Whether delay penalties imposed on an insolvent insurer constitute "insurance claims" for which the Policyholder Guarantee Fund is liable under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.07.2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a solicitat anularea, în parte a deciziei FGA nr. 15246/14.06.2018 şi obligarea pârâtului FGA la plata penalităţilor solicitate în temeiul deciziei civile nr. 2262/a/07.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, definitivă, în sensul achitării "'penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi calculate la suma de 100.000 RON pentru perioada 13.12.2014 - 03.12.2015, în categoria creanţelor de asigurări, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor", precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 743 din data de 27 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu FGA, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 743 din data de 27 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că, în prezenta cauză, există raporturi juridice diferite între vătămat şi asigurătorul RCA -B. (guvernat de Legea nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. nr. 14/2011) respectiv între vătămat şi F.G.A. acestea din urma fiind guvernate de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi Norma A.S.F. nr. 23/2015.

În opinia reclamantului, instanţa de fond a făcut o confuzie gravă între legea aplicabilă fondului şi legea aplicabilă procesului (respectiv procedurii de soluţionare a cererii de plată formulată de reclamant), din moment ce consideră că raportul juridic de garantare s-a născut nu la data naşterii raportului de asigurare contractuală, ci la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvenţă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. S.A., adică la 31.08.2015. Instanţa de fond trebuia să aprecieze doar data când garanţia legală se activează, iar nu şi când aceasta se naşte, ca obligaţie subsidiară propriu-zisă, ce se naşte ipso iure, la data naşterii raportului de asigurare.

Analizând noţiunile de creanţă de asigurări şi creditor de asigurare, astfel cum acestea sunt definite şi reglementate de prevederile Legii nr. 213/2015, se constată că au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, şi anume contractul de asigurare.

Prin urmare, elementul esenţial de care trebuia să ţină cont instanţa de fond este acela că la baza despăgubirilor achitate de F.G.A. este contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală în care asigurătorul în faliment figurează ca debitor.

Ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale sau penalităţi), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

Natura juridică a protecţiei oferită prin intermediul acestui Fond, este o garanţie legală subsidiară, în favoarea creditorilor de asigurare. Această garanţie se naşte la data naşterii obligaţiei principale, şi nu la data constatării insolvabilităţii, deoarece această dată interesează doar momentul în care obligaţia de garanţie devine actuală, căci, până atunci era doar condiţională.

În principiu, dreptul la garanţia legală a asiguraţilor pentru creanţele născute contra asigurătorului insolvabil este supus legii în vigoare la data naşterii obligaţiei principale, adică pentru asigurările contractuale, la data încheierii poliţei de asigurare.

Or, în speţă, drepturile principale şi accesorii aferente poliţei de asigurare RCA sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data când această poliţă a fost contractată, iar nu de la data producerii evenimentului rutier sau de la data constatării insolvabilităţii asigurătorului. Aşadar, în prezenta cauză legea aplicabilă garantării drepturilor asiguraţilor este Legea nr. 136/1995, iar nu Legea nr. 213/2015 aşa cum în mod eronat a apreciat instanţa de fond.

Instanţa de fond era obligată să identifice drepturile principale şi accesorii (inclusiv garanţia legală de plată a asiguraţilor, în cazul insolvenţei asigurătorului) ale asiguratului şi să constate că acestea sunt supuse legii în vigoare Ia data semnării poliţei de asigurare RCA, respectiv dispoziţiilor Legii nr. 136/1995.

Cererea de plată a părţii vătămate către F.G.A este însă condiţionată de insolvabilitatea/insolvenţa asigurătorului, deoarece acesta este un garant subsidiar, iar nu debitor principal.

Făcând trimitere la disp. art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, a susţinut că acest text de lege nu trebuie interpretat că la această dată se naşte însuşi dreptul de plată, deoarece dreptul la plată al asiguratului este unic şi este născut deja - desigur, nu ca drept pur şi simplu, ci ca drept afectat de o dublă condiţie suspensivă (producerea evenimentului asiguratului, pe de-o parte, şi falimentul asigurătorului, pe de altă parte) încă de la data emiterii poliţei de asigurare, însă el devine actual şi, deci, eficace, abia în momentul producerii evenimentului asigurat, şi este valorificabil contra pârâtului F.G.A. dacă şi numai dacă asigurătorul (debitorul principal) este în insolvenţă.

