală în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014 sau formularea unei cereri de plată către FGA, urmând procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Înalta Curte reţine şi că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât şi distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor"".

Se reţine că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, evenimentul rutier a avut loc la data de 16.02.2016, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., prin hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin neapelare la data de 17.03.2017. Dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut la momentul producerii evenimentului rutier, respectiv anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., astfel că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de formulare a cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei de declarare a falimentului.

Recurentul-reclamant a înţeles să formuleze o cerere de plată la FGA la data de 19.10.2017, deşi sentinţa de declarare a falimentului a fost publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017, devenind opozabilă terţilor de la acel moment.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora termenul de 90 de zile curgea de la data de 13 septembrie 2017 când a luat cunoştinţă de identitatea asigurătorului B. S.A., cu ocazia audierii sale de către organul de urmărire penală şi nici cele ce vizează imposibilitatea apărătorului său ales de a studia dosarul penal, câtă vreme legislaţia în vigoare nu condiţionează momentul începerii curgerii termenului formulării cererii de plată de cunoaşterea de către creditorul de asigurare a asigurătorului sau de cunoaşterea întinderii prejudiciului.

Înalta Curte constată că singurul moment relevant în speţă, de la care a început să curgă termenul de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva asigurătorului, respectiv 17.03.2017, aşa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 16.06.2017.

Or, în aceste condiţii, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 19.10.2017 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depăşirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ultima zi în care recurentul-reclamant ar fi putut depune cererea de plată fiind 16.06.2017.

În concluzie, Înalta Curte constată că FGA a respins în mod corect cererea de plată formulată de către reclamant ca fiind tardivă, iar sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 439 din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2022.