A mai susţinut că interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contravine şi dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Interpretarea şi aplicarea legii într-un sens ce ar priva victima accidentului rutier de garanţiile şi protecţia pe care le-a avut în vedere la momentul încheierii poliţei de asigurare ar face ca legea respectivă să contravină principiului constituţional al securităţii juridice.

Faţă de dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi art. 53 (2) din Constituţie, orice limitare adusă dreptului de proprietate (respectiv a dreptului la dezdăunare stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă) trebuie să fie justificată şi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

În speţă, îndepărtarea din despăgubire a unei părţi din ea, fără a se ţine seama legea aplicabilă, reprezintă o clară şi gravă afectare a dreptului de proprietate al victimei.

Face trimitere şi la Decizia nr. 29/02.03.2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că noţiunile de "creanţă de asigurări" şi "creditor de asigurare ", au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, şi anume contractul de asigurare, iar creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată pentru că riscul asigurat s-a produs.

A mai susţinut că interpretarea instanţei cu privire la dispoziţiile priveşte art. 18, alin. (2) din Legea nr. 213/2015, invocate de reclamant, este în contradicţie cu trei principii de interpretare a normei juridice:

1. "cine poate mai mult, poate şi mai puţin"

2. "unde este aceeaşi raţiune se impune aceeaşi soluţie"

3. "unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă".

Primul principiu de interpretare a normei juridice a fost încălcat deoarece instanţa a acceptat faptul că F.G.A. poate plăti sume în plus peste indemnizaţia de asigurare (dobânzi, chetuieli) generate de fapta sa proprie, pe care ulterior le poate recupera de la debitorul insolvent, dar nu poate plăti penalităţi sau dobânzi ce provin din contractul de asigurare RCA generate de fapta asiguratului, şi stabilite conform une sentinţe definitive.

Refuzul instanţei de obligare a FGA la plata penalităţilor datorate de B. s-a realizat în mod discriminatoriu, contrar art. 53 din Constituţia României, "Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu", realizând o discriminare între două categorii de terţi vătămaţi, respectiv între cei vătămaţi direct de către FGA şi cei vătămaţi de societatea în insolvenţă. Totodată, instanţa de fond a făcut o distincţie între cele două categorii lipsită de orice temei legal, restrângând un drept de creanţă deţinut de către reclamant în baza unei hotărâri judecătoreşti.

Al doilea pricipiu de interpretare a normei juridice a fost încălcat deoarece instanţa de fond, trebuia să aplice aceeaşi soluţie, pentru că dacă "în viziunea legiuitorului, asigurătorul în faliment fiind cel care, finalmente, trebuie să suporte consecinţele erorilor de apreciere ale FGA, căci în cele din urma preia o sarcina care ii revenea asigurătorului", cu atât mai mult ar trebui ca asigurătorul în faliment era cel care, finalmente, trebuie să suporte consecinţele propriei sale culpe.

Al treilea principiu de interpretare a normei juridice a fost încălcat deoarece instanţa a a realizat o distincţie a textului legal pe care nici legea nu a realizat-o, limitând scopul de "protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător" doar la creanţa principală, iar nu şi la creanţa accesorie creanţei principale.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a susţinut că, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a încălcat principiu de drept conform căruia "accesoriul urmează principalul", refuzul instanţei de a cenzura decizia F.G.A. prin care a dispus achitarea creanţei principale de asigurare, dar a refuzat creanţa accesorie de asigurare, reprezentând o nelegalitate, fiind contrară art. 21 din cadrul Normei A.S.F 16/2015 (ce reglementează constituirea, destinaţia şi scopul înfiinţării Fondului de Garantare a Asiguraţilor) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015 se dispun următoarele: " Art. 9. - (1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legţi. cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015."

Instanţa de fond a nesocotit paragraful 62 din considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a I.C.C.J., prin care s-a statuat că dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei.

Atât timp cât F.G.A. a achitat creanţa principală avea obligaţia de a achita şi penalităţile de întârziere stabilite de instanţa de judecată în baza aceleiaşi poliţe RCA, având în vedere că acestea reprezintă accesorii ale despăgubirii stabilite de instanţa de judecată, fiind o creanţă din asigurări certă, lichidă şi exigibilă.

Recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe critica formulată prin cererea de chemare în judecată privind motivarea deciziei F.G.A. potrivit căreia "penalităţile de întârziere nu fac parte din contract".

În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, instanţa de fond, în analiza acestei critici, a omis faptul că F.G.A a respectat parţial decizia instanţei judecătoreşti, respectiv a înţeles să plătească doar "suma de 149.721 RON reprezentând despăeubiri materiale si suma de 100.000 RON reprezentând despăgubiri morale" din această hotărâre, nu însă şi "suma reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi calculate la suma de 100.000 RON pentru perioada 18.12.2014 - 03.12.2015, în categoria creanţelor de asigurări, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor."

Nu în ultimul rând, este de observat că înscrierea în tabloul creditorilor s-a dispus "In categoria creanţelor de asigurări, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor", iar F.G.A, şi-a asumat plata creanţelor de asigurări în limita unui plafon maxim de 450.000 RON pe creditor, cu condiţia ca, respectiva creanţă să aibă izvorul în poliţa R.C.A.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., şi la apărările formulate prin întâmpinare, de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs invocat - art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentul-reclamant critică sentinţa recurată prin prisma faptului că instanţa de fond a omis, în opinia sa, să se pronunţe pe aspectul invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată referitor la motivarea deciziei FGA potrivit căreia penalităţile de întârziere nu fac parte din contractul de asigurare.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprind argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit este neîntemeiată.

Instanţa de control judiciar reţine că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

De altfel, Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat apărările reclamantului referitoare la obligaţia de plată a FGA, apreciind că acestea sunt neîntemeiate, expunând detaliat argumentele care au condus la această concluzie.

În realitate, recurentul-reclamant formulează critici privind caracterul neîntemeiat al considerentelor primei instanţe, or aceste critici nu pot forma obiectul unei analize circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa celui de al doilea motiv de recurs formulat de recurent, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu este rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor de drept material şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, Decizia nr. 15246/14.06.2018 emisă de FGA prin care a fost admisă în parte cererea sa de plată cu privire la daunele materiale şi morale, şi a fost respinsă, în rest, cererea, în ceea ce priveşte solicitarea privind acordarea penalităţilor de întârziere, pe motiv că acestea nu reprezintă creanţe de asigurare prin raportare la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi având în vedere că FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 în cadrul căruia s-a dispus obligarea asigurătorului B. S.A. la plata penalităţilor de întârziere.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată, respectiv dacă acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurentul-reclamant a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esenţă, argumentaţia recurentului-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamantul şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile Normei ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Aşadar, recurentul-reclamant a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurentul-reclamant nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantului şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamant, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentului referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Înalta Curte constată că între FGA şi recurent-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurent-reclamant nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentul-reclamant şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016).

Odată stabilit cadrul legislativ incident în cauză, Înalta Curte, procedând la examinarea celorlalte critici de nelegalitate, constată, în acord cu instanţa de fond că, sumele solicitate de către reclamant cu titlu de penalităţi de întârziere nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a dispus intrarea în faliment.

Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Sub acest aspect sunt relevante şi prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Faţă de aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2015 nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări. Aşadar, sumele pretinse reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind, prin urmare, diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

În conformitate cu prevederile art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că, prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În acest context, trebuie subliniat că dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privinţa cărora instanţa de control judiciar reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii.

Mai trebuie subliniat şi că raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care intervine falimentul asigurătorului.

Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurent-reclamant şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalităţii. Nu poate fi reţinută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalităţii.

Scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

Din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii îl constituie dispoziţiile acestui act normativ, în aplicarea cărora Fondul este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015; or, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma ASF nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile şi a fost obligat în acest sens de către o instanţă de judecată.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere, câtă vreme acestea nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurent-reclamant în procedura de faliment, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta deoarece art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere şi la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Aşadar, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări, penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată, deoarece această noţiune se determină prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine că decizia menţionată nu este incidentă în speţă.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere sau a cheltuielilor de judecată datorate de asigurătorul RCA asigurătorului care exercită dreptul de regres, ci a fost chemată să dezlege chestiunea "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

De asemenea, nu este pertinentă nici trimiterea la paragr. 62 din Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul accesoriu al daunelor-interese moratorii nefiind de natură a conduce la interpretarea susţinută de recurentul-reclamant, a includerii acestora în sfera obligaţiilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor să aibă drept izvor contractul de asigurare. Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

Referitor la criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că pretinsa privare de proprietate nu poate fi invocată în contextul în care hotărârea judecătorească stabileşte un drept de creanţă în raport cu asigurătorul şi nu cu FGA.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 743 din 27 februarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2022